Antologie - Primaria Mizil

am votca” se întrebă nedumerit. Poate pentru faptul că are şi ea
nevoie de odihnă, în sticlă.
„Ce e viaţa” gândi el din nou. Vântul, omul şi gândacul,
focul ucis parşiv de frigul găgăuţ, lemnul, votca şi neantul. Doar
atât. Şi împăcat cu sine adormi, scoţând un suspin de uşurare.
Aflase taina vieţii lui: sărman, singur şi neştiut... Viaceslav.
Un conac, în pajiştea cu mac
Răsărit şi asfinţit, te-mbiau spre melancolie. Conacul
vechi şi obosit, îşi trăia zilele şi nopţile, mereu tăcut, întotdeauna
singur. Căci fiinţele ce-l populau nu se gândeau la el niciodată. O
singură furtună-l obosea şi-l măcina într-atât, că dorul lui de viaţă
pălea mereu.
Avea şi el o favorită, straniu şi ciudat, dar... da!, conacul
rece iubea o fiinţă. Era afară, în grădină. Stătea rezemată de banca
veche, învăluită-n şalul gros, respirând aerul curat din jur şi atingând,
din când în când, şevaletul din faţa sa. O pictură mată îşi
aştepta rândul să intre în lume, timidă, albastră şi cochetă. Autoarea
privea atentă-n jur, îngăduindu-şi câteva clipe de extaz, mirată
că vede chiar şi o gâză aterizată pe o floare.
Vântul uşor îi răsfira părul negru, înviorând-o. Îşi mută
privirea spre macii din tablou, încercând să-i numere, dar se încurca
de fiecare dată şi, în cele din urmă, renunţă. se gândea la continuarea
peisajului, cu păsări mari şi verzi deasupra lanului incendiat
de griuri, c-un stâlp de telegraf şi un contur uman neclar.
Şi poate şi-un conac, în zare, după livada cu nuci.
Azi-noapte un călător a trecut prin imaginea tabloului,
muşcând cu poftă dintr-un măr. Ştia, în vis, că avea să-l placă şi
se mirase că n-apăruse mai devreme în viaţa ei. Zărise în ochii lui
o văpaie, luminând picăturile reci ale ploii, ce cădea fără contenire.
Simţea, până la durere, că n-ar mai putea trăi fără el, fără risipirile
lui...
În urmă-i şarpele unui fulger muşcă fără milă din acoperişul
conacului şi cerul se aprinse... Dar călătorul nici măcar nu întoarse
privirea...
123