Antologie - Primaria Mizil

Viaceslav
Cristi
DUMITRACHE
NOUA ZEELANDĂ
Şoapta îngâna dimineaţa, tremurând sfioasă la atingerea
primilor zori. Se făcea că e toamnă târzie şi rece, cu-aduceri a-
minte şi melancolii. Lemnul vechi scârţâia în gard la fiecare chemare
a tundrei, prevestind crivăţul, care avea atâtea poveşti
frumoase de depănat: cu ciulini rostogoliţi până acolo unde cerul
atingea pământul, cu zări pereche, cu cai şi călăreţi mongoli, sau
alte seminţii înfipte-n şa, pogorând războinice spre răsărit.
Barba-i crescuse mare şi deasă, ca un arici speriat de câini
lătrători şi hămesiţi. Era una din acele dimineţi mohorâte şi pustii,
în nestatornicia Siberiei, peste care goneau norii. O poveste veche,
aproape uitată în visele irosite ale tinereţii.
Viaceslav stătea nemişcat, la măsuţa de lângă godinul
cald, gândindu-se la calea bătătorită a vieţii, când abruptă, când
domoală, niciodată la fel. „Ce e dincolo de viaţă”, încerca să-şi
răspundă. Poate că e bucurie, sau tristeţe, sau... nimic. Cui îi pasă
Nimic, nimicul nenorocit şi nebun, pândind soarta tuturor.
Încăperea semăna cu el; când luminoasă, când întunecată,
bântuită de flăcările vreascurilor din sobă.
Paianjeni îngheţaţi pe plasele zdrenţuite şi afumate, furnici
hămesite, laviţa de lemn cu pledul jegos şi ponosit, nimic mai
mult, nici mai puţin... Nimic destul.
Paharul era singurul accesoriu de pe masa rotundă, roasă
de carii. Iar vodca singurul lichid ce-i scăldase pereţii lipicioşi.
Tristeţea plutea în camera rusului.
Un gândac sărman găsise o firimitură într-un colţ de masă
şi se lupta să o devore. „La fel ca-n viaţă...” îşi zise el, pocnind
fără milă gângania. Scuipă în palmă şi porni să-şi frece mâinile
murdare. Şi-şi umplu din nou paharul. „De ce fac focul, dacă tot
122