Aniversare

Dintr-o atare perspectiv\, Victor Rebengiuc se
dovede[te a fi unul dintre promotorii de
prim-plan ai înnoirii mijoacelor de exprimare
actoriceasc\.
a r t e
ANDREI PLE{U pune un uria[ punct pe
i când î[i explic\ „admira]ia pentru
Victor Rebengiuc” prin faptul “c\ n-are
aerul ([i aerele) unui actor”, c\ “nu i
se cite[te pe fa]\ meseria, nu are ticurile,
fasoanele, marca profesional\ caracteristic\”.
O apreciere ce trimite în primul
rând la comportamentul artistului în
via]a civil\, care în afara scenei (în
familie, între prieteni, pe strad\) prefer\
discre]ia, infirmând un lucru [tiut de
toat\ lumea [i anume acela c\ meseria
de actor prin îns\[i condi]ia ei e una
dintre cele mai expuse exterioriz\rii,
pl\cerii de a fi privit [i de a te face privit.
Dar refuzul tenta]iei de a-]i converti
existen]a cotidian\ în spectacol nu poate
fi propriu decât unei personalit\]i foarte
puternice, con[tiente c\ harul [i for]a
apar]in celor l\untrice ale fiin]ei, f\r\ s\
aib\ nevoie pentru a fi dovedite de
retorici [i gesticula]ii complementare.
M\ gr\besc de aceea s\ scriu c\ Victor
Rebengiuc e o abatere de la orice regul\.
Chiar între marii actori, categorie în care
se situeaz\, reprezint\ un caz atipic. A[a
a fost de tân\r, a[a este [i ast\zi. Nu-l v\d deosebit de cum l-a v\zut
Vlad Mugur în 1956 într-un spectacol, Bunbury, considerat “bomb\” în
epoc\: „...parc\ î[i terminase studiile la Oxford. Respira în el insularul.
Degaja un farmec actoricesc original ce a împins-o pe doamna Bulandra
s\-i fac\ pe loc o ofert\ de angajament”. Presupun c\ junele ce „parc\ î[i
terminase studiile la Oxford” a impus, înc\ de pe atunci, prin sobrietate
[i prestan]\, prin [tiin]a de a st\vili excesele, prin seriozitatea [i
gravitatea deciziilor sale. Pân\ [i boemia specific\ vârstei cred c\ la el se
manifesta în alt mod decât la colegii de promo]ie. Ceea ce mi se pare cu
atât mai important de re]inut cu cât ace[tia erau George Constantin, Mircea
Albulescu, Gheorghe Cozorici, Constantin Rau]chi, Amza Pellea. Împreun\
cu ultimii trei, de altfel, va deveni p\rta[, în urm\ cu peste o jum\tate de
veac, la acea teribil\ aventur\ r\mas\ în istoria teatrului sub denumirea
de momentul Craiova.
O serie de absolven]i îns\, oricât de str\lucit\ ar fi, nu reprezint\ singur\
o genera]ie. În ciuda climatului politic [i social ostil, la sfâr[itul deceniului
[ase [i începutul celui ce urmeaz\, în teatrul românesc se produce o explozie
de talente actorice[ti de propor]ii. M\ gândesc în special la Toma Caragiu,
Octavian Cotescu, Gheorghe Dinic\, Marin Moraru, Florin Piersic [i,
supralicitând pu]in calendarul, la {tefan Iordache, dar [i la câteva doamne
actri]e (Gina Patrichi, Leopoldina B\l\nu]\, Silvia Popovici, Sanda Toma,
Valeria Seciu) cu nimic mai pu]in faimoase. Diferen]a de cinci-opt ani,
în minus sau în plus, dintre cei dinainte [i cei dup\ promo]ia lui Victor
Rebengiuc e mult prea mic\ spre a nu vorbi de una [i aceea[i genera]ie.
Îi apropie pe to]i, în fond, entuziasmul, aspira]ia c\tre un teatru cu o alt\
fa]\, viu, dinamic, eliberat de rutin\, implicarea într-o modificare radical\
a structurilor stilistice [i tipurilor de sensibilitate. Asemenea fenomen a
fost posibil, desigur, datorit\ unor regizori extraordinari precum Vlad
Mugur, Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Radu Penciulescu, Horea Popescu,
David Esrig sau Valeriu Moisescu. Ei î[i asum\ actul regizoral de pe pozi]ii
polemice cu predecesorii, contrapunând vechiului concept de teatralitate
o accep]iune modern\, care const\ într-un proces de re-a[ezare a artei
spectacolului pe principii novatoare la toate nivelele, de la felul cum e citit
un text [i cum i se capteaz\ tensiunile la creativitatea actorului [i concep]ia
scenografic\.
Dintr-o atare perspectiv\, Victor Rebengiuc se dovede[te a fi unul
dintre promotorii de prim-plan ai înnoirii mijoacelor de exprimare actoriceasc\.
Dac\ nu m\ în[el, [i sper c\ nu, primul rol în care l-am v\zut a fost Stanley
din Un tramvai numit dorin]\. Spectacolul l-am urm\rit cu bucurie, cu o
participare afectiv\ nedisimulat\, cople[it emo]ional de ceea ce se întâmpla
pe scen\. Asta f\r\ s\-mi închipui c\ peste pu]in timp voi deveni nu numai
un împ\timit de teatru, ci [i un comentator de spectacole constant, prezent
s\pt\mân\ de s\pt\mân\, vreme de trei decenii, în revista Tribuna din
Cluj. Prima cronic\ pe care am scris-o la un spectacol în care a jucat a
fost în 1970 la Play Strindberg de Fr. Durrenmatt, când trecuse de
treizeci [i [apte de ani [i era deja un nume. În aceast\ montare de un
rafinament estetic încânt\tor, realizat\ cu aportul altor doi creatori magnifici:
Liviu Ciulei (regizor, scenograf [i actor) [i Clody Berthola, a interpretat
pe Kurt cu o distan]are subtil\, lipsit\ de ostenta]ie, rezultatul fiind o
compozi]ie atent elaborat\ pân\ în cele mai mici detalii de expresie [i
direc]ionare a efectelor. O alt\ presta]ie de o valoare ie[it\ din comun,
epuizant\, unde st\rile personajului Gerstein, cel mai complex [i dificil
din pies\, permanent la limita imprevizibilului ca tonuri [i atitudini, ating
paroxismul, am consemnat-o doar dup\ câteva luni în Vicarul de Rolf
Hochhuth, în regia lui Radu Penciulescu. Întâlnirile cu Victor Rebengiuc
de acum încolo vor sta de fiecare dat\, decenii la rând, nu doar sub semnul
unor crea]ii memorabile, dar [i al unor dificult\]i reale ori de câte ori
începeam s\-mi scriu cronica. Sim]eam, în ceea ce-l prive[te, c\ e ceva
care îmi scap\, ce nu se las\ prins în cuvinte ca doi nasturi într-o a]\. În
1986 sau 1987, de exemplu, Tocilescu a pus în scen\ la „Bulandra“ cu o
distribu]ie de excep]ie piesa lui Dan T\rchil\ Io, Mircea Voievod, cu un
accent ap\sat, a[ zice, pe ideea de autosacrificiu a domnitorului. Citez
câteva rânduri din comentariul publicat dup\ premier\: „În spa]iul unui
spectacol de tensiune poematic\, expresiv marcat în caligrafia lui rafinat\,
neobi[nuit de estetizant\ pentru inventivul [i frustul regizor, de decorul
discret pictural al lui Sever Fren]iu (...), drama lui Mircea Voievod se
consum\ f\r\ emfaz\, cu o modestie [i simplitate de în]elept, g\sindu-[i
în Victor Rebengiuc o profund\ [i emo]ionant\ acoperire psihologic\,
un firesc al rostirii [i gesticii ce-i confer\ m\re]ie, unicitate, excelentul
actor f\când din grava con[tiin]\ de sine a personajului, din demnitatea
lui, un suport al stabilit\]ii [i for]ei interioare”. Nu am putut scrie atunci
c\, dincolo de ceea ce a oferit textul, printr-un joc sincer, cald, epurat
de artificii, cu o aur\ de inexprimabil care a sporit credibilitatea [i misterul
existen]ial al personajului, s-a creat, cu inten]ie sau f\r\, o imagine de
conduc\tor în contrast evident cu aceea cunoscut\ spectatorilor din experien]a
de fiecare zi. Astfel c\ în mintea lor a ap\rut , inevitabil, compara]ia [i
odat\ cu ea scârba [i revolta.
În Higgins (Pygmalion), Bubnov (Azilul de noapte), Tip\tescu (O
scrisoare pierdut\), Astrov (Unchiul Vanea), Fundulea (Visul unei nop]i
de var\), Pelasgos (Danaidele), Goering (Mephisto), Alfred (Vizita b\trânei
doamne), Dodge (Copilul îngropat), Lear (Regele Lear), Claudius (Hamlet),
Serebreakov (Unchiul Vanea), Fetisov (Colonelul Pas\re) sau Jevakin
(C\s\toria), dac\ e s\ m\ refer doar la câteva din [irul rolurilor pe care le
p\strez în memorie, Victor Rebengiuc a demonstrat, cu superioar\ art\, c\
face parte din stirpea actorilor magicieni, a celor rari. Locul lui e undeva
între Toma Caragiu [i George Constantin. Paradoxal [i enigmatic,
primul a fascinat printr-un joc duplicitar, cu multiple straturi de m\[ti,
prin voluptatea cu care vr\jea spectatorul, n\ucindu-l cu o cascad\ de
farmec, f\r\ s\-i acorde r\gaz s\ ias\ dintre mrejele în care îl prindea ca
în ni[te vâltori. Cel de al doilea era un vulcan la limita erup]iei. Un
munte de nativitate. Personajele interpretate de el, de la rostirea
replicilor la reac]iile cele mai nea[teptate, d\deau senza]ia c\ au ajuns pe
scen\ dup\ o teribil\ h\ituial\ în labirinturile unui eu n\valnic. „Demonismul”
lui Victor Rebengiuc, în schimb, aparent cenzurat, umanizeaz\ [i piatra
seac\. Disponibilit\]ile lui interpretative sînt realmente imense. Nu cunosc
inhibi]ii [i complexul barierelor dintre genuri. M\ obsedeaz\ [i acum, când
scriu aceste rânduri, amestecul de ingenuitate [i uimire din Fundulea
sau transa durerii [i disper\rii din Serebreakov. În perimetrul lui „râsuplânsu”
actorul î[i configureaz\ personajele pregnant. Le investe[te cu
adev\r [i semnifica]ie. Indiferent c\ sunt tragice sau comice, bune sau rele,
c\ ascund sau dezv\luie sunt totdeauna expresia unor acumul\ri interioare
îndelungi. Îl b\nui pe Victor Rebengiuc c\ e în permanen]\ înc\rcat de
energii implozive, strunite probabil cu greu, premeditat, pentru a le
folosi cu o dezl\n]uire miraculoas\ când e provocat. Am auzit uneori
spunându-se c\ e un ins dificil, complicat, mor\c\nos, înclinat s\ pun\
be]e în roate, s\ i[te conflicte. O gogom\nie. E un ins cu un caracter
exemplar, exigent cu sine, neconcesiv cu al]ii, incomod pentru bâlbâi]i [i
suficien]i. Nu accept\ jum\t\]ile de m\sur\ nici pe scen\ [i nici în via]\.
Ipostaza de artist nepereche i se contureaz\ tot mai ap\sat de la un spectacol
la altul în dialog cu regizori [i ei, la rândul lor, exigen]i [i nedispu[i la
concesii: Vlad Mugur, Moni Ghelerter, Ciulei, Pintilie, Radu Penciulescu,
C\t\lina Buzoianu, Purc\rete, Tocilescu, Alexa Visarion, Alexandru Darie,
Dabija, Yuriy Kordonskiy, Galgo]iu sau Felix Alexa. Nu sus]in c\ nu
vor fi existat [i împrejur\ri când motivele de r\bufnire nu l-au ocolit.
Normale îns\ pentru un spirit justi]iar, adversar învederat al mistificatorilor
[i roz\toarelor pitice.
La [aptezeci [i cinci de ani, a[adar, Victor Rebengiuc este ceea ce s-
a a[teptat c\ va fi. Este mai mult decât un mare actor. „Insularul” ce a
respirat în el a devenit cu trecerea timpului un Lord.
Ion COCORA
România literar\ nr. 5/ 8 februarie 2008
23