Antologie - Primaria Mizil

Poate. Noi, ostaticii, exponenţi ai unor religii şi culturi diferite,
acum aplatizaţi prin umilinţă şi ca fără de vârstă, am devenit impasibili.
Zăcem pe banchete şi scaune mizerabile sau, cei mai
mulţi, direct pe pardoseala de piatră zdrelită. Prizăm pasiv, vrând
nevrând, fumul ţigării, şi el, fumul de tutun îndoit cu oxigenul trecut
de mai multe ori prin duzini şi duzini de plămâni, ne gâdilă
nările. Din stradă se aud perechi, perechi, alte focuri de armă. Unul
dintre paznici se ridică şi trage şi el, salve duble în fereastră, spre
avertizare. Al doilea suplimentează atacul cu o rafală adevărată.
Sticla din giurgiuvele e gata pisată.
– Kalasnikov-ul… zice Laila şi îmi strecoară pe sub braţ,
mâna, care-i tremură ca piftia de curcă.
– Nu cred. Sunt numai gloanţe oarbe… zic, adică, fac eu
pe deşteapta. Mă trag la o parte, suficient de departe cât să aud,
cum Laila povesteşte despre… cum a trecut ea linia frontului,
cum a fugit din serai pe furtună. Furtună de nisip, desigur. A fugit
şi din tabăra refugiaţilor...
– … Am ascuns higeabul sub mantou. Mi-am ridicat
fustele şi mi-am lăsat părul roşu lung şi despletit peste umerii goi.
M-am rujat… Am cântat şi am ţopăit ca la circ. Paşaportul, zici!...
Laila prinde a râde puţin cam isteric, exact în clipa în care altă
sticlă din ferestre e spartă de gloanţe, cioburile fac hărmălaie, se
împrăştie ca o grindină prin sala înţesată de oameni. Din stradă şi
de dinăuntru carcerei noastre, mitralierele răpăie fără contenire.
Tabla acoperişului se găureşte, metalul e moale, se topeşte. Mă
aştept ca lumina zilei să năvălească prin breşa căscată. Vine numai
funingine. Afară e smoală, noapte adevărată.
– Dacă am evada, ne-am evapora! - întreabă Laila fără
să îmi lase impresia că a intrat în panică fără motive.
De la locul meu, de pe pordoseala unde stau cu capul
aplecat sub un scaun făcut ţăndări, o trag de mânecă, încerc s-o
fac să înţeleagă că suntem prinşi, atacaţi din toate părţile. Că nu
mai există scăpare.
– Atacaţi De cine! Îmi pune ea întrebarea cu un fel de
reproş, pe care nu am de gând să i-l înghit. Fie ce-o fi. Ridic capul
şi, privind-o direct în ochi, zic:
113