Antologie - Primaria Mizil

Florentina Loredana DALIAN
Halucinaţii
Merg. Dacă m-aş opri, s-ar despica pământul. Trebuie să
merg cât mai mult, până cad. Observ. Trebuie să observ, să aud,
să văd în jurul meu, să mă agăţ de lumea exterioară, altfel m-aş
prăbuşi în mine pentru totdeauna.
Privesc atent, să mă încredinţez că lumea nu s-a schimbat.
Îmi repet în gând: „Nu s-a schimbat nimic”. Un câine mi se-alătură
vreo doi paşi. Îmi vine să-l întreb ca Moromete: „Unde mergem
noi, măi Niculae”. Nu ştie. Îşi pierde interesul şi rămâne lângă
un coş de gunoi. Astăzi, nici câinii nu mă iubesc.
Un copil îmi zâmbeşte din cărucior. Mă întreb de ce-mi
zâmbesc toţi copiii. E drăguţ, dar nu-i al meu. Nu te uita la mine,
copile, azi sunt urâtă! Scot limba la el şi începe să urle.
Într-o maşină staţionată, surprind cu coada ochiului un
bărbat care se holbează la mine. Ce-o fi văzut A! Am lacrimi.
Aşa e – nu vezi toată ziua oameni care-şi varsă lacrimile pe stradă.
Şi eu care credeam că sunt sexy! Mai bine-mi pun ochelarii. Ce
dacă-i umbră
O ţigancă mărşăluieşte cu ţigara-n mână. Se duce glonţ
la o florăreasă din altă rasă şi-o înjură: „Făi femeie, eşti nebună
Ţi-am zis să-ţi iei florile şi să te cari tocma-n capu’ ălălalt de
stradă! Repede, că altfel ţi le-arunc!” Femeia dă să negocieze, cu
teamă, n-are succes. Umilită, îşi strânge florile şi pleacă. Mă revolt.
Apoi mă mir că mai am vlagă să mă înduioşez de umilinţa
altora. Îmi dă prin gând să mă-ntorc să-i cumpăr toate florile. Dar
n-o fac. Marile decizii le luăm doar în gând.
La o terasă, un bărbat şi o femeie se privesc în ochi. Nu
au nevoie de cuvinte, se ţin de mână. Sunt frumoşi şi pare că se
iubesc. Întorc capul. Azi nu suport fericirea nimănui.
Un bătrân mă opreşte să mă-ntrebe cât e ceasul. Îmi vărs
năduful pe el şi-i spun că „mi se rupe”. Îşi face cruce şi-mi şuieră
ceva de străbuni. Las’ că nici ţie nu ţi se rupe de mine! Şi-apoi, la
ce-ţi foloseşte să ştii cât e ceasul, când mergi fără ţintă şi nu ştii
încotro te-ndrepţi
115