Antologie - Primaria Mizil

Nu mă mai obosesc să opresc toate electrocasnicele, căci o vor
face de la sine din momentul în care mă vor vedea plecat, atât de
bune sunt fantomele de la mine din casă. Ca nişte copii mici care
văzând că nu-i bagi în seamă, renunţă la metodele lor de distragere
a atenţiei. Se simt neglijate toate, dar sunt înţelegătoare, de parcă
ar fi propriile mele dorinţe, unele. Ce prostii!
Destul însă şi cu astea, cu problemele mele cu care mă
joc de-a v-aţi ascunselea... E mai bine să te joci cu ele decât să fi
îndrăgostit de ele, cum sunt unii. Nu, nu mă voi sinucide din
dragoste, şi nici nu sunt aşa de ambiţios şi cu spirit competitiv
încât să fac o tragedie din înfrângerea în acest joc de copii. Atâta
tot că minţii mele îi e mai greu. Până se obişnuieşte, până se
căleşte, săraca, ce să faci. Iubirile sunt şi ele pe-acolo pe-undeva,
dar sunt fix la nivelul potrivit, de fundal, cu care te obişnuieşte ritmul
alert. Aşa, ca un solo de bas care răsare de niciunde, intens
dar de scurtă durată, sclipiri. Nimeni n-a trăit fericit – adică împreună
cu cineva – până la adânci bătrâneţi. Eventual vreun ipocrit
a zis c-a făcut-o, în afara basmelor. Ocazional... asta este. M-am
resemnat. N-o să-mi omor sinceritatea cu tot felul de căsnicii pierdute,
care vor aduce sinucideri pierdute, neîndemânare şi o tonă
de umor negru răsturnându-se în rafale de râs zgomotoase ca prăbuşirea
unui raft cu cărţi, toate scrise pe aceeaşi temă, de care vă
vorbesc acum. Glume bune. Cel mai bine e să trăieşti în prezent.
Faci ceea ce simţi. Dacă ţine un an sau o lună, sau mai mult, o să
afli la momentul potrivit. Dar eu m-am întins prea mult la vorbă,
m-am întins în prea multe camere, în căutarea unor chei imaginare
ale unei închisori imaginare în care trăiesc, dealtfel. Le-am luat şi
am ieşit pe uşă. Gata. STOP.
Pauză publicitară, de-aia lungă, care nu se mai termină,
deci nu veţi mai prinde programul în continuare. Scara blocului...
din nou de piatră, dar nu vă supăraţi, parcă ar fi o scară de castel,
dacă există aşa ceva. Scări din ce în ce mai abrupte, pe măsură ce
le cobori. Trupurile beţivilor adormiţi trezindu-se tremurând ca
nişte gândaci pe trepte. Ai grijă să nu te impiedici. Sari peste ei.
Agaţă-te cu cravata de balustradă şi fă întoarceri de 360 de grade,
la fiecare al naibii de etaj. Uşi zgâriate de mâţe, nu şi de a mea. A
102