Antologie - Primaria Mizil

– Două semne de carte Şi cărţile în care s-au odihnit…
– Ştii că am fost tare strâmtorat în ultimul timp… le-am
amanetat… şi n-am mai avut cum să le recuperez…! Regret nespus,
căci erau parte din sufletul meu… Cehov… dar aşa este viaţa…
nedreaptă cu cei umili… O ultimă rugăminte… Cioşka,
motanul meu… vreau să ţi-l las în grijă. Nu e pretenţios la mâncare.
Vrea doar puţină afecţiune şi dumneata, Goloped Stepanovici,
eşti un om cu suflet mare… nici nu-mi va simţi lipsa. Aşa
prietene, aşa să faci... Plec, plec, căci am inima copleşită de gânduri
şi mă apasă o taină mare şi grea...
Mavroşin se îndreptă spre lacul ce-şi odihnea oasele bătrâne
de valuri, aşteptând mângâierea unei noi primăveri.. Îşi făcu
o cruce mare, şoptind un „Doamne miluieşte!” frânt, şi intră în
apele reci cuprinse de strânsoarea aprigă a iernii. I se păru că pe
ridurile mari ale valurilor se aleargă un râs zglobiu şi inima lui
tresări, căci era glasul Sonuei Feedorovna, care îl chema parcă să
înainteze şi mai mult spre adâncul răpitor. Întotdeauna, Mavroşin
crezuse că această clipă a morţii va fi una terifiantă. Acum se gândea
că, dacă lumea lăsată de el în urmă ar ştii că moartea e o fată
cu râs zglobiu şi ochi de peruzea, numănui nu i-ar mai fi frică de
clipa asta tainică. Apa îi ajunsese până la gât, parcă inima i se încolăcise
în jurul ultimului gând din cauza frigului ce îl cuprinsese
şi i se părea că în zare corăbii cu vâslaşi blonzi şi uriaşi, ca el, îi
fac semne prieteneşti.. Erau poate corăbiile vikingilor care-l abandonaseră
demult aici, pe ţărmul acesta, pentru ca el să poată
cunoaşte iubirea şi suferinţa.
Răsărise Luceafărul şi ştia că în scurt timp va fi mai
aproape de el decât oricare semen al său. Îl va cuprinde cu palmele-i
îngheţate, aşa cum visase nopţi de-a rândul, acolo, la fereastra
orfană a camerei sale.
Era un pic trist. I-ar fi plăcut ca pe ultimul său drum să
audă plânsul înăbuşit al Soniei Feedorovna, bocetul bătrânelor
plătite pentru această ocazie, unică în viaţă. Dar ştia că nimeni nu
va vărsa nici măcar o lacrimă pentru el. De aceea moartea asta a
lui de acum, anonimă, ca şi viaţa pe care o petrecuse, i se părea
mai tragică.
138