Antologie - Primaria Mizil

tul său cu mâna mă făcu să înţeleg că nu-l interesează scuzele
mele. Se ridică şi continuă să urce pe potecă cu şi mai multă râvnă.
Îl urmai gâfâind mai bine de trei sferturi de oră până ce ne apropiarăm
de o construcţie, ce părea ireală prin alcătuire. O stâncă uriaşă,
de un ocru intens în lumina apusului, străjuia trei brazi pe care
un mic gărduleţ de nuiele îi unea parcă ca un ombilic vegetal. Am
dedus că intrarea era undeva la baza stâncii şi gărduleţul veghea
o grădină mică pentru legumele Maestrului.
Fumul intens ce se infiltra pe lângă mine mă aduse în
simţiri. Lovitura de la cap era destul de puternică pentru a-mi produce
un ţipăt ascuţit. Privirea mi se învârti speriată în toate părţile
încercând să descifreze o taină a locului şi timpului prezent. Tăciunii
încercau eroic să aprindă cele câteva vreascuri ude pe care
pesemne le aruncasem înainte să mă lovesc la cap. ,,Unde o fi oare
Maestrul Cu certitudine visez, e imposibil să nu-mi amintesc
măcar unde sunt. Şi gândul acela, dialogul...”.
Mă uit , curios, să văd vadă ce se întâmplă în jur. Hotărât
lucru eram singur într-o peşteră, liniştea nu putea să fie decât una
de piatră. Ciudat, foarte ciudat. ,, Maestre, ştiu că eşti prin preajmă,
poţi să apari!”. Un stol de grauri zburară speriaţi la glasul
meu. Am apucat poteca, şi pădurea de brad era la dreapta mea.
Paşii vioi mă duceau la vale şi atunci îmi apăru în faţă buturuga
pe care stătuse Maestrul când vorbise cu mine în ajun. ,,E ciudat,
cum oare de nu apare deja ca să râdă de mine” Glasul se auzea
din străfundul gândului meu. Îmi privesc mâinile şi tac. O iau la
fugă cu gândul să ajung cât mai repede la vale. Acolo trebuie să
fie vreun izvor de munte. Îmi privesc mâinile şi continui să fug.
Chipul mi se oglindeşte în apă şi nu pot să cred ceea ce
văd. Un cap pleşuv, un ochi mare verde pe care penumbra îl scoate
în evidenţă. Am cel puţin şaptezeci de ani şi corpul uscat e adus
de spate. Dau cu mâna să tulbur apa şi-mi frec cu putere ochii.
Pleoapa tresaltă să vadă ea prima. Sunt eu, ochiul verde e la locul
lui. Un foşnet îmi atrage atenţia. În lăstărişul în care mă aflam doar
ochiul verde luminează.
Tânărul mă priveşte speriat. ,, Maestre...”.
126