Aniversare

România literar\ nr. 5/ 8 februarie 2008
i s t o r i e l i t e r a r \
C
18
UM SE CUNOA{TE, Eminescu
este uneori caracterizat drept “poet
na]ional”. Dup\ cîte [tiu, nimeni
nu a explicitat vreodat\ aceast\
apreciere. Nici chiar autorii
antologa]i de Ioana Bot în volumul
Mihai Eminescu, poet na]ional
român (2002), dedicat tocmai
“istoriei [i anatomiei unui mit
cultural”. În cele ce urmeaz\,
ne-am propus s\ reconstituim
“istoria [i anatomia” sintagmei
în discu]ie, pentru a aduce o seam\
de clarific\ri.
Construc]ia lexical\ “poet
na]ional” nu a fost atribuit\ doar
lui Eminescu [i nici nu a fost
ocazionat\ doar de personalitatea
[i opera acestuia. Ea a fost precedat\ [i, totodat\ generat\,
de sintagma “autor na]ional”, care circula, la noi, de pe la
mijlocul secolului al XIX-lea. Cercetînd epoca, se constat\
frecven]a alipirii calificativului “na]ional” lîng\ diverse institu]ii
particulare: teatre, edituri, tipografii. Acestea nu de]ineau nici
un fel de calitate de reprezentare oficial\. Dup\ cum nu o aveau
nici numeroasele specii literare investite cu acela[i atribut:
“roman na]ional”, “dram\ na]ional\”; [i nici ziarele autointitulate
astfel. Fenomenul avea cauze multiple. Dintre acestea, nu
trebuie omis elanul afirm\rii sentimentului na]ional specific
secolului respectiv (“secolul na]ionalit\]ilor”), intensificat
dup\ anul 1859. Construc]ia “autor na]ional” se înscrie, a[adar,
în aria de manifestare a acestui fenomen general, avînd totodat\
fire[ti motiva]ii particulare. “Autor na]ional” desemna o
persoan\ care practica literatura, scrisul (cel pu]in în
inten]ie) literar, în române[te, fiind (se subîn]elegea) român
prin na[tere, colportînd subiecte din istoria na]ional\, din
obiceiurile tradi]ionale [i insistînd, cu prec\dere, asupra
elementelor eroice [i civic-mobilizatoare. Cel ce scria literatur\
în române[te era astfel individualizat în compara]ie cu un autor
str\in tradus sau citit în limba respectiv\. Încercînd s\ sintetiz\m
elementele caracteristice pentru un “autor na]ional”, în accep]iunea
româneasc\ de la mijlocul secolului al XIX-lea, ajungem la
urm\toarea constatare: “autor na]ional” însemna un etnic român
care, fie pentru c\ î[i imagina c\ are talent, fie pentru c\,
într-adev\r, îl avea, fie pentru c\ i-l atribuiau cona]ionalii, fie
pentru c\, din elan patriotic, dorea s\ contribuie, pe o cale
oarecare, la dezvoltarea vie]ii cultural-literare, compune versuri,
proz\ ori dramaturgie, sus]inînd c\, scriind în “limba na]ional\”
[i folosind subiecte “na]ionale”, dezvolt\ “literatura na]ional\”.
În plus, prin “autor na]ional” se subîn]elegea un autor care
nici nu traducea, nici nu prelucra opere literare str\ine, ci
folosea capacitatea inventiv\ proprie. Valoarea estetic\ nu
intra în discu]ie, fiind considerat\ realizat\ ipso facto: componenta
etnic\ o satisf\cea în întregime. Formula circula [i în alte
literaturi, precum în acea francez\, unde “poetul na]ional” era
considerat, cu nelipsita ironie galic\, “Victor Hugo, hélas !”.
Avînd uzul formulei, francezii nu au ezitat s\ i-o aplice lui
Vasile Alecsandri, dup\ succesul acestuia cu poezia consacrat\
“gintei latine” (1879). Un anume Hipollyte Guillibert
dedica “aux Roumains et à leur poète national, le sénateur
V. Alecsandri” cîteva triolete 1 .
Nimeni nu explica îns\ ce ar însemna o astfel de formul\,
aplicat\ în mod curent celui supranumit [i “bardul de la Mirce[ti”.
Abia tîrziu, în 1906, Ioan Slavici se încumet\, timid, s\ o fac\,
în articolul Ce e na]ional în art\ , publicat în “S\m\n\torul”.
El este de p\rere c\ Alecsandri ar fi “poet na]ional român”
deoarece “nu [i-a scris poezia numai pentru moldovenii lui,
ci pentru to]i românii [i astfel [i-a potrivit forma cu în]elegerea
[i gustul tuturor românilor” 2 . Ar rezulta de aici c\ “poet na]ional”
este antonimul lui “poet dialectal” (de felul lui Victor Vlad-
Delamarina).
O dat\ cu r\spîndirea principiilor junimiste, începînd de
prin 1877-1880, formula “autor na]ional” intr\ în declin,
deoarece critica, precum [i opinia public\, admit c\ nu orice
scriere care exalt\ sentimentul na]ional românesc are, implicit,
valoare literar\. Aproape dou\ decenii criticii nu o mai folosesc.
Este r\stimpul în care se impune numele lui Mihai Eminescu.
Voi detalia, pe cît permite cadrul de fa]\, circumstan]ele.
Între 1867 [i 1869, renumele lui Eminescu a avut o circula]ie
strict regional\, adic\ bucovinean\ [i ardelean\, înlesnit\ de
colaborarea la “Familia” – revist\ a c\rei r\spîndire nu dep\[ea
teritoriile celor dou\ provincii. Era ceea ce am numi ast\zi un
“poet local”, precum mul]i al]ii. Apartenen]a la Junimea [i
publicarea în “Convorbiri literare” vor modifica acest statut.
Numele lui Eminescu începe s\ fie cunoscut printre simpatizan]ii
societ\]ii ie[ene [i prinde a se r\spîndi, de[i înc\ timid, dincolo
de cercul acestora, mai ales dup\ apari]ia aprecierilor maioresciene
din Direc]ia nou\.... Totodat\, apar [i primele contesta]ii,
provocate mai ales de calitatea de junimist. Junimi[tii fiind
socoti]i de adversarii lor nicidecum “na]ionali”, ci, cum se
cunoa[te, drept “cosmopoli]i”. Activitatea de gazetar, prestigiul
tot mai consistent dobîndit de Junimea, r\spîndirea principiilor
ei literare în toate regiunile unde se vorbea române[te au
contribuit la stabilizarea renumelui poetului pe o arie
întins\.
Cel de al treilea stadiu al consolid\rii renumelui lui
Mihai Eminescu a debutat în vara lui 1883, o dat\ cu declan[area
bolii. {tirea este vehiculat\ de numeroase ziare, care nu folosesc
îns\ calificativul de “poet na]ional”, iar la finele anului
apare volumul de Poezii îngrijit de Maiorescu. Se poate vorbi,
acum, de începutul consacr\rii. Contribuie [i studiul lui Gherea,
din 1887. Prinde contur ceea ce Vlahu]\ va numi, mai tîrziu,
“curentul Eminescu”, ale c\rui manifest\ri – în sens larg - sînt
atestate pe întreg teritoriul de limb\ român\. Sînt anii în
care Mihai Eminescu începe a fi perceput ca o valoare na]ional\
reprezentativ\, f\r\ ca, deocamdat\, acest lucru s\ fie
afirmat de c\tre cineva anume în mod deslu[it. Tot junimi[tii
sînt cei care declan[eaz\ acest proces, care se înscrie [i în
fenomenul amplu al consolid\rii elitei noastre intelectuale. A
contribuit [i campania de detronare a lui Alecsandri, dus\
de Vlahu]\, Delavrancea [i al]ii. Prin urmare, era un
moment propice.
La 2 martie 1888, Iacob Negruzzi propune Parlamentului
s\ acorde un “ajutor viager” celui pe care îl nume[te “nenorocitul
poet na]ional Mihai Eminescu” 3 .
Pentru întîia oar\ în istoria literaturii române, aceast\
formul\ este ata[at\ altui scriitor decît Vasile Alecsandri.
“Secretarul perpetuu” Iacob Negruzzi era un diplomat abil.
Lui i se datoreaz\ introducerea poetului la Junimea [i la
“Convorbiri literare”, el se ocupase de felurite treburi p\mîntene
comune. Tot el a fost atent la semnalele barometrului de opinie,
potrivit c\rora “bardul na]ional” Alecsandri sc\dea în preferin]ele
genera]iei tinere, care se îndreptau c\tre Eminescu. Mai
mult înc\: numindu-l pe Eminescu “poet na]ional”, Negruzzi
replica acelor adversari care îl acuzau pe poet de absen]a
tr\s\turilor specific române[ti. C\ nu a fost vorba de o abilitate
de circumstan]\ o dovede[te repetarea calificativului în necrologul
ap\rut în revista Junimii: “s-a stins un mare poet na]ional” 4 .
La funeralii, D. Aug. Laurian sus]ine c\ “ducem la groap\ o
glorie na]ional\” 5 . Dup\ cîteva zile, în periodicul boto[\nean
“Curierul român” se deplînge moartea “celui mai puternic poet
na]ional al nostru, ie[it din adîncul firei române[ti” 6 . Presupun
c\ autorul acestor rînduri nu putea fi decît Ion Scipione B\descu,
directorul ziarului [i prieten al disp\rutului. În articolul nesemnat
Construc]ia lexical\ “poet na]ional” nu
a fost atribuit\ doar lui Eminescu [i
nici nu a fost ocazionat\ doar de
personalitatea [i opera acestuia.
Ce (mai) `nseamn\
„poet na]ional“
Monumentul lui Eminescu, din “Familia” de pe luna iulie,
probabil Iosif Vulcan scrie [i el despre “marele poet na]ional”.
Tot atunci, în publica]ia vienez\ “Romänische Revue”, Corneliu
Diaconovici anun]\ moartea celui pe care îl nume[te “der
rumänische Nationaldichter” 7 .
Ultimul deceniu al secolului al XIX-lea marcheaz\ un
fenomen sesizat de Nicolae Iorga în “Lupta” din 1892:
“eminescianismul a trecut prin perioada [colii pentru a deveni
religie” 8 . Într-adev\r, la mormîntul poetului au loc pelerinaje
necontenite, atestate de presa vremii, care îns\ înregistreaz\
din ce în ce mai rar formula de “poet na]ional”. Nu-i mai
este atribuit\ nici lui Alecsandri, de[i pe piatra tombal\ a
mausoleului de la Mirce[ti va fi a[ezat drapelul na]ional. Ceea
ce nu se va întîmpla niciodat\ în cazul lui Eminescu. Dar, cînd
va redacta un act privind ridicarea unui monument funerar
pe mormîntul acestuia, Maiorescu însu[i nu va ezita s\ foloseasc\
formula “marele nostru poet na]ional” 9 .
În schimb, resentimentelor antijunimiste li se datoreaz\
atacurile extrem de dure la adresa celui care se stinsese abia
de doi-trei ani. Autorii tuturor acestora (între care: Alexandru
Grama – 1891; Aron Densu[ianu – 1894; Alexandru Macedonski
– 1895) contestau tocmai specificitatea româneasc\ a operei
eminesciene. “El lumea româneasc\ n-o cunoa[te [i, afar\
de vreo dou\-trei reminiscen]e, poeziile sale nu posed altceva
etnic-românesc, nici ca natur\ încongiur\toare, ]ar\ [i
popor, nici ca via]\ etic\” – scria Densu[ianu, subliniind el
însu[i, în manualul s\u universitar, cele dou\ cuvinte,
pentru a sus]ine apoi c\ reprezentativ pentru “geniul na]ional”
este doar Bolintineanu 10 . Îns\ interven]iile celor trei nu au avut
nici o urmare [i presa va înregistra mereu, mult dup\ încheierea
primului r\zboi, ceea ce numea în continuare “cultul lui
Eminescu” 11 .
Dup\ 1902, aten]ia a fost acaparat\ de comentarea postumelor,
conservate, pîn\ atunci, de Maiorescu, astfel încît discutarea
specificit\]ii na]ionale a trecut pe plan secundar. Chestiunea
a fost reluat\ abia dup\ 1920, în contextul augment\rii
sentimentului na]ional prilejuit de constituirea României Mari.
Se pare c\ dintre românii deveni]i atunci reg\]eni, cei care s-au
gr\bit s\ îl aprecieze pe Eminescu drept “poet al neamului”
au fost ardelenii 12 . Al]ii îl consider\ “p\rintele neamului” 13 .
Este vorba, fire[te, de titluri gazet\re[ti, dar nu mai pu]in
reprezentative pentru aureola de specificitate etnic\ maxim\