Antologie - Primaria Mizil

Honoria
DIACONESCU
PITEŞTI
Declaraţia de dependenţă (fragmente)
Este ziua mea aniversară. Am obiceiul să mă autoflagelez
spunând că „n-am nimic sfânt pe lume”, adică n-am un sfânt tutelar,
un patron-naş-umbrelă al prenumelui meu. Care este Nora.
Am vrut să spun: Ce contează! Dar n-am spus. Chiar contează că
mă cheamă Nora. Şi nici pe Ibsen nu l-am întrebat dacă-mi permite
să port numele eroinei sale, să-i port numele prin viaţă.
Mama m-a uns cu acest nume. Care îmi vine bine; cam
aşa cum „rimează” două lacrimi din aceeaşi pereche de ochi. Care
au culoarea lemnului de nuc din care s-a născut biroul meu... Cel
la care mă aşez şi mă trezesc scriind. Şi scriu în tăcere pentru ca
inspiraţia să nu plece de la mine. Ca mai apoi, cine ştie, să se aşeze
şi ea la birou văduvindu-mă de fosforul minţii.
Nu prea mă dau în vânt după sărbători, fie ele aniversări
sau zile onomastice. Mi se par inelastice, pline de şabloane precum
tiparele de la croitorie.
Dar, până la urmă, ziua de naştere este un premiu. Pe care
nici nu trebuie să-l merităm. Premiul-an. Anul care s-a dus.
Cei apropiaţi mă iscodesc în privinţa cadourilor pe care
aş vrea să le primesc. Ca să simplificăm lucrurile, eu şi sora mea
am hotărât „să terminăm odată cu darurile şi cu grijile legate de
alegerea acestora”.
– Cadoul ideal e libertatea...
– Pe care o obţii necăutându-l, o îngân eu pe sora mea.
Am muncit (intelectual vorbind!) amândouă la acest aforism
care ne-a scăpat de griji. Ne felicităm, ne pupăm frăţeşte, îngurgităm
câte ceva şi... râdem!
– Acesta e al doilea cadou.
– După libertate!
117