Antologie - Primaria Mizil

scump. Plânge moale în somn. Eu mă amuz de oricine-i prost şi
suspină, mă simt încă puternică, bărbată şi sofisticată. Am învăţat
cum să-i facă faţă situaţiei limită la şedinţele yoga, la cursurile de
supravieţuire, cu maeştri, specialişti în materie.
Cui îi pasă că sunt, acum şi aici, doar un ins, un număr
bătut în spătarul banchetei comune Sigur nu sunt o femeie cuminte,
supusă, sunt o nebună hotărâtă să-mi scot din sărite amândoi
paznicii, să strig cât mă ţin plămânii la lozinci pacifiste.
– Apelează la Raţiune, fetiţo! Îmi ordonă instincul de conservare
ca specie, şi simt bobârnacul realităţii că îmi loveşte plexul
plăpând. Stomacul arde, intestinele chiorăie. Foamea de pâine şi
de carne mugeşte.
– Care raţiune! Ţip, apoi îmi pleznesc gura. Lovesc buzele
tare şi cu toate inelele ce-mi împodobesc trei dintre cele cinci
degete ale mâinii drepte. Nu mai aud, mai apoi, cum măselele se
sparg între ele şi-mi muşc pe dinăuntru obrajii… În jurul meu cad
bombe, explodează rachete balistice - în sală nu mai există nici
bărbaţi, nici femei, doar o mulţime de umbre aplecate peste o
groapă uriaşă, urâtă, comună. Rutina, neîncrederea în ceva sau în
cineva anume mi se înşurubează, îmi sfredeleşte adânc şi mecanic
în creier.
– Raţiune… raţiune… Psalmodiez, repet fără cap şi coadă,
ca într-o mantră, fără să respir şi fără să-mi mai pese că turma
aceea de oameni mă va crede într-o doagă. Oricum, mi-e silă de
mine, de ei, de întreaga situaţie care ne face să stăm ca legumele
în oală, aşteptând fie ce-o fi, deznodământul. Moartea Imposibil.
Personal, aş avea nevoie doar de aer, apă, pix cu hârtie. Imposibil.
Simt sare pe limbă, pe buze şi, în disperare de cauză, îmi acord
dreptul la o singură încercare de evadare din situaţia dată. Una
imaginară, desigur.
Băieţii cu cagule şi automate îndopate cu cartuşe adevărate,
fumeză. Din când în când, mai trag cât un foc de automat
în zidăria tavanului. Fumează. Dincolo, în stradă, mă aşteaptă
sigur triumful aventurii adevărate şi libertatea de-a lua totul de la
capăt. Numai că eu nu sunt rouă şi nu am cum să dispar la răsăritul
de soare. Ştiu, am învăţat că nu sunt bună de aşa bravură, eu, o
110