Antologie - Primaria Mizil

Valentin
COJOCARU
BUZĂU
Spectatorii nu mai aplaudă (fragmante)
Drumul era destul de lung dar a luat-o încet pe cărare spre
marginea bălţii dinspre care venea un miros plăcut, specific, greu
de explicat în cuvinte, dar de neconfundat. Miros de verdeaţă, de
mâl, de peşte, mirosuri pe care le distingi doar dacă te opreşti puţin
din mers, salţi nasul în vânt, închizi ochii şi-ţi pui mintea pe „analiză
selectivă”. Era o zi frumoasă de toamnă. Soarele-i venea din
faţă, dar nu-l deranja pentru că se uita mai mult spre dreapta, spre
apă şi spre stuful de pe margine din care, parcă, aştepta să-i sară
ceva în cale. Vântul era slab, dar reuşea să încreţească uşor oglinda
bălţii. Din loc în loc, sărea câte un peşte după niscai insecte pe care,
de pe dig, el nu le vedea. Îi plăcea sunetul pe care îl făcea peştele
când intra în apă. Era un sunet pe care-l obţinea şi el, când era
copil şi se juca pe malul râului ce despărţea în două islazul satului
în care a copilărit. Pietrele le alegea cu atenţie ca să fie cât mai
rotunde, apoi le arunca cu o anume tehnică în sus şi dacă mişcarea
era făcută corect piatra intra în apă cu un plescăit scurt, cu un ton
jos şi el sărea în sus de bucurie că a reuşit „să taie capul lui Mihai”.
De unde venea expresia asta nu a aflat niciodată. În vreo două rânduri
chiar s-a oprit să aştepte un peşte ca să sară şi să-şi mângâie
urechea cu plescăitul retrăit şi-n amintire. Rar se auzea câte un
orăcăit de broască. Nu era ora lor acum, iar cei care scăpau câte
un sunet probabil „că vorbeau în somn” şi-a zis.
Furat de peisaj abia acum i-a venit în gând că nu l-a strigat
pe paznicul ce ştia că e pe undeva prin stuf. Poate că el l-a
zărit, dar a tăcut mâlc ca să nu-şi divulge locul secret, în care, de
câţiva pari înfipţi în mâlul bălţii îşi lega vârşa, „scula mea de mil-
104