Antologie - Primaria Mizil

Melania
CUC
BISTRIŢA
Numai Laila surâde
– Alah e mare! zise pe un ton alb, în timp ce se ridică
dintr-o rână, pe coate, pe genunchi şi mai apoi în picioare, din mijlocul
sălii, unde cu doar câteva clipe mai înainte o îmbrâncise
brigandul cu cagulă neagră şi cartuşiera trasă în diagonală peste
tricoul leoarcă de transpiraţie. Acum îşi scutură veşmântul de colb,
lovind fibra cu furia pe care nu doreşte să şi-o ascundă, ca şi cum
ar îndrăzni pentru prima oară-n viaţă să lovească în barbă un duşman.
În cele din urmă, oboseşte, se lasă sleită de vlagă, aproape
de mine, pe bancheta din fibră de sticlă îmbâcsită de jeg. Execută
gestul de înfrângere fără lamentări inutile, doar cu un ciob de furie
înfipt în pupile, semn ce-mi aminteşte de soarta câinelui bătut de
stăpân. I-aş întinde mâna, aş ajuta-o aşa, mecanic şi tâmp, dar ştiu
că nu o voi salva eu, o străină cu plete blonde şi retezate pe frunte,
cu lentile fumurii în ramele ochelarilor, - o jurnalistă fără de minte,
ce şi-a propus să ajungă şi să transmită ştiri de pe linia întâi a unui
front fără pifani şi fără ordin de zi pe cazarmă.
Îmi revin în fire la timp. Nu mă voi face de râs! Privesc
detaşat, adică fix şi miop, în varul pereţilor aerogării asediate de
terorişti, - un punct fix pe linia de demarcaţie a două civilizaţii ce
se bat cu arme sofisticate şi cu pumnii în piept. Pentru ce Nu, nu
vreau să ştiu.
Pentru cadâna ascunsă în higeab croit din stofă foarte fină
şi cu zeci de brăţări clincânindu-i ca nişte cătuşe la mâini, eu sunt
107