Antologie - Primaria Mizil

distructive ale pacientului în artă urma să îl readucă la normalitate,
aşa că i-au scăzut considerabil cantitatea de pastile şi au început
cu cromoterapia, apoi au continuat cu artele plastice. Deşi aparent
tot ce făcea acest program era să îi ocupe timpul, într-o zi ceva
semnificativ chiar s-a întâmplat. Boris a fost pus faţă în faţă cu
„ţipătul” lui Munch, un tablou ce portetizează psihoza perfect. Pacientul
l-a privit îndelungat prima dată pierdut, apoi uimit,apoi
speriat
– Ei ce zici, îl întrebă doctorul, cum ţi se pare
Boris a rămas mut la întrebarea pusă şi a evitat răspunsul,
purtându-se ca un copil ce nu vrea să-şi recunoască vina. Era completamente
dat peste cap. El, cel care niciodată nu a putut să-şi exprime
furia şi nervii altfel decât prin pumni, picioare, împuşcături,
ţipete a fost vexat de cât de simplu şi cât de frumos a putut să
transmită tipul ăla „Munch”, tot ce simţea el înauntru. A părăsit
şedinţa înainte să îi curgă vreo lacrimă. Fostul cămătar a început
să prindă gustul artelor şi pe parcurs a realizat că are şi o înclinaţie
reală către acestea. O serie de teste psihologice au arătat o predispoziţie
spre tot ceea ce ţine de material, de volum şi doctorii s-au
gândit la sculptură. Din nefericire, prima lecţie nu a mers foarte
bine, Boris spărgând rotula unui alt pacient deranjant cu ajutorul
dălţii şi ciocănelului din dotare. Lunile ce treceau aveau să îl pună
faţă în faţă cu toate curentele şi genurile sculpturale: de la Grecia
Antică, la Michelangelo, la Bernini, la Rodîn, la Brâncuşi, la Miro.
Apoi a făcut cunoştinţă cu operele anilor 60-70, cele de protest
politic. Timp de 9 luni Boris şi-a îmbunătăţit tehnica semnificativ
şi chiar era considerat un adevărat talent de către profesorii săi.
Irina este chemată să îl revadă şi vine cu primul avion la
Paris. Ajunşi din nou împreună, cei doi soţi se îmbrăţişează şi se
sărută încercând parcă să recâştige tot timpul pierdut în doar
câteva secunde. După toate discuţiile mărunte de recuperare a
noutăţilor, „ce mai fac fetele, ce mai e pe acasă, cum mai e viaţa”,
Boris a simţit că trebuie să-i mărturisească Irinei schimbarea prin
care a trecut şi a ales să facă asta arătându-i o mică sculptură în
marmură albă cu chipul ei, de o reprezentare aproape perfectă. În
şocul momentului, Irina nu ştia cum să reacţioneze, să râdă de bu-
135