Aniversare

c o m e n t a r i i c r i t i c e
D
an Damaschin nu întîrzie a se revela ca
un „c\ut\tor de Dumnezeu“, cu atît mai
înver[unat cu cît structura sa ini]ial\ se
proba a fi terestr\.
ÎNCEPUTURILE poeziei lui Dan Damaschin v\desc
o mare vitalitate, o învolburare a sim]urilor „p\gîn\“,
aidoma celor ale lui Blaga sau Ioan Alexandru.
Semea]a izbucnire biologic\ semnific\ un soi de
intrare zgomotoas\ în aren\, menit\ nu numai a
atrage aten]ia ci [i a da curaj eului creator prin
sine însu[i, a-l autostimula prin maniera incandescent\
de care se arat\ capabil. Imaginile sunt dionisiace,
bolborosesc într-un mediu de constrîngeri [i destinderi
senzoriale succesive, ca o bogat\ virtualitate a unei
z\misliri. Asocierile sînt dure, emanînd o energie
primar\ bine regizat\.Poetul î[i arat\, ca s\ zicem
a[a, mu[chii, bicep[ii metaforici bine încorda]i: „Pe
o blan\ de lup ne-am desenat sîngele / Cu o dîr\
de nisip ceresc“ (Balad\ veche). Sau: „Ca vinele la
încheietur\, sub z\pezi / Ne-au zvîcnit c\r\rile în
labirint“ (ibidem). Sau: „Cum dup\ o lung\ hibernare
sim]urile-mi / Se desfrîneaz\ la un banchet ceresc“
(Aievea). Sau: „Zeii sc\p\ta]i potcovesc arm\sari
p\gîni“ (ibidem). Sau: „R\sufletul meu afl\ funingini de infern“
(ibidem). Sau: „]i]eiul instinctelor se n\puste[te / Cu gîturi
de berbeci desc\p\]îna]i“ (ibidem). Sau chiar: „În numele
adîncului pe]esc o icoan\ / Nervii-]ipari sar s\ vesteasc\ nunta“
(ibidem). Dar aceast\ etap\ nu e decît o preparare a celei cu
adev\rat caracteristice, de natur\ spiritual\. Poate c\ era necesar
în evolu]ia acestei crea]ii un punct de plecare dramatic, vehement
contrastant cu ceea ce avea s\ urmeze. Dan Damaschin nu
întîrzie a se revela ca un „c\ut\tor de Dumnezeu“, cu atît mai
înver[unat cu cît structura sa ini]ial\ se proba a fi terestr\, cu
cît risipa figurilor de stil învedera un devergondaj aparent greu
de st\pînit. Intervine un ascetism liric în subtextul c\ruia se
zbat energiile dominate. Ascetism ce se relev\ chiar în seria de
dificult\]i pe care le postuleaz\ poetul într-un demers ce ocole[te
c\ile mai lesnicioase ale unor prescrip]ii de cult, ale unor
propozi]ii de-a gata. C\ci poezia în discu]ie e mistic\ iar nu
religioas\. Ea se a[eaz\ sub semnul unui Deus absconditus care
nu se manifest\ decît prin indirectit\]i, în sensul înf\]i[at de
Karl Barth: „Îns\ Dumnezeu se reveleaz\ ascunzîndu-se.
Revela]ia chiar implic\ misterul, fiindc\ n-ar mai fi revela]ie
dac\ n-ar mai fi mister“. Concep]ie însu[it\ de autorul
nostru, în termeni definitorii pentru programul ce-l adopt\:
„Nicicînd divinul nu-[i epuizeaz\ semnele / prin care abia se
las\ v\dit. (...) reînsufle]it în verb, fiorul sacrului / se reîntoarce
mereu dinspre obîr[ii. / Temeiurile fiec\rui poem î[i caut\
validarea în temeiul ini]ial. / În m\sura în care mai pot
accede la Abis / la pragul primordiilor, mi se ofer\ / [ansa unei
întemeieri. / temeiurile poemului: temelii pentru s\la[ul zeului
ce va s\ vin\./ Insondabil temei al isp\[irii“ (Poetul [i semnele
timpului. Temeiuri pentru Poem). Aceast\ icoan\ a unei divinit\]i
ce se ascunde („Fa]a Mea nu vei putea s\ o vezi“, gl\suie[te
[i Sfînta Scriptur\) îl obsedeaz\ pe poet, însufle]indu-l poate
tocmai prin categoriile negative ale golului, absen]ei, sterilit\]ii
care joac\ rolul unor peniten]e paramonahale. Z\vorît în
incomunicabil, într-o t\cere „mai cumplit de îndurat decît ori[ice
tunet“, conceptul Domnului apare cu prec\dere raportabil la
o astfel de t\cere terifiant\: „eu m-am n\scut întemni]at în
miezul ei înc\p\tor ca un mormînt / mi-a trebuit mult timp s\
Miza
spiritual\
Dan Damaschin, Denecuprinsul. Antologie de autor
(1975-2005), Ed. Casa C\r]ii de [tiin]\, 2007, 280 pag.
te recunosc în semnele cele mai neîndoielnice: absen]\, secet\,
eclips\, / s\ deslu[esc în amu]irea ta apelul cel mai poruncitor
ce mi s-ar putea adresa“. Aceast\ „mu]enie“ a Demiurgului
n-ar fi decît un mod de încercare a credin]ei, un spa]iu ambiguu
în care albul [i negrul se amestec\, în care se ivesc solicit\ri
diverse, demonice ispite cu o mi[care centrifug\. Natur\
complicat\, reverberînd formula umanit\]ii generice, Dan
Damaschin nu plonjeaz\ într-o adora]ie total\, nu se fixeaz\ în
luminiscen]a extazului, împrejurare ce-l duce la transcrierea
unor st\ri fr\mîntate, la m\rturisirea unor contradic]ii. Ele au
func]ia unor examene pe o cale ini]iatic\. În consecin]\, poetul
traverseaz\ momente în care se confrunt\ cu R\ul, acel „impuls
misterios [i necunoscut“, conform unei defini]ii baudelairiene,
cu atît mai primejdios cu cît nu semnaleaz\ doar o absen]\ a
Binelui (Plotin, Augustin, Toma d’Aquino), ci instituie un
tip de spiritualitate invers\, un prestigiu bizuit pe concep]ia
diavolului ca simia Dei. Pornind de la arhetipul divin, demonul
îl copiaz\ cu sarcasm, îl parodiaz\ în a[a fel încît fosforescen]ele
contest\rii pot deveni atractive. Simulacrul uzurp\ meritele
originalului, le exploateaz\ în beneficiul s\u. Reflexelor normale
li se substituie un paralelism al pornirilor deviante, asociate cu
cruzimea, dictate , spre a-l cita din nou pe autorul Florilor
R\ului, de „geniul perversit\]ii“, întrucît „mla[tinile pierzaniei
lic\resc mai seduc\tor decît argintul str\vechi al cump\t\rii“
(vorbele lui Dan Damaschin din Kaspar Hauser). Fascina]ia
R\ului poate isca o voluptate de natura masochismului [i
exhibi]ionismului: „darea în vileag a daimonului, numirea atîtor
pl\gi ale spiritului / nu cunoa[te nimic din voluptatea ce o
încearc\ cineva înf\]i[îndu-[i p\r]ile ru[inoase ale sufletului“
(ibidem). {i nu se afl\ în chestiune doar R\ul meschin, cel de
toate zilele, u[or identificabil [i recuzabil, ci [i R\ul major,
acea teribil\ energie a distrugerii [i a autodistrugerii care e
apanajul lui Lucifer, Înger al tenebrelor, greu de st\vilit în
lucrarea sa ce se insinueaz\ în destinul nevolnicei f\pturi
omene[ti. Un R\u grandios, ireversibil, deoarece [i-a adjudecat
autoritatea originarului m\sluit: „Din r\sputeri str\duindu-te
s\ în]elegi esen]a R\ului; / Cu respira]ia oprit\ s\ te apropii
de matca obscur\ a semin]elor sale cît ni[te gr\un]e de mac; /
S\ deslu[e[ti izvodirea întîiului strop de venin în gu[a puiandrului
de aspid\; / Cum î[i spore[te t\ria apoi, cum se g\te[te
pentru ie[irea în lume. / O, steaua celui prin na[tere menit s\
slujeasc\ înfrico[\torului; / Via tenebrosa a[ternîndu-se celor
mai tineri pa[i ai s\i; /O, vîrsta f\r\delegii cînd nimic nu-l
mai poate opri s\-[i înceap\ lucrarea. / demonul pierzaniei pe
care Înv\]\torul îl cite[te în inima lui Iuda / nu mai poate da
înd\r\t din acea clip\, c\ci însu[i R\ul / a fost stîrnit prin darea
în vileag a adev\ratului s\u nume“ (Les puissances des tenebres).
De[i poate c\ „adev\ratul nume“ al Princepelui pierzaniei nu
poate fi niciodat\ „dat în vileag“ pe de-a-ntregul, cum nici
numele Domnului nu poate fi, poetului revenindu-i misia dea
le aproxima, precum o „respectare“ a unei „promisiuni“
absconse, con]inute în chiar voca]ia sa...
(va urma)
Mircea Horia Simionescu
[i criticii s\i
12România literar\ nr. 5 / 8 februarie 2008
Miercuri, 30 ianuarie, în Sala Oglinzilor a Uniunii Scriitorilor, a avut
loc o nou\ întâlnire cu publicul din ciclul Scriitorul [i criticii s\i,
scriitorul fiind, de data aceasta, Mircea Horia Simionescu, iar criticii
– Barbu Cioculescu, Eugen Negrici [i Nicolae Bârna. În calitate de
nou amfitrion al manifest\rii, Alex {tef\nescu a schi]at un portret
al lui MHS [i i-a prezentat pe criticii invita]i. Interven]iile acestora
au impresionat asisten]a (select\) prin profunzime [i noutate. Cu mare interes
a fost primit\ confesiunea lui MHS, care, la cei optzeci de ani ai s\i, nu este [i
nici nu este considerat (nici m\car de iconocla[ti) un autor demodat.
Fotografii de Mihai CUCU