Antologie - Primaria Mizil

paznicii au aşezat drugi de fier spuzit de rugină.
Nu ştiu cât este ora. O fi zi, o fi noapte Totu-i încetinit
în mişcare. Fără direcţie. Existăm, totuşi, pentru că respirăm cu
toată gura şi plămânii umflaţi ca un foi de fierărie, îi rezistăm experienţei
ce are loc în chiar conglomeratul scârnăviei umane. Laila
îmi arată modelul dantelei la care lucrează, unul vechi şi cu dichisuri
ce ţin de viaţa dintr-un serai cu destule femei leneşe, lascive,
ce îşi adoră la nebunie stăpânul. Eu nu mă pricep la înnodat
macrame în horbote aproape medievale. Nu vreau să învăţ meşteşugul
pierderii timpului. În schimb ştiu să mint, să fur, să înjur.
Ce-am avut, ce-am pierdut
Rânjesc. Limbaj convenţional şi care, cred că mă face
puternică. Laila îşi lasă capul spre lumina plăpândă, mult şi mai
mult, de îi văd mai bine obrazul. Are ten prea subţire, prea alb,
pentru a crede că s-a născut în clima din zona Bagdadului. Şi o cicatrice
ascuţită la tâmplă, ca incisivul de lapte. Nu-i o rană urâtă,
doar nepotrivită pentru o cadână ce se crede cuminte.
Unul dintre paznici a scăpărat bricheta. Îşi aprinde ţigara.
Înţeleg că-i ultima lui ţigară din pachetul de ţiplă. Trage fumul în
gură, îl plimbă printre dinţi şi măsele, îl mestecă bine… Îl filează
în şuviţe sure, pe care le răsuflă pe nările amândouă. În jur, aerul
are acum izul unei felii de peşte ţinut prea mult la saramură. Bărbatul
asudă. Vecina mea de scaun şi de suferinţă este poate singura
mostră de feminitate adevărată în cloaca asta asexuată. Face faţă
plină de curaj situaţiei date. Zadarnic. Cui îi mai pasă
Bărbaţii se prefac că nici nu există. Paznicii o ignoră cu
bună ştiinţă. Cei cu cagule trase pe faţă se poartă cu noi ca şi cum
nu ar păzi oameni, ci hoţi de cadavre. După ce ne-au înşfăşcat
toate bunurile personale, ne-au făcut chisăliţă demnitatea umană,
se prefac că înţeleg perfect situaţia, că ştiu că suntem … victime
„colaterale”. S-a creat între noi, gardieni şi ostatici, acea relaţie
de când lumea, când, în disperare de cauză, victima face pact cu
călăul. Aşa e viaţa! Le cerşim fără gesturi, fără cuvinte, un semn,
o speranţă. Nu primim nici una din două. Şi acele ceasornicului
de la mâna mea sunt ca şi anchilozate… Se târăsc, abia înaintează.
Poate că Timpul s-a oprit de-adevăratelea şi nu am aflat eu încă!
112