Antologie - Primaria Mizil

mai puţin decât un vântură-lume, o ciudată cu eşarfa de mătase
aruncată anapoda, peste umerii saharienei ce nu mai păstrează nimic
din romantismul unei poveşti din deşert. Ea, nu mă iubeşte,
nu mă urăşte. Îi sunt indiferentă ca acel pion aşezat în plus pe o
tablă de şah – sunt ca şi ea, o femeie fără acces în lumea bărbaţilor.
Aparent nimic nu ne separă, totul ne apropie în viermuiala
de cobai ai unui experiment inuman şi în care, limbile cele
multe şi zdrobite în sunete aproape amorfe, îmi amintesc de turnul
babel modern. Au trecut două zile de când lâncezim, ne etiolam
în spaţiul închis şi în care, când vorbim, ţipăm în draci, fără
să ne privim, fără să ne auzim între noi.
Ea, ultimul prins, adus şi aruncat la grămadă, este femeie,
un soi de jucărie turnată în serie, şi care, dacă şi-ar schimba veşmântul
tradiţional cu o uniformă cazonă, ar fi soldatul perfect,
unul cu răni supurânde pe sub platoşa medaliilor câştigate într-o
război în care nici Dumnezeu nu mai are curajul să-şi spună Cuvântul.
Am devenit cinică, rea de gură, sunt gata s-o cataloghez
dintr-o privire, s-o fixez printre vietăţile programate din start să
nu riposteze, să nu se nevoiască pentru drepturi individuale sau
colective. Sunt hotărâtă s-o jupoi de haine, de piele, să-i disec gândurile
în miliarde de monade normale pentru jocul ăsta de puzzle.
Apoi, să mă joc de-a creatorul - s-o realcătuiesc din detalii, într-un
biet specimen, cobai virtual, personaj de doi bani, bun de
folosit în mai toate reportajele mele, relatări la „cald”, dar care nu
vor schimba clipa cu veşnicia.
După ce, am îndurat zile de umilinţă şi de teamă strict
animalică, vine ea, străina, ca o jucărie potrivită pentru a-mi consuma
cu ea furia, nebunia care mă zvârcoleşte în faţa verdictului,
a capitulării personale şi implacabile.
– Iaca, în sfârşit, Doamne, s-a ivit şi clipa-mi de glorie!
Nu, nu-mi pune mâna pe gură, nu mă sufoca, Doamne! Lasă-mi
vorbele libere şi puterea de-a mă revolta, să icnesc ca un fetus în
pântecele lovit cu bocancul. Uite, cum mă chircesc, scad în grame
şi în centimetri. Ocup loc tot mai strâmt pe laviţa care s-a fisurat,
108