Antologie - Primaria Mizil

Am ajuns. Nu vroiam s-ajung. Mai fac două ture în jurul
hotelului şi abia apoi intru. Dau bună ziua. Sau seara. Ce mai
contează Recepţionerul şi camerista joacă zaruri. Cum mi-or fi
zicând între ei Aiurita de la 205.
Intrată în cameră, aprind ţigara şi ies jumate pe geam, să
nu pierd contactul cu lumea. Zgomotul maşinilor îmi sapă brazde
pe creier. Măcar de mi l-ar anihila de tot! Mă uit în oglindă. Sunt
urâtă, cu toate smacurile de pe faţă. Singura cosmeticală care dă
rezultate e fericirea.
Mi-am amintit copilul căruia i-am întins un bănuţ, pentru
ca imediat să i-l iau înapoi. Eram studentă, mergeam prin Bucureşti
şi un copil al străzii, cu un căţeluş în braţe, mi-a cerut bani.
I-am dat. Mai bine nu-i dădeam! Mi-am adus brusc aminte că erau
singurii mei bani şi-mi trebuiau de tramvai. L-am strigat, s-a întors
şi i-am cerut banii, scuzându-mă ca o proastă. N-am să-i uit privirea,
nici banul acela care m-a atins dureros. Adică ce era dacă
făceam blatul Mă prindea sau nu mă prindea. Sau ce-ar fi fost,
dacă mergeam trei staţii pe jos Ei, vezi! Primim cu măsura cu
care oferim. Şi mă mai mir când viaţa îmi flutură câte-o chestie
pe la nas, doar ca să aibă ce lua înapoi! Măcar de-aş dobândi şi eu
seninul acelui copil, care mi-a pus cu resemnare banul în palmă!
L-am căutat de-atunci de zeci de ori, să-l umplu de bani. Evident,
nu l-am mai găsit. Dar îl visam nopţile. Ar fi trebuit să-mi învăţ
de atunci lecţia: nici şansa de-a oferi nu-ţi este permisă la nesfârşit.
Încep să mă dezbrac, cu mişcări lente şi gândul aiurea. La
jumătate obosesc, mai aprind o ţigară... puţin scrum şi gata cu ciorapii
mei cu bandă adezivă. Nu-mi pare rău de ei, chiar dacă mi-i
pusesem prima dată. Privesc cu plăcere firul cum se duce până
jos. Nu mi se pare suficient. Îi destram definitiv şi-i arunc la coş.
Totul se destramă.
Piuie telefonul. Să nu fii tristă. Nu sunt. Când ţi se prăbuşeşte
o lume, cum să fii tristă
116