Antologie - Primaria Mizil

entitate prinsă în maxilarele conflagraţiei ce incinerează Planeta.
– Mă cheamă Laila! zice străina şi îmi atinge umărul cu
palma ei cât aripa unei vrăbii urbane.
Ar trebui să fiu cuviincioasă, să îi spun şi eu numele pe
silabe, poate şi ţara-mi de baştină, apoi să legăm fire de conversaţie.
Conversaţie! Haida-de, tabieturi de femeie modernă. În jurul
nostru e moartea. Miroase a hidrocarbură aprinsă.
O urăsc din instinct pe cadână. Nu mai este defel speriată,
doar resemnată, împăcată cu soarta, cu matroana aceea ciudată,
starea ciudată care i-a prins cătuşe de aur pe mâini, pân’ la coate.
În plină nebunie umană, ea, Laila stă dreaptă. Eu am umerii căzuţi
ca un loden de celofibră şi am prins să mă leagăn; înainte şi înapoi,
pendulat, repetat şi necontrolat, aşa cum fac idioţii părăsiţi în azilul
de stat.
Mult mai târziu, a doua, a treia sau a câtea zi, oare, …
mă voi revolta, voi ţipa: Stop! Sunt om, nu păpuşă din marmuă.
Aşa, acum e mai bine. Îmi îndrept şira spinării, îmi ridic capul
acoperit de tencuiala spulberată la rafala de puşcă, privesc oamenii
pe detalii. Sunt terni, fără expresie. Nu exprimă nici ură,
nici umilinţă, nici credinţă într-o clipă viitoare mai bună. Numai
Laila surâde, ca într-o cafenea pariziană, face gestul prietenesc
simplu, fără fasoane. Pentru ea, este ca şi cum ne-am cunoaşte de
o viaţă. Pentru mine-i doar o secundă de indiferenţă totală.
Ridic din sprânceană. Devin intrigată. Doar, eu nu am
nimic în comun cu femeia asta, ca o pasăre scăpată din colivie!
Aşa vreau să spun multe. Tac. Ea nu-mi înţelege limbajul. Surâde
şi ridică din umeri. Se răsuceşte şi mişcarea-i rapidă face să-i foşnească,
să-i salte de-o palmă, ţesătura higeabului. Acum, bărbaţii
ar putea să-i vadă jumătate din rotula genunchiului. Pielea aia, albă
cu vinişoare ca trase în tuş de violete sălbatice. Nu o bagă nimeni
în seamă.
Cadâna a scos din bagaje un ghem, o igliţă şi dantela albă,
mercerizată. O ţine pe braţe. Peste sala cu oamenii obosiţi de aşteptare
şi teamă, un abur murdar se ridică, se lăţeşte, creşte…
ajunge peste cadranul ceasornicului prins cu holşuruburi între cele
două ferestre. Acolo e poarta către libertatea noastră şi în care
111