Aniversare

aradoxul c\r]ii lui Adrian
Oprescu este c\ se adreseaz\
atît istoricilor, cît [i criticilor
c o m e n t a r i i c r i t i c e Pliterari.
România literar\ nr. 5 / 8 februarie 2008
6
Un povestitor
remarcabil
Adrian Oprescu, V\rul Alexandru [i alte
pove[ti adev\rate, prefa]\ de Gabriel
Liiceanu, Humanitas, 2008, 364 pag.
DIN GAMA nuan]elor psihice pe care
o carte le poate isca, secven]a tr\irilor
estetice este foarte îngust\. Cu alte
cuvinte, doar o parte din emo]iile
pe care le tr\ie[ti în timpul lecturii
intr\ în categoria esteticului. Restul
reprezint\ tres\riri suflete[ti ce nu
cer interven]ia gustului. Facultatea
aceasta spontan\, cu ajutorul c\reia
po]i spune imediat dac\ un text î]i
place, nu r\spunde decît de o felie
din senza]iile pe care, deschizînd o
carte, po]i s\ le ai. A[a se face c\
po]i citi înfrigurat texte care nu î]i
plac deloc, cum tot a[a po]i citi,
absorbit pîn\ la uitare de sine, ni[te
fragmente al c\ror con]inut te
traumatizeaz\ la propriu. În ambele
cazuri desf\tarea estetic\ lipse[te, [i totu[i aten]ia î]i este
treaz\.
Grani]a care separ\ textul literar de regiunea coroziv\ a
non-literaturii ]ine pîn\ la urm\ de un dozaj al emo]iei auctoriale.
De cît\ emo]ie pune autorul în cuvinte depinde în mare m\sur\
efectul artistic pe care îl va ob]ine. Dozajul acesta înseamn\
sensibilitate supus\ tehnicii scrisului. E ca o cernere cantitativ\
la cap\tul c\reia intensitatea unui sentiment e trecut\ prin
filtrul epic al detaliilor folosite. Iar momentul cînd sim]i c\
lectura devine delectare marcheaz\ tocmai pragul care face
ca un text s\ fie literar [i nu altfel.
Gîndurile acestea mi-au venit citind cartea lui Adrian
Oprescu. Morala ei este una singur\: via]a nu poate fi gustat\
estetic, ci numai c\r]ile despre ea. Volumul con]ine 19 povestiri
din care 15 sunt despre experien]a deten]iei politice a autorului
(1949-1951). A[adar un volum de literatur\ carceral\. Primul
gînd care î]i vine în minte este: genul de c\r]i pe care nu le
citim ca s\ ne delect\m, ci ca s\ afl\m pîn\ la ce prag de
suferin]\ poate fi împins\ fiin]a uman\. E o constatare pe care
am f\cut-o mul]i dintre noi: rareori deschidem un volum de
memorii de închisoare cu gîndul de a ne desf\ta estetic. Cauza
]ine tocmai de dozajul emo]iei de care vorbeam înainte. E
atîta durere acolo încît textul î[i pierde virtu]ile artistice. Se
produce o suprasaturare mental\. Dep\[irea dozei atrage dup\
sine neputin]a de a mai prelucra artistic un sentiment. [i astfel
se cade în t\rîmul extra-estetic al traumelor relatate pe viu.
Consecin]a e o reac]ie de inhibi]ie dictat\ de nevoia de protec]ie.
Închizi cartea spre a nu te mai înc\rca cu durerile autorului,
a[a cum, de pild\, evi]i b\uturile prea tari sau parfumurile
prea stridente. Tocmai de aceea, în cazul volumelor de
memorialistic\ penitenciar\, valoarea lor e cu prec\dere
una documentar\ [i nu una literar\. Ce spune autorul conteaz\,
nu maniera în care o face. Ultimul lucru pe care i l-ai cere este
s\ se mai gîndeasc\ la dozaje estetice [i la tehnici scriitorice[ti.
Iat\ de ce literatura carceral\ nu e scris\ pentru criticii literari,
ci pentru istorici. O depozi]ie istoric\ e întîi de toate o m\rturie,
iar nu o trufanda atîrnat\ în galantarul topurilor literare.
Paradoxul c\r]ii lui Adrian Oprescu este c\ se adreseaz\
atît istoricilor, cît [i criticilor literari. Cu alte cuvinte, de[i
nu con]ine deloc literatur\ de fic]iune, ci memorialistic\ curat\,
V\rul Alexandru [i alte pove[ti adev\rate este o carte literar\.
Adrian Oprescu este un povestitor remarcabil. Mai mult, este
un povestitor verosimil, pe care nu-l b\nuie[ti o clip\ c\ nu
relateaz\ adev\rul. Spun asta fiindc\, citindu-i cartea, am
comparat-o mereu în minte cu memorialistica lui Petre Pandrea
[i cu cartea lui Dumitru Bordeianu, M\rturisiri din mla[tina
disper\rii. Ace[ti doi autori reprezint\ extremele literaturii
carcerale. De o parte, un virtuoz al stilului, de cealalt\ parte
un m\rturisitor c\ruia nu-i pas\ de stil. Drama este c\, în cazul
lui Petre Pandrea, valoarea literar\ urc\ peste calitatea
documentar\ a volumelor sale. Cu alte cuvinte, Pandrea scrie
formidabil [i minte prodigios. Un pl\smuitor de scenarii în
cazul c\ruia nu mai po]i la un moment dat s\ distingi adev\rul
de minciun\. În schimb, Bordeianu scrie modest [i spune
adev\ruri îngrozitoare. Cartea lui e un document n\ucitor
de la un cap la altul. {i dac\ lectura lui Pandrea e o
delectare, a lui Bordeianu e o traumatizare continu\, orice
apreciere estetic\ a c\r]ii fiind neavenit\.
Între aceste dou\ extreme putem a[eza, aproape la mijlocul
intervalului, volumului lui Adrian Oprescu. Spun „aproape“
la mijlocul intervalului, fiindc\ sunt înclinat s\-l a[ez mai
mult de partea literar\ decît de cea documentar\. Sub unghiul
documentului istoric, o scen\ pregnant\ e cea a „c\l\toriei“
f\cute cu trenul de la Craiova la Canal, într-un vagon în
care de]inu]ii de drept comun erau amesteca]i cu „politicii“.
„C\ldura a devenit ucig\toare. Ca la un semnal misterios,
colegii borfa[i au trecut peste noi înghesuindu-ne [i c\lcîndune
în picioare [i s-au îngr\m\dit lîng\ u[\. Au început s\ urle
[i s\ bat\ cu pumnii în carcasa metalic\. Cred c\ gardianul se
a[tepta [i plecase s\ vad\ ce poate face pentru ca vagonul
s\ fie iar cuplat [i pus în mi[care, pentru a stinge focarul
revoltei care amenin]a s\ se declan[eze. A ap\rut dup\ cîteva
minute, c\rînd c\ld\ri cu ap\ [i dîndu-le cu cana, prin
vizet\, celor de la dreptul comun. Politicii erau prea istovi]i
pentru a-[i mai croi drum c\tre vizet\. Ho]ul-[ef mi-a declarat,
probabil socotindu-m\ purt\torul de cuvînt a politicilor, c\
nu mai poate face nimic pentru noi, pentru c\ de-acum s-a
ajuns la «pe via]\ [i pe moarte». Dup\ care s-a b\gat [i el în
gr\mad\ cu gîndul s\ apuce s\ bea ceva. Transpira]ia se
scursese de pe noi pe podeaua vagonului [i se transformase
în b\l]i mari care începuser\ s\ miroas\ a pipi. Dar nu era
totul. Pe unii dintre politici, pe care nu-i dusese mintea, dup\
ce mîncaser\ tot ce primiser\ din hrana pentru drum, i-a apucat
diareea. Era un closet pe o parte lateral\, chiar pe cea pe
care m\ g\seam eu. Adic\ pe banca de lîng\ perete. Era
desp\r]it de restul b\ncii cu ni[te z\brele. Cum vagonul nu
se mi[ca, la c\ldur\ s-a ad\ugat [i mirosul de fecale.
Cîtorva dintre „ai no[tri“ a început s\ le curg\ sîngele din nas.
Sînge, urin\, fecale – totul se amestecase, prinzîndu-ne pe
to]i în hora sinistr\ a degrad\rii fizice umane. Borfa[ii au
început s\-i înjure copios pe cei ce se u[urau. Am ame]it
deodat\ [i sim]urile mele au p\rut c\ se preg\tesc, de la o clip\
la alta, s\ întrerup\ contactul cu lumea exerioar\. Tot ce era
în preajm\ a început s\ bat\ în retragere, l\sîndu-m\ singur
în spa]iul ireal al eului meu. Credeam c\ mi-a sosit ceasul.“
(pp. 205-206)
Restul întîmpl\rilor de la Canal intr\ în suita „clasic\“
a nenorocirilor penitenciare. Nu ele impresioneaz\, ci maniera
în care sunt descrise: lapidar, f\r\ acuze retrospective [i
f\r\ risip\ de lament\ri inutile. Autorul nu pare s\ fie o natur\
afectiv\: din dispozi]iile fondului s\u sufletesc, ironia e umoarea
predilect\, umorul salvîndu-l de pericolul de a aluneca `n zone
vindicative. Adrian Oprescu are tactul de a nu-[i chinui cititorul
printr-o etalare drastic\ a atrocit\]ilor carcerale. Nu are nimic
din directe]ea frust\ a lui Bordeianu, p\strîndu-[i în schimb
acuitatea unui ochi atent la detalii. Autorul ne prezint\ suferin]a
protagoni[tilor într-o form\ atenuat\, trecînd-o prin sita
unei evoc\ri f\cute de un om care prive[te deta[at, de la distan]a
celor 50 de ani scur[i, spectacolul încarcer\rii la Canal. Fiecare
eveniment este înf\]i[at numai dup\ ce mai întîi a fost golit
de virulen]a abjec]iei umane. Efectul este unul de domolire
a josniciei [i de estompare a suferin]ei. Din acest motiv, cititorul
nu re]ine cruzimea gardienilor sau a anchetatorilor, ci latura
lor omeneasc\. {i cu toate c\ pare lecuit de iluzii în privin]a
precarit\]ii firii umane, Andrei Oprescu este un autor al c\rui
mesaj livresc e unul tonic. Fiecare episod pare o fabul\ înso]it\
de o moral\ subiacent\: omul î[i p\streaz\ resurse de omenie
chiar [i în iad.
Andrei Oprescu are un bun dozaj al emo]iei [i o
benefic\ distan]\ etic\ fa]\ de evenimentele pe care le înf\]i[eaz\.
Suferin]a nu este un merit, spune autorul în „Cuvînt înainte“,
iar noi putem ad\uga: în schimb, prelucrarea suferin]ei este.
Iar meritul lui Adrian Oprescu este c\ a dozat suferin]a pîn\
la a o converti într-o emo]ie de tip estetic. Pove[tile adunate
în carte rezist\ prin tablouri suficient de vii pentru a se întip\ri
în memoria cititorului: arm\sarul dînd buzna în mijlocul unei
haite de lupi [i punîndu-i pe fug\, solda]ii rebegi]i de frig care
depun armele în mîinile de]inu]ilor [i se las\ du[i spre
lag\r, pentru ca, odat\ jun[i la poarta penitenciarului, de]inu]ii
s\ le înapoieze armele ca [i cum nimic nu s-ar fi întîmplat,
gardianul Bu[cu purtîndu-l pe um\r pe cioroiul poreclit „Gogu“
[i leg\nîndu-se cînd pe un picior cînd pe altul, în timp ce-i
cînt\ refrenul „Guo-guu, Guo-guu, Guo-guu...“, medicul ajuns
la Canal în urma unei crime din dragoste – fiecare din
aceste episoade au detalii memorabile.
Judecat dup\ unghiul în care se a[az\ spre a-[i descrie
subiectele, Adrian Oprescu este mai curînd un povestitor decît
un prozator. Epica lui are oralitatea concis\ a frazelor scurte
[i colorate lexical. Spiritul lui este prin excelen]\ descriptiv,
[i nu analitic. De aceea, mai întotdeauna cînd poveste[te un
episod, autorul nu face un pas înapoi spre fundalul reverbera]iilor
psihologice pe care le-ar fi putut stîrni episodul. Are o pupil\
spontan pictural\, nu contorsionat-reflexiv\. Reflec]iile [i
concluziile ce se desprind din pove[ti sunt doar sugerate de
autor, cititorului r\mînîndu-i s\ le formuleze în minte.
Ca un semn al deta[\rii de perioada cea mai dureroas\ din
via]\, autorul î[i încheie volumul cu o plimbare prin parcul
devastat al unei vile p\r\ginite din apropierea Bucure[tiului.
Plimbarea aduce cu un ritual al desprinderii de trecut: „Am
dat un ocol prin fostul parc. {i din el mai r\m\seser\, pe ici
pe acolo, urmele vagi ale unui trecut glorios. Totul era trist.
Am trecut în revist\ ziua ce se scursese. O zi cî[tigat\. Culorile
toamnei, chipurile celor cu care st\tusem la taclale,
intona]ia vocilor lor, paharele «bio», globul cu vin... [i-am
izbucnit în rîs. Un rîs s\n\tos. Eram singur cuc. M-am
sim]it dintr-odat\ optimist [i fericit. Nu aveam nici un
motiv s\ fiu a[a. Nici m\car unul. Nici o poart\ din via]a pe
care o puteam z\ri în fa]a mea nu era deschis\. Dar eram tîn\r.“
(p. 363).
În concluzie, o carte de memorialistic\ cu virtu]i
literare, scris\ de un autor înzestrat cu talent de povestitor.
•