Antologie - Primaria Mizil

pârâie ca bostanul în care negustorul înfige briceagul! Priveştemă,
Doamne, în ochi, în gură, în inimă! Sunt lupoaică şi urlu. Nu
se aude! O glorie maladivă şi progresivă simt fulgerându-mi prin
şira spinării. Îmi asum durerea asta voluptoasă şi ranchinoasă. Mi
se frâng şalele, pântecele-mi plezneşte ca la cezariană. Nu mă
plâng.
– Mai sunt încă o femeie întreagă, îmi spun în disperarea
care, ştiu, doar ea mă salvează.
Adrenalina mătură prin artere, inima-mi bate într-o veselie
strict primitivă şi nervii joacă tontoroiul pe jarul care m-a perpelit
în ultimele zile. Nu mai simt greaţă-n stomac, nici în nări
izurile pestilenţiale care dospesc în sala burduşită cu zeci de ostatici.
Nu mai simt foarte clar forma oamenilor, nici a lucrurilor,
mirosul întâmplărilor, doar acel damf amar ca pelinul al propriei
mele transpiraţii îl simt cum mă cuprinde de subsiori, cum mă ridică
din tălpi până-n creştet, spre cerul acoperit cu zidul tavanului.
Sunt un balon imaginar de săpun. Mi s-a făcut pielea ca de găină
pe coate şi ceafă, mi se învârt gândurile ca la carusel şi iar mi se
face silă de mine, de femeiuşca nesăbuită care, cu numai şapte zile
în urmă, mă aventuram, înarmată cu laptop şi camera de filmat -
îndrăzneam să visez la Premiul Pulitzer pentru un reportaj realizat
în direct de pe linia frontului. Iluzii.
Dinspre deşert se aud focuri cadenţate de armă automată.
Obuzele vin din cer şi le înghite nisipul. Pagubele colaterale cresc
vertiginos şi o mulţime de muşte dau să se împuieze în leşurile
zdrobite. Lângă mine cadâna stă dreaptă în scaun şi cu palmele ridicate
în aer. Are pleoape vinete peste ochii închişi. Pare a fi o
privighetoare pregătită să cânte la lumina fulgerului care tocmai
s-a înfipt în pâmânt.
Afară, între cer şi pământ, curg funii de foc scuipat din
alt şi alt avion inamic. Eu sunt numai un om din carne şi gânduri,
simt cum frica mea ia formă de ac, îmi intră pe sub unghiile nelăcuite,
se prelinge în fibră şi urcă în creier ca alcoolul cel bun. O
piele nouă-mi creşte peste epiderma cea veche, este ca o gutapercă
fleşcăită şi foarte transparentă. Tremur ilizibil. Am mâini ca de
mort. Cadâna şi-a astupat gura cu colţul broboadei de caşmir
109