Coperta - Oglinda literara

Coperta: Nico - Femei în vară 

În acest număr: 

Adrian Dinu 

Rachieru 

Alexandrina Cernov 

Alin Fumurescu 

Amelia Groza 

Andrea Porter 

Andreea Cristina 

Vîrlan 

Andrei Novac 

Aurel M. Buricea 

Bogdan Ulmu 

Boris Laskin 

Boris Marian 

Camelia Boiciuc 

Camelia Pantazi 

Tudor 

Camelia Tripon 

Carmen Schmidt 

Cezarina Adamescu 

Constanţa Cornilă 

Constantin Miu 

Corneliu Florea 

Cosmin Parghie 

Dan Brudaşcu 

Dan Ciachir 

Diana Teodor 

Dionisie Vitcu 

Dumitru Anghel 

Dumitru Hurubă 

Eleny Pendefunda 

Emil Ariton 

Florentina Loredana 

Dalian 

Florina Sămulescu 

Florin-Corneliu 

Popovici 

Gabriel Dragnea 

Gabriela Aprodu 

George Anca 

George Coşbuc 

Georgeta Resteman 

Gheorghe Istrate 

Ica Dumbravă 

Ioan Dobreanu 

Ioan Golcea 

Ioan Popescu 

Ioan Toderită 

Ion Dragoianu 

Ion Georgescu 

Ion Iancu Vale 

Ion Ionescu Bucovu 

Ion Lazu 

Ion Spânu 

Ionel Necula 

Irimie Străuţ 

Isabela 

Vasiliu-Scraba 

Iulia Cevei 

Iulian Bitoleanu 

June English 

Ligya Diaconescu 

Livia Ciupercă 

Liviu Comşia 

Liviu Pendefunda 

Llelu Nicolae 

Vălăreanu 

Lucian Gruia 

Luminita Dascalu 

Magdalena Albu 

Mardare Rareş 

Mariana Vicky 

Vârtosu 

Mihaela Vatamanu 

Mihai Merticaru 

Mihai-Daniel 

Gheorghe 

Mioara Bahna 

Mircea Radu 

Iacoban 

Morariu Iuliu Marius 

N. Georgescu 

Necula Cristina 

Maria 

Nina Plopeanu 

Patricia Lidia 

Pompiliu Comşa 

Rafaela Trăistaru 

Raluca Baciu 

Sergiu Găbureac 

Ştefania Oproescu 

Stela Covaci 

Stelian Ceampuru 

Theodor Codreanu 

Traian D. Lazăr 

Tucan Mihaela 

Adriana 

Valeriu Cusner 

Vasile Ghinea 

Victor Sterom 

Viorel Dianu 

Viorel Dolha 

Viorel Vintilă 

Zoe Dumitrescu- 

Buşulenga 

OGLINDA 

literara 

Apare sub egida Uniunii Scriitorilor din 

România şi face parte din Asociaţia Publicaţiilor 

Literare şi Editurilor din România (APLER) şi 

Associazione della Stampa Estera din Italia, 

membru fondator al Asociaţiei Revistelor şi 

Publicaţiilor din Europa (ARPE) 

Editată de: 

Asociaţia Culturală „Duiliu Zamfirescu” Focşani 

cu sprijinul Consiliului Judeţean Vrancea 

REDACŢIA: 

Redactor şef: Gheorghe Andrei Neagu 

Senior editori: Liviu Pendefunda, Theodor Codreanu, Adrian 

Dinu Rachieru, Laurian Stănchescu, Florentin Popescu, 

Liviu Comşia , Gheorghe Istrate, George Anca. 

Secretar literar: Ştefania Oproescu 

Redactori: Ioan Dumitru Denciu, Mariana Vârtosu, Angela 

Baciu, Constantin Miu, Virginia Bogdan, Laurenţiu 

Măgureanu. 

Secţia externe: Matei Romeo Pitulan, George Rocca, Mihaela 

Albu, Marlena Lica Masala, Adrian Irvin Rozei. 

Foto: C. Răduc 

Administraţie: Mircea Ghintuială 

Tehnoredactare: Adrian Mirodone 

Culegere: Ionica Dobre 

OGLINDA LITERARĂ o puteţi 

procura şi descărca de pe site-ul 

www.oglindaliterara.ro unde aflaţi 

şi modalităţile de abonare. 

Materialele se trimit numai în format electronic, 

cu diacritice, la : 

E-mail: gheorgheneagu@yahoo.com 

gheorgheaneagu@gmail.com 

Corectura nu se face la redacţie. 

ISSN 1583-1647 

ADRESA REDACŢIEI: 

Str. Alexandru Golescu, 

Nr. 76 bis, Focşani, 

Jud. Vrancea 

Mobil: 0722-284430 

0749188333 

Revista se poate procura de la sediul 

redacţiei şi de la chioşcul Muzeului 

Literaturii Române Bucureşti şi sediile 

filialelor Uniunii Scriitorilor din România. 

În numele libertăţii absolute de exprimare, autorii răspund 

în mod direct de conţinutul materialelor publicate sub 

semnătura proprie. 

8050 www.oglindaliterara.ro

În apărarea domnului Patapievici 

EDITORIAL 

Măcar pentru că l-am mai citit pe Eminescu şi după ce-am terminat 

şcoala, măcar pentru că citesc de mult timp România Literară printre alte 

publicaţii de gen, renunţ la ezitarea de a-mi face publice părerile asupra 

unei teme care face valuri şi va mai face. Războiul dintre generaţiile 

literare. Renunţarea la ezitări a fost influenţată în mare măsură de 

Nicolae Manolescu. Când spun asta mă gândesc la Nicolae Manolescu 

cel din vremea când era cititor al revistei pe care o „venera”. Nu la cel 

de acum, care, în calitate de director, nu mai are disponibilitatea de a-şi 

face din ea o „icoană”. Nu vor exista aşadar între noi nici „polemici”, nici 

„discuţii” provocate de „nepotriviri de opinii”. M-am liniştit. N-am cum să-i 

provoc domnului Manolescu vreo infimă paralizie. Nici ura, nici frica, nu 

ajung să ne cuprindă. 

În editorialul din nr. 15 /2012 al revistei 

România Literară: „Cui i-e frică de Pleşu şi 

Patapievici” domnul Nicolae Manolescu îi 

ia apărarea lui H.R. Patapievici, cel atacat la 

Timişoara în martie 2012, cu ocazia acordării 

distincţiei Doctor Honoris Causa de către 

Universitatea de Vest. Atitudine firească 

şi justificată de o îndelungată prietenie şi 

colaborare literară. De fapt, nici nu-i ia propriuzis 

apărarea, decât plasându-l în categoria 

elitelor. 

Plecând de la particular: „ura oarbă 

pe care câţiva indivizi lipsiţi de cultură şi de 

scrupule, o nutresc faţă de intelectuali de 

valoarea unor Andrei Pleşu şi H. R. Patapievici 

(mă surprinde că le acordă atenţie acestor 

indivizi) domnul Manolescu extinde afurisenia 

asupra întregii generaţii viitoare: „Dacă nu 

vrem să murim trebuie să descoperim cât 

mai curând leacul. Nu-mi fac iluzia că-l vom 

descoperi pe durata generaţiei noastre deja 

expirate. Ceea ce mă îngrijorează însă este 

că generaţia care ne urmează nu pare să fie 

conştientă că e la fel de bolnavă”. La fel de 

bolnavă ca şi... cine Am înţeles citind Biblia, 

că n-am voie să-mi pun întrebări. Aici, am 

voie Cred că o „generaţie expirată” nu mai are 

resurse de a produce modele şi de a da sfaturi. 

Constat cu amărăciune că domnul Manolescu, 

în calitate de reprezentant al elitelor culturale, 

nu caută soluţii ci dă verdicte. Şi parcă de o 

vreme încoace, are ce are cu generaţia care 

urmează şi în special cea vorbitoare de limbă 

română. Despre bătrâneţea tinerilor de azi 

m-a determinat să scriu în numărul trecut, tot 

un verdict al domnului Manolescu. Privitor la 

actualii internauţi, trăitori în „era plagiatului” şi 

care, potrivit domniei sale, „vor fi profesorii de 

mâine”. Mă nedumereşte şi acum atitudinea 

de renunţare a unor modele, dar atitudinea de 

educare prin dispreţ îmi pare mai toxică. 

Şi totuşi, domnul Manolescu are o soluţie 

personală, pe care o recomandă şi celor pe 

care-i apără. Să nu citească ce spun unii, 

alţii... Cum ar veni, să-şi bage capul în nisip, 

pe partea vulnerabilă. Probabil mai uşor de 

aplicat de la mare distanţă de locul faptei. 

Îmi amintesc de un personaj dintr‐un film, 

candidat la o funcţie importantă în stat, care era 

sfătuit de staff-ul de campanie electorală să-şi 

publice singur nişte poze nu tocmai onorante 

din perioada teribilismelor adolescentine şi 

pe care opoziţia se pregătea să le lanseze. 

Ca gest de asumare conştientă, de matură 

recunoaştere, de îndreptare, de educare prin 

sinceritate, nu prin ascunderea gunoiului sub 

preş. Din acest unghi de vedere, apreciez mai 

mult gestul „masochist” al domnului Pleşu de a 

publica într-un editorial comentariile negative 

despre sine culese de pe blooguri şi site-uri, 

riscând un nou curent de opinie nefavorabil. 

Este atitudinea unui om convins de puterea 

lui şi care ţine să traverseze cu ochii deschişi 

fenomenul numit vocaţie asumată, indiferent 

de turbulenţele din parcurs. 

Continuă indirect criticul să rezoneze pe 

aceeaşi notă cu H.R. Patapievici în nr. 17/2012 

al revistei pe care o conduce. Vorbind despre 

colecţia editorială a lui Max Gallo „Ei au făcut 

Franţa”, în care apare printre personalităţi 

şi scriitorul Victor Hugo, N.Manolescu mai 

umbreşte puţin imaginea poetului nostru 

naţional: „Vorbim cu oarecare uşurinţă, ce e 

drept pioasă, despre Eminescu, poet naţional. 

Prea puţin din ce a făcut Eminescu dincolo de 

geniul lui poetic merită titlul cu pricina...” 

Până la urmă n-am aflat dacă Eminescu 

n-a avut calităţi pe măsura renumelui, sau, 

„dimensiunea socială şi politică i-au lipsit”. 

Mai are rost întrebarea finală: „Într-o colecţie 

românească precum aceea a lui Max Gallo, 

şi-ar găsi oare numele şi un scriitor ” 

Se poate ca Nicolae Manolescu, ocupat 

cu multe alte proiecte, să nu mai facă aşa cum 

spune, „o icoană” din revista pe care o conduce 

şi să minimalizeze fără intenţie impactul unui 

editorial. O fi bântuit de aceleaşi temeri care 

l-au îndemnat pe Dumitru Păcuraru să nu mai 

scrie editoriale cărora nu le mai vede rostul. 

(Revista Poesis Internaţional nr. 7 – dec. 2011). 

Şi pe care Ion Mureşan a reuşit să-l întoarcă 

din drum. Aşa că acesta a decis, totuşi, să mai 

rămână: ”în rândurile celor care, cu mai mult 

sau mai puţină încrâncenare, după cum bate 

vântul, îşi dau cu părerea despre cele mai 

năstruşnice subiecte.” 

www.oglindaliterara.ro 

Ştefania Oproescu 

Plecând de la 

particular: „ura oarbă 

pe care câţiva indivizi 

lipsiţi de cultură şi de 

scrupule, o nutresc 

faţă de intelectuali 

de valoarea unor 

Andrei Pleşu şi H. 

R. Patapievici (mă 

surprinde că le acordă 

atenţie) domnul 

Manolescu extinde 

afurisenia asupra 

întregii generaţii 

viitoare: „Dacă nu vrem 

să murim trebuie să 

descoperim cât mai 

curând leacul. Nu-mi 

fac iluzia că-l vom 

descoperi pe durata 

generaţiei noastre deja 

expirate. Ceea ce mă 

îngrijorează însă este 

că generaţia care ne 

urmează nu pare să 

fie conştientă că e la 

fel de bolnavă”. La 

fel de bolnavă ca şi 

cine Am înţeles citind 

Biblia, că n-am voie 

să-mi pun întrebări. 

Aici, am voie Cred că 

o „generaţie expirată” 

nu mai are resurse de 

a produce modele şi 

de a da sfaturi. Constat 

cu amărăciune că 

domnul Manolescu, în 

calitate de reprezentant 

al elitelor culturale, 

nu caută soluţii ci dă 

verdicte. 

8051

REMEMBER 

ÎNTOARCERE LA 

MOARTEA LUI 

CEZAR IVĂNESCU 

Cum se vede, singularitatea canonică, în spaţiul literar, a lui 

Cezar Ivănescu începe cu omul. Şi, pentru a avea drept deplin 

de intrare în mitologia literară, omul trebuia sacrificat, pentru ca 

destinul să se împlinească, destin oglindit de firea lui, dar şi de 

conjunctura istorică şi culturală pe care a străbătut-o de la debut 

până la moarte. O veritabilă mitizare nu poate avea loc decât 

într-o lume redevenită păgână, sau, mai exact spus, cu puternice 

reaşezări în precreştinism, în urma secularizării desăvârşite în 

secolele XVIII-XX. Creştinismul pusese capăt (cel puţin până în 

secolul al VIII-lea, după opinia lui Christos Yannaras 1 ) mitologiei 

şi religiilor arhaice. Geniul creştinismului constă în aceea că nu 

este o religie, ci eveniment eclezial care a declanşat cea mai 

mare transformare în istoria umanităţii. Evenimentul euharistic se 

fundează pe „dogma” Sfintei Treimi, care este iubire, depăşind, 

prin aceasta, dogmele cu chip metafizic. 

Religiozitatea este o nevoie naturală a omului, precum 

instinctul de autoconservare sau cel de perpetuare a speciei, 

„asemănătoare foamei, setei, temerii de boală şi de durere, 

groazei în faţa morţii”. 2 Mitul şi religia sunt răspunsuri omeneşti 

la violenţa naturală şi la toate ameninţările, între care violenţa 

supremă este moartea. Poate vom înţelege de ce aproape 

întreaga operă a lui Cezar Ivănescu este centrată pe tema morţii. 

În nesiguranţa dură a existenţei, mitul şi religia devin certitudini 

garantate metafizic, de unde şi fanatismul cu care „dogmeleadevăruri” 

sunt apărate de oameni: „Acesta este motivul care în 

orice epocă sau mai degrabă în orice societate oamenii religioşi 

sunt gata să se sfâşie între ei pentru eventuale încălcări ale literei 

dogmelor religioase. Gata să îi sfârtece, să îi lapideze, să ardă 

pe rug pe autorii încălcării. Să calomnieze, să urzească cele mai 

înfricoşătoare moduri de anihilare (fizică sau morală) a propriilor 

adversari «eretici».” 3 

În ceea ce priveşte creştinismul, ispita reîntoarcerii la 

nevoia naturală de religie a existat de la început. Pavăză 

împotriva ei a stat Biserica-Euharistie, comuniune eclezială. Dar, 

odată cu ideea mântuirii individuale, reflex al reîntoarcerii nevoii 

instinctuale de securitate narcisiacă, Biserica a alunecat uşor 

către structura unei instituţii administrative, golindu-se, încetîncet, 

de eclezie. Astfel, s-a creat totalitarismul religios, izgonire 

stranie, nerecunoscută, a lui Hristos din Biserică, ipostaziere 

a mitului Marelui Inchizitor din romanul lui Dostoievski, Fraţii 

Karamazov. Religiozitatea naturală duce, mai departe, spre 

secularism, împlinit în marile ideologii totalitare din secolul al 

XX-lea. „Deloc întâmplător, – observă Yannaras – primele forme 

de totalitarism din istoria omenirii au fost religioase: de origine 

religioasă sunt invenţia (adică nevoia) «infailibilităţii» puterii, 

controlul judiciar al gândirii, cenzura, lista cărţilor interzise, 

utilizarea torturii ca metodă de anchetă în procesele ereticilor. 

Uneori nevoia instinctuală de apărare a convingerilor religioase 

conduce şi la războaie de o cruzime înfiorătoare. După cum 

conduce la anihilarea nu numai morală, ci şi fizică a opozanţilor 

printr-o moarte «purificatoare» – de pildă, «purificarea» este 

asigurată de arderea lor de vii pe rug.” 

Astfel, creştinismul s-a reîntors la mitic şi religios prin 

reabilitarea sacrificiilor umane. Ordinea mitică s-a fundat 

pe sacrificii. Or, Vestea Bună a lui Iisus Hristos a constat în 

curmarea pentru totdeauna a sacrificiului şi în reabilitarea victimei 

ispăşitoare. Hristos a mai fost numit Paracletul, adică avocatul 

tuturor victimelor. Primii creştini au fost martirizaţi în imperiu nu 

fiindcă optau pentru o altă religie decât cea oficială, ci pentru că, în 

credinţa lor, ei refuzau sacrificiile. Altminteri, Imperiul Roman era 

tolerant cu toate religiile, deoarece toate se sprijineau pe sacrificii 

aduse zeilor. René Girard, în cărţile lui, a analizat magistral 

mecanismul victimei ispăşitoare ca fundament al miticului şi 

religiosului precreştin. Hristos a adus în istoria omenirii moartea 

non-sacrificială. O atitudine antisacrificială a existat, sporadic, şi 

înainte de Hristos, la Empedocle, de exemplu, însă abia cu Iisus 

moartea nu mai are nimic sacrificial: „A spune că Isus a murit 

nu într-un sacrificiu, ci împotriva tuturor sacrificiilor, ca să nu 

mai existe sacrificii, e acelaşi lucru cu a recunoaşte în el însuşi 

Cuvântul lui Dumnezeu: «Mila o vreau şi nu jertfa». Acolo unde 

8052 www.oglindaliterara.ro 

acest cuvânt nu este respectat, 

Isus nu poate sălăşlui. El nu 

rosteşte în van acest cuvânt, 

iar când cuvântul nu are efect, 

când violenţa rămâne stăpână, 

în mod necesar, Isus trebuie să 

moară. Mai degrabă decât să 

devină servitorul violenţei, aşa 

cum devine prin forţa lucrurilor 

cuvântul nostru, Cuvântul lui 

Dumnezeu spune nu acestei 

violenţe.” 4 

Cea mai rea hermeneutică 

a Evangheliilor este lectura 

sacrificială a morţii lui Iisus. 

Înseamnă a recădea în capcana 

dublului monstruos al fraţilor Theodor Codreanu 

biblici, Cain şi Abel. Nimeni 

în literatura modernă nu a 

surprins, în chip mai dramatic, dorinţa mimetică a fraţilor, precum 

Eminescu în Gemenii: „Nebunul Sarmis – care-i cu craiul frate 

geamăn – / Ca umbra cu fiinţa-i ei amândoi s-asamăn.” A lovi în 

fratele tău înseamnă a lovi în tine însuţi. Brigbel ridică „pumnarul” 

asupra fratelui: „– Loveşte crud o dată şi cade mort – Brigbel.” 

Citim în 1 Ioan 3, 14-16: „Noi ştim că am trecut din moarte la 

viaţă pentru că iubim pe fraţi; cine nu iubeşte pe fratele său este 

ucigaş de oameni şi ştiţi că orice ucigaş de oameni nu are viaţă 

veşnică, dăinuitoare în el. În aceasta am cunoscut iubirea: că 

El şi-a pus sufletul Său pentru noi, şi noi datori suntem să ne 

punem sufletele pentru fraţi.” Cain, după ce l-a ucis pe Abel, 

află prea târziu: „Acum că l-am ucis pe fratele meu, oricine mă 

poate ucide.” Fratricidul atrage după sine răzbunarea perpetuă, 

lex talionis. Reintrăm în criza sacrificială. Iar aceasta nu poate 

fi rezolvată, nu poate aduce pacea decât prin sacrificarea unei 

victime ispăşitoare. Suntem, altfel spus, în plină mitologie. 

Tendinţa mitului şi a religiosului este de a şterge urmele 

victimare. Dimpotrivă, Evangheliile sunt cele care dezvăluie 

mecanismul victimar spre a-i pune capăt. În toate miturile şi 

religiile tradiţionale, victima apare ca vinovată şi trebuie să 

ispăşească pentru ca dezordinea din comunitate să fie depăşită 

şi zeii îmbunaţi. În natura lui egoistă, omul pune totdeauna 

orice eşec personal pe o vină exterioară. Altcineva trebuie să 

fie vinovatul. Ciuma din Teba este atribuită lui Oedip, iar acesta 

trebuie să-şi recunoască „vina” şi să ispăşească. Iisus este la 

fel de „vinovat” în ochii colectivităţii iudaice aflate în criză. Se 

ajunge la rivalitatea mimetică toţi-contra-unu. Până şi apostolii 

nu pot scăpa de acest vârtej victimar, alăturându-se mulţimii 

răzbunătoare prin frică, fugă, prin lepădarea lui Petru etc. 

Din acest punct de vedere, Patimile reproduc toate riturile 

întemeietoare din istoria umanităţii. Numai că în toate riturile 

victima este prezentată, într-un fel sau altul, vinovată. Pentru 

prima oară însă, în Patimi, fiinţa destinată ispăşirii nu are nici 

o vină, prin dubla s-a natură: Dumnezeu şi om. James George 

Frazer a încercat să lectureze Patimile din perspectivă mitică, 

dar, precizează Girard, „Pentru ca textul evanghelic să fie mitic 

în sensul definit mai sus, el ar trebui să ignore caracterul arbitrar 

şi nedrept al violenţei exercitate asupra lui Isus. Dimpotrivă, e 

clar că patimile sunt prezentate ca o nedreptate strigătoare. 

Asemenea tuturor faptelor importante, şi acesta este subliniat 

printr-un citat din Vechiul Testament, aplicat lui Isus: «M-au urât 

fără pricină».” 5 

Trebuie spus că ura fără pricină este resimţită, sufocant, 

şi de Cezar Ivănescu. De aici „obsesia” lui faţă cu Patimile 

lui Hristos, printr-un gest acaparant de imitatio Christi. Sunt 

binecunoscute versurile din Alte fragmente din Muzeon: „! cine 

vrea mă scuipă, / scuipă cine vrea, / eu mereu tot urcu, / urc pe 

Golgota“ (Către discipoli, V). Intertextualitatea Patimilor este un 

laitmotiv al operei lui Cezar Ivănescu. Îl putem interpreta întrun 

dublu referenţial, creator de ambiguitate: pe de o parte, în 

spiritul evanghelic al demascării mecanismului victimar, iar, pe 

de alta, din perspectiva unei lecturi mitologice, în care orgoliul 

uman devine faustic, ca imitaţie a divinităţii de către Îngerul 

Căzut. Dacă optăm doar pentru una dintre feţele lui Ianus, riscăm 

lesne să rătăcim în noul labirint al Baaadului pe care ni-l propune 

poetul. Or, critica de până azi nu s-a descurcat suficient în acest 

labirint cu cel puţin două fire ale Ariadnei. De aceea, omul Cezar 

Ivănescu a părut fie demonic, fie angelic. Adică, fie un soi de 

Hristos în haină umană, fiinţă pură, nevinovată, fie o victimă 

ispăşitoare cu toate atributele vinovăţiei mitice, fie un amestec 

bizar de angelic şi demonic, cum am văzut. Piatra de încercare 

s-a dovedit a fi chiar moartea omului Cezar Ivănescu. 

(continuare în nr. viitor)

SPECTACOLUL 

RECEPTĂRII 

„Despre Creangă se mai poate scrie” 

(Valeriu Cristea) 

O constatare la îndemână ne obligă să reamintim 

că masa exgetică crengiană, deja impresionantă, este 

în expansiune. Îndelung studiat, târziu recunoscut, fixat 

prin clişeistica şcolară, familiar tuturor, întreţinând, 

amăgitor, iluzia accesibilităţii, cu judecăţi stabilizate şi 

o clasicitate de necontestat, fenomenul Creangă impune 

prin singularitate. Iar exegeza, impresionând prin 

bogăţie, îndatorată unor grile şi standarde de lectură, 

inevitabil etapizată, vehiculând autoritare şabloane 

perceptive, deschizând noi piste „revizitărilor” (în anii din 

urmă: semiotică, simbolologie, esoterism etc.), acuză – 

totuşi – o „fundătură”. Se poate relansa, „inventând” un 

nou Creangă Greu de crezut, deşi, s-a spus deseori, 

criticul român are obsesia virginităţii (ignorându-şi, de 

regulă, confraţii). 

Orgoliosul G. Călinescu, cheltuind erudiţie şi 

imaginaţie, oferea literaturii noastre senzaţia de avuţie 

prin monumentala sa Istorie (un „roman deghizat”, 

de fapt); în 1938, lansând monografia despre celebrul 

humuleştean, el ne încredinţa că studiile viitoare 

despre Creangă se vor pierde în „divagaţii”. Nici Nicolae 

Manolescu, peste ani, nu e de altă părere: „Despre 

Crengă totul s-a spus, lucruri absolut noi nu mai sunt 

cu putinţă”. Aşadar, subiect „epuizat”, suspendând orice 

„negociere” critică, mulţumindu-ne să admirăm – la 

adăpostul clişeelor – studiile referenţiale adunate 

Un şir de prejudecăţi însoţesc încă posteritatea 

inegalabilului povestitor, un mare auditiv (alături de 

Caragiale). Fireşte, nu mai vedem în Creangă doar un 

harnic culegător, de interes strict etnografic, un copist 

cu geniu, un scriitor „poporal” (calificat, ca atare, de 

junimişti) ori un scriitor pentru copii, doar; o arhivă 

folclorică, un personaj nastratinesc, un iniţiat sau, 

poate, un pornograf; un exponent având la îndemână 

scutul anonimatului, un mucalit disimulant, un snovar, 

cu impulsuri bufonarde; un „povestaş”, cu intenţii criticsatirice, 

traversând felurite regimuri, „schimonosit” 

ideologic, cum recunoştea – indirect – Petru Dumitriu, 

preluând aici „judecata” răsfăţatului prozator, acuzând – 

în 1949 – critica literară burgheză, într-o Introducere cu 

iz proletcultist, dar care, foind de observaţii, trădează 

mâna marelui scriitor, evadat apoi din „socialismul 

tătăresc” pentru un exil „câinos” (1, 3). 

A fost încercat Creangă de presentimentul vocaţiei 

Călinescu credea că el s-a ivit prematur, ţâşnind din 

humusul moldovenesc, dintr-un fond preexistent, 

fabulos şi repetitiv, „depăşind” folclorul (cf. Pompiliu 

Constantinescu) şi aflând în zestrea paremiologică 

„autorul profund” (cf. G. Ibrăileanu). Cercetându-i 

„preistoria”, ne întrebăm: preludează, anunţă tonul 

arţăgos al jalbelor, de pildă, viitorul scriitor Dat afară din 

tagma preoţească, răspopitul şi-a primejduit şi cariera 

de institutor, dăscălia fiind, s-a tot repetat, adevărata-i 

chemare. Voinţa ambiţioasei mame, desluşind împreună 

buchiile, imboldul eminescian, atmosfera junimistă şi, 

desigur, harul inimitabil intră în misterioasa ereditate / 

ecuaţie crengistă, chiar dacă autorul Amintirilor, constata 

Constantin Ciopraga, „nu şi-a compus o fizionomie de 

scriitor” (2, 420). Şi, desigur, nu Eminescu „i-a pus 

pana în mână” (1, 22) iar Junimea, acceptat acolo ca „o 

vietate ciudată, exotică”, nu i-a rezervat doar „o sgârcită 

publicitate” (1, 23). 

În fond, Creangă şi-a dorit emanciparea. N-a fost 

să fie un „al doilea Cucuzel”, dar preoţia însemna o 

imediată înlesnire, „înălţarea prin învăţătură” săltându-l 

şi deasupra nevoilor. În pofida atâtor „nepotriviri”, 

inconfundabil în grupul junimiştilor, mimând ţărănia cu 

umilinţă disimulată, căutat pentru prezenţa „scenică”, 


hohotitoare, „sgomotos” 

la întruniri, cu vorbă 

muşcătoare, „ştampilat” 

acolo ca scriitor poporal, 

cerând părerea „boierilor”, 

el n-ar fi fost „un cirac al 

Junimii”, ci un veritabil 

„cal troian”, credea Petru 

Dumitriu (1, 24). Să nu fi 

contat atmosfera culturală 

din Saloanele Junimii sau 

prezenţa în Convorbiri, ca 

trambulină E o întrebare 

care încă nelinişteşte, deşi 

răspunsul s-a dat demult. 

Ce-ar fi devenit oare 

Creangă, eminent institutor 

şi autor de povestioare 

didactice, cu o carieră 

CREANGĂ – 175 

Adrian Dinu Rachieru 

clericală zădărnicită, dacă ochiul eminescian, zăbovind 

asupra truditelor texte, n-ar fi insistat ca humuleşteanul 

să citească la Junimea Rapoartele poetului-revizor 

lăudau, se ştie, calităţile învăţătorului, dar Eminescu 

descifra virtualităţile, descoperea potenţialităţile unui 

geniu nativ, invizibile pentru alţi contemporani grăbiţi, 

înveseliţi de seducţia oralităţii. Chiar dacă, în cazul 

povestitorului, e vorba de o „junimizare” superficială, 

rolul lui, în prezenţa atâtor feţe simandicoase, fiind cel de 

bufon, cu succes dealtminteri, rol acceptat cu prefăcută 

umilinţă. Circulând, astfel, în posteritate, lungă vreme, 

cu o imagine falsă. Prins în cleştele unor dihotomii 

(de neîmpăcat), Creangă a fost aprig disputat; fie 

reprezentând, exponenţial, poporanitatea „necioplită”, 

fie evidenţiind un cultism îngroşat parodic, cu gustul 

enormului, căzând în farsă, ţinând de cultura râsului. 

E drept, Creangă practică distanţarea ironică, iubeşte 

spectacolul disimulării. Al doilea Creangă (scriitorul), 

asaltat de privaţiuni, ros de boală, propulsat în legendă, 

se revanşează în imaginar; creează, ca „demiurg rustic”, 

o a doua lume (opera). Reinventează raiul humuleştean, 

deşi – negreşit – satul lui Creangă nu putea fi „o insulă 

fericită”. 

S-a cheltuit multă cerneală, în discuţii păgubos 

prelungite, privind soarta lui Creangă. Este el, sub spectrul 

îmbătrânirii valorilor, îngropat sub stratul „banalităţilor 

şcolare”, beneficiind de aura clasicităţii, un autor 

expirat Deşi „terorismul” clasicilor e deseori invocat, 

harta canonică şi Istoriile (failibile) sunt în prefacere. 

Nu va mai fi Creangă citit Nu va mai fi tradus, fiind 

intraductibil A-l traduce, scrie Mihai Zamfir, „înseamnă 

a-l anula” (3, 283). Categoric, opera lui Creangă este 

dificilă şi încurajează, uneori, „delirul hermeneutic” 

(4, 414). Însoţind primele noastre lecturi, textele lui 

Creangă, scrise „cu-n feliu de meşteşug”, par „rupte” din 

viaţă. Om voinic, natural, simplu în apucături şi gesturi, 

vădind dârzenie ţărănească şi afişând un zâmbet mucalit, 

Creangă contemplă – îngăduitor – spectacolul lumii: „Zi-i 

lume şi te mântuie”. Greutăţile vieţii sunt întâmpinate cu 

o vorbă sfătoasă. Fără a satiriza, creează viaţă şi urcă 

spre tipologic; are ca supremă instanţă un îndreptar 

îndelung verificat: „aşa zic oamenii!” 

Încât, unicul Creangă, scutit de posibile dileme 

canonice, satisface, fără seisme, „controlul” generaţiilor 

care, necurmat, se perindă pe scena lumii. Posteritatea, 

scria S. Bratu, „e adevărata lui viaţă” (5, 324). „Dificil 

fără să pară” (6, 238), de o complexitate „neîmpăunată”, 

Creangă ne leagănă în falsa impresie că „nu pune 

probleme”. Aşadar, un clasic de manual, „obosit”, 

sechestrat, epuizat, îmbălsămat în superlative, stors de 

toate „sevele hermeneutice”, trăind prin respectabilitatea 

sentinţelor (un cumul de opinii edite, de fapt) În 

realitate, un scriitor viu; fiindcă, reamintim, opera este 

ceea ce devine (prin lecturi succesive). 

Volumul de faţă, o sinteză critică, pledează – 

prin cazul Creangă – pentru coexistenţa valorilor şi 

simultaneismul opiniilor, oferind prin ştafeta generaţiilor, 

î 

8053

EX-CATHEDRA 

Munca 

Două întâmplări similare, parcă trase 

la indigo, mi-au amintit binecunoscuta 

spusă a lui Sofocle: „Nimic nu se izbândeşte 

fără muncă”. Un confrate are o casă de 

vacanţă undeva, în Oltenia. Casa nu-i cine 

ştie ce; impresionează mai degrabă imensa 

curte, de aproape un hectar. Creşte acolo 

o iarbă faină, înaltă, deasă, zdravănă, 

zemoasă; după fiecare coasă, se-ncarcă 

barem 3-4 care vârfuite. Deşi primăvara 

n-a fost tocmai generoasă, iarba s-a săltat 

la mai bine de jumătate de metru, aşa 

că amicul oltean şi-a invitat vecinul la o 

ţuică, spre pune la cale coasa dintâi. În 

fiecare an, nea Lae, împreună cu feciorii, 

tunde ograda la zero şi-şi ia drept plată a 

strădaniilor fânul de curând cosit. Afacerea 

mulţumeşte amândouă părţile: confratele 

îşi vede proprietatea toaletată, iar vecinul, 

care are de hrănit cai, vaci, oi, se alege 

gratis cu ditamai stogul. Numai că de data 

asta Lae pare mai puţin entuziasmat. Trage 

ţuica, se şterge la gură cu dosul palmei şi 

constată oftând: 

• Na, că începură căldurile... 

Gazda îl ispiteşte: 

• La coasă, când veniţi 

• Păi – nea Lae îşi scarpină chelia – 

ar însemna să ne complicăm. 

• Cum adică 

• Uite-aşa, ne complicăm. Peste 

Dunăre, la bulgari, caru’ de fân îl iei 

aproape pe degeaba, adus acasă. 

• Adică nu mai vrei să... 

• De ce să ne complicăm, nea Dinule 

Am fost martor la un dialog 

asemănător, purtat de alte personaje, 

în alt colţ de ţară – la Iaşi. Un doctor, 

fost profesor universitar la medicină, 

are un teren taman în buricul comunei 

Bârnova, mai nou posesoare a atestatului 

de staţiune turistică. Şi aici, vecinul a 

renunţat la „pomana fânului”. „La nevoie – 

spune gospodarul moldovean – cumpăr o 

remorcă-două de fân, cât o să coste” Că-i 

prea mare balamucul cu cositul, greblatul, 

întorsul, uscatul, căpiţele, stogul... Aşa că 

nici ’mnealui nu se mai... complică. 

Scriu aceste rânduri taman în ziua în 

care Parlamentul ne-a cadorisit cu încă o 

zi liberă – 24 ianuarie. Nu spun că n-ar 

fi prilej de sărbătoare aniversarea „Unirii 

mici”, după cum şi Rusaliile se cuvin 

omagiate prin ne-muncă, ba chiar şi 1 mai, 

Mircea Radu 

Iacoban 

ziua internaţională... a muncii. Am, însă, senzaţia că românul nu 

se mai satură să ceară instituirea continuă de sărbătoare legală 

peste sărbătoare, doar-doar s-o procopsi cu încă un prilej de 

meritată () hodină.În 1880, într-o viaţă de om (cu durata medie 

estimată, atunci, la 45 de ani) persoana muncea echivalentul a 

11 ani calendaristici. În 2000, cu o speranţă de viaţă de 72 de 

ani, se munceşte în total echivalentul a 8 ani. Va să zică, 11 din 

45, faţă de 8 din 72! 

Deşi-i la fel de actuală, formula francezului J.L. Say, care 

considera că progresul omenirii este strict determinat de factorii 

de producţie – munca, pământul şi capitalul (ecuaţie în care 

rolul de prim-factor îl deţine, cum se vede, munca), o lehamite 

generalizată, mai ales în spaţiul balcano-dunărean tinde să 

trimită la lada de gunoi a istoriei aserţiunea marxistă „munca l-a 

făcut pe om!” şi, în locul entuziasmelor lui Vlahuţă („În muncă 

e sănătatea, cinstea, puterea şi farmecul vieţii”) să instaureze 

negativismul lui Cioran („Munca este negaţia eternităţii”), 

cinismul lui Cezar Petrescu („Munca e o tristă necesitate”) ori 

paradoxurile cu sclipici marca Oscar Wilde („Munca este refugiul 

oamenilor care nu au altceva la bun de făcut”). La noi, au ajuns 

în admiraţie cei ce ştiu să se şupurească şi să dribleze obligaţiile 

unui loc de muncă. Şmecherul care n-are chef de trudă îl priveşte 

cu suveran dispreţ pe şomerul ce-ar vrea să muncească şi n-are 

unde. Pentru ei, „Munca te face liber!” nu-i zicerea optimistă şi 

motivantă a lui Lorenz Diefenbach, ci inscripţia mincinoasă de 

pe-o poartă de lagăr. Dar încă-i bine: deocamdată, 21,9% din 

viaţă este consacrată muncii. Procentual, de dormit se doarme 

ceva mai mult. Îngrijorează pe cineva faptul că, an de an, creşte 

procentajul... somnului 

dincolo de încrâncenări şi fulgere polemice, un dialog 

mirabil în ceea ce s-a numit, îndreptăţit, spectacolul 

receptării. 

* 

Creangă s-a ivit într-un „context genial” (Edgar 

Papu), făcând saltul („spontan”, după T. Vianu) pe orbita 

culturii majore; fondul ancestral, „primitivismul” s-au 

decantat, prin pana sa, într-un „hermetism folcloric” 

şi stilism „crepuscular” (cf. I. Negoiţescu). Venit din 

familia povestitorilor populari, Creangă este – zicea 

Ovidiu Bârlea – „fratele genial”. Deja tradus prin anii ’80 

ai veacului său (Mite Kremnitz, Leon Bachelen), el şi-a 

dovedit arta de scriitor, înţelegând prea bine că scrisul 

e „treabă de gust”. Cu o intuiţie infailibilă, Creangă 

va nota, în 1878, pe o veche carte (a lui Amfilohie 

Hotinicul), dăruită de Eminescu, că a primit-o de la „cel 

mai mare poet al românilor”, fără a mai aştepta, aşadar, 

verdictul magistrului convorbirist. Această „descoperire 

prin celălalt”, cum observa Theodor Codreanu (7, 52) a 

fost o mare şansă a literaturii române, spulberând mitul 

unui ins necultivat. Dar Creangă, un sceptic, în fond, ne 

face părtaşi la „plânsul fiinţei” (şi „filosofia Ecleziastului”, 

s-a spus) sub masca jovialităţii, iubind provocator 

spectacolul disimulării. 

NOTE: 

1. Ion Creangă, Opere alese. Introducere de Petru 

Dumitriu, Editura de Stat, Colecţia „Clasici români”, 

Bucureşti, 1949. 

2. Constantin Ciopraga, Expresivitatea lui Creangă, 

în Ion Creangă, Opere, ediţie critică; Prefaţă, itinerar 

biografic, bibliografie, note şi selecţia textelor critice de 

Daniel Corbu, Princeps Edit, Iaşi, 2006. 

3. Mihai Zamfir, Ion Creangă: apoteoza povestirii, 

în Scurtă istorie. Panoramă alternativă a literaturii 

române, vol. I, Cartea Românească, Polirom, Bucureşti, 

Iaşi, 2011. 

4. Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii 

române. 5 secole de literatură, Editura Paralela 45, 

Piteşti, 2008. 

5. Savin Bratu, Ion Creangă, Editura Tineretului, 

Bucureşti, 1968. 

6. George Munteanu, Introducere în opera lui Ion 

Creangă, Editura Minerva, Bucureşti, 1976. 

7. Theodor Codreanu, Provocarea valorilor, Editura 

Porto-Franco, Galaţi, 1997. 


George Apostu 

În urmă cu 30 – 40 de ani, strada Grigore 

Alexandrescu din apropierea Pieţii Victoriei bucureştene 

era numită de mulţi un colţ din Cartierul Latin parizian. 

Când am cumpărat casa de la nr. 21, nu am bănuit 

că vom vieţui într-o boemă, cada fiind cuprinsă între 

mai multe cârciumioare (puncte importante de reper), 

cum era celebra „Jerca” (după numele proprietarului), 

de peste drum – o încăpere nu mai mare de 20 mp., 

cu o tejghea şi un galantar, cu câteva mese înăuntru, 

dar şi pe trotuar. Nebunia era că unii nu se mai puteau 

desprinde de acolo. Îi reţinea aerul intim şi desuet, 

pereţi şi tavanul tapetaţi cu desene, picturi, dedicaţii 

ale artiştilor care au frecventat bodega încă înainte de 

război. În fond, era şi explicabilă o 

atare frecventare subţire: bodega 

se afla la răscruce, spre strada 

Clopotarii Vechi, în diagonală la 

distanţe mici faţă de atelierele 

de creaţie ale sculptorilor Lia 

Doina, Marcel Guguianu, Mircea 

Ştefănescu, George Apostu şi 

alţii. Prin anii ’60, o frecventau 

şi boemii incorigibili Pâcă, Pucă, 

Stelaru şi alţii ca ei, din tagma 

literară. 

Lipită de casa noastră în stil 

1900, cu şase camere de-a lungul 

unei curţi cu boltă de viţă bogată, 

cu spatele la stradă, se ridicase 

casa Pădureanu, iar alături, la nr. 

25, o casă somptuoasă cu etaj, 

care avea prin tradiţie la parter 

atelier de sculptură. 

Aici, şi-a aflat loc de creaţie George Apostu, cu care 

soţul meu Aurel Covaci s-a împrietenit repede, devenind 

un obişnuit al familiei. 

În interior, atelierul semăna teribil cu cel al lui C. 

Brâncuşi. 

Aerul de fantezie artistică răbufnea în afara încăperii, 

în curtea mare plină de lucrările sculptorului mai ales 

în lemn învechit, răsucit în simboluri, 

abstracţiuni cu totul altceva decât ce 

văzusem că se făcea în perioada ’50- 

’60. 

Dar, în interior, pe duşumelele 

prăfuite, între scule, lucrări, pături 

suspendate, se strângeau confraţii, 

cu bucuria aceea specială plină de o 

vitalitate ieşită din comun. Râdeau de 

nebuni, se certau sau chiar se încăierau 

prieteneşte. Aşa sunt sculptorii: 

debordează de energii ca nişte „Sfarmă 

Piatră” ori „Strâmbă Lemne”. George 

Apostu, îndesat, vânjos, căpăţânos 

(i se spunea „Băţ”), ţinea cât putea 

în frâu pe dezlănţuiţi, până târziu în 

noapte. Peste zi, era linişte. 

Aşa am cunoscut lumea lor francă 

şi îndârjită. 

George Apostu ne făcea uneori scurte vizite. Aurel 

avea şi el marota / hobby-ul lui cu sculăritul. În garajul 

transformat în atelier, se găseau de toate: strung, aparat 

de sudură, bormaşină, grămezi de alte piese metalice, 

cărora la toate eu le spuneam „bujii”. George Apostu mai 

venea şi el după o „bujie” trebuincioasă. Atunci, se opreau 

la taclale, la un pahar de vin, la o mâncare gustoasă. Au 

prins drag unul de altul. Într-o zi, când a aflat că trebuie 

să-şi mute atelierul în altă parte, l-a invitat pe soţul meu 

la o întâlnire mai tainică. Nu ştiu ce şi-au spus, dar după 

câteva ore bune, Aurel s-a întors fericit. 

George Apostu l-a rugat să-şi aleagă dintr-un teanc 

mare de desene câte vrea şi pe care le vrea. Fără să facă 

mofturi, Aurel şi-a ales vreo două duzini de desene în 

cărbune sau ceracolor. 

Peste câţiva ani, urmându-şi destinul, George 

Apostu a plecat la Paris, aflând prin alţii ce minuni a făcut 

şi acolo. 

Multe dintre desenele dăruite le-am dat la rândune 

prietenilor. Timpul le-a valorificat. Darul s-a însutit. 


Câţiva dintre cei dăruiţi de 

noi, s-au salvat din situaţii 

grele, vânzându-le. Eu 

mai păstrez câteva schiţe 

pentru viitoarele lui creaţii, 

de parcă-l văd umplând cu 

materie transfigurată spaţiile 

de care numai vizibilitatea 

unei mâini de mare artist o 

poate sugera dintr-o dată… 

În locaţia rămasă cu 

aceeaşi destinaţie, după 

plecarea sculptorului s-au 

perindat până la fatidicul 

an 1988, când acel colţ de 

Cartier Latin bucureştean 

a fost demolat, o samă de 

alţi sculptori: Florin Codre, 

Leonard Răchită, Tibi Stela Covaci 

Moşneanu. Cu toţii am fost 

prieteni, i-am iubit şi ne-au iubit. Vlad Ciobanu, care a 

locuit la noi în curte, după ce a plecat Nichita Stănescu, 

este cel ce poate depune mărturie despre temeinicia 

şi fericirea acelei perioade generoase în care invidia şi 

patimile oarbe, mizeria sufletească încă nu apărură. Cred 

că acestea nu vor reuşi niciodată să impieteze acurateţea 

amintirii generosului nostru vecin şi prieten care a fost 

George Apostu. 

*** 

De curând, în cercetările mele prin arhivele CNSASului, 

privind anii de privaţiune pe care i-am petrecut prin 

beciurile comuniste, am dat peste două pagini dactilo 

datorate unor securişti sub acoperire referitoare la viaţa 

pariziană a lui George Apostu, reproducându-le aici: 

Strict Secret 

Ex. Nr. 

100 din iulie 1984 

NOTĂ 

EVOCARE 

O sursă a unităţii noastre, care s-a înapoiat recent 

dintr-o călătorie efectuată în Franţa, ne-a informat că 

sculptorul român GEORGE APOSTU, 

rămas ilegal în străinătate în anul 

1982, este susţinut şi încurajat în 

permanenţă de statul francez. 

La intervenţiile primarului 

oraşului Saint-Cloud şi ale ministrului 

culturii, Jacques Lang, i s-a repartizat 

mai de mult un atelier de sculptură 

în Paris, Rue de Prairies, precum şi 

un spaţiu verde între două blocuri de 

locuinţe pentru a-şi depozita lucrările 

monumentale din pictură. În prima 

jumătate a anului în curs, statul francez 

i-a achiziţionat lucrări în valoare de 

40.000 franci, iar în luna iunie a.c. a 

fost vizitat în acelaşi scop de directorul 

achiziţiilor din Ministerul Culturii. 

Dintre artiştii de origine română 

aflaţi la Paris, cel în cauză întreţine relaţii de prietenie 

şi sprijin reciproc cu sculptorii VICTOR ROMAN şi ION 

VLAD care, în momentul de faţă, sunt foarte bine cotaţi, 

astfel încât toţi trei sunt apreciaţi în prezent, drept 

cea mai compactă şi prestigioasă echipă de sculptori 

proveniţi dintr-o ţară străină. Este de asemenea, vizitat 

de sculptorul Etienne Hajdu, plecat din ţară înainte de 

război. 

GEORGE APOSTU este frecvent vizitat şi de unii 

conaţionali care colaborează cu postul de radio „Europa 

Liberă”, cum sunt PAUL GOMA, PAUL BARBĂNEAGRĂ, 

cunoscuţi anterior din ţară şi de arhitectul MIRCEA 

PUPAZAN. Acesta din urmă a proiectat o biserică 

românească ce ar urma să fie construită la Paris şi 

intenţionează să-i încredinţeze realizarea decoraţiei 

sculpturale. 

GEORGE APOSTU nu este cunoscut cu activităţi 

ostile României. Are sentimentul dezrădăcinării şi s-a 

exprimat că după ce va obţine cetăţenia franceză, va veni 

ca turist pentru a-şi revedea ţara de origine şi prietenii. 

8055

ESEU 

Norman Manea, între 

captiv şi exilat. Străinul 

şi înstrăinarea 

Existenţialismul este curentul filosofic care readuce 

în atenţia lumii culturale conceptul de înstrăinare în raport 

cu problematica omului contemporan. Preocuparea pentru 

existenţa umană, moarte, responsabilitate, libertate şi 

alienare a fost principalul punct de focalizare în filosofie 

la sfârşitul secolului al XIX-lea, începutul secolului XX, 

urmând modelul trasat încă din antichitate de stoici şi 

epicurieni. Acest amplu curent şi-a făcut simţită prezenţa 

şi în literatură, iar scriitori precum Dostoievski, Camus, 

Sartre, De Beauvoir, Kafka sau Beckett şi-au concentrat 

atenţia asupra omului, problemelor sale şi crizei 

existenţiale, introspecţia devenind un mijloc esenţial 

de explorare a individului. Influenţa acestor scriitori 

este resinţită şi în creaţia lui Norman Manea, scriitorul 

demonstrând că este preocupat de om, de problemele 

individului, de conştiinţa şi subiectivitatea lui, cu toate 

implicaţiile pe care acestea le-ar avea asupra existenţei 

umane. Deşi nu aparţine niciunei familii, după cum el 

însuşi spune în interviul cu Marta Petreu din revista 

„Apostrof”, amprenta existenţialistă este evidentă asupra 

romanelor lui Norman Manea, romane a căror acţiune se 

focalizează pe individ şi trăirile sale. Scriitorul a ales să 

rămână la tema înstrăinării, a oprimării, a disconfortului, 

oriude s-ar regăsi: în lagăre naziste, sub comunism, în 

exil. Această continuitate transcede cadriul social, politic 

sau istoric. Este vorba despre tensiunea dintre individ şi 

contextul social. 2 

Starea de captivitate, indiferent de cauzele care 

o determină, este specifică personajului manescian. 

Exilat în sine sau într-o altă societate decât cea dorită, 

captivului îi este caracteristic un alt sentiment, derivat 

din starea mai sus menţionată, un simptom al bolii 

exilului, un element important în cadrul paradigmei 

captivităţii, şi anume înstrăinarea. Descrisă ca fenomen 

în filosofia elenă, dezvoltată de Hegel ca problemă a 

conştiinţei, înstrăinarea sau alienarea este şi un concept 

fundamental al teoriei marxiste. Teoria hegeliană 3 

defineşte alienarea ca un proces constitutiv esenţial al 

conştiinţei umane şi necesar în dezvoltarea acesteia. 

Conform acestei teorii, înstrăinarea se manifestă în 

primul rând printr-o conştiinţă nefericită şi un spirit autoînstrăinat, 

omul refugiindu-se în ceea ce face, în muncă 

şi cultură, înstrăinându-se astfel de sine, închizându-se 

într-un cerc vicios şi răpindu-şi fericirea. .Alienation (or 

„estrangement”) means, for Marx, that man does not 

experience himself as the acting agent in his grasp of the 

world, but that the world (nature, others, and he himself) 

remain alien to him. They stand above and against him 

as objects, even though they may be objects of his 

own creation. Alienation is essentially experiencing the 

world and oneself passively, receptively, as the subject 

separated from the object. 4 Marx vede înstrăinarea ca 

pe o consecinţă a capitalismului, soluţia fiind aplicarea 

doctrinei comuniste. Norman Manea, în timp, cade şi 

el pradă acestui sentiment, însă la el înstrăinarea nu 

vine din neaplicarea principiilor doctrinei comuniste. 

Deşi în Cuvinte din exil recunoaşte că, elev fiind, şi apoi 

membru UTC, a fost susţinător al ideologiei comuniste, 

maturizarea l-a făcut să se trezească şi să înţeleagă 

dublul limbaj 5 , astfel că regimul totalitar însuşi i-a 

determinat înstrăinarea. Timpul şi societatea totalitară 

l-au transformat într-un străin, cetăţean suspect, cu 

rădăcini „impure” şi opinii periculoase [...], întruchiparea 

demonică a răului. 6 

Umberto Eco, în Opera deschisă, se întreabă 

care este cauza pentru care înstrăinarea a devenit un 

concept la modă în anii 

`60, cu mult după apariţia 

sa ca termen. 7 Explicaţia 

rezidă tocmai în contextul 

socio-istoric al timpurilor. 

Regimurile totalitare şi 

Europa beligerantă a 

începutului de secol XX au 

adus omul în pragul crizei 

identitare şi existenţiale, 

l-au lipsit de credinţă şi i-au 

semănat îndoiala în suflet, 

astfel că sentimentul de 

înstrăinare se instalează 

firesc şi este reflectat în 

ideologie. Alienarea se 

resimte pe toate planurile, Amelia Groza 

de la cel religios, politic sau 

social, până la cel literar. 

Fiinţa umană se simte respinsă, îndepărtată de esenţă, 

lipsită de certitudine. Fără a face referire la vreuna din 

teoriile menţionate, Norman Manea se încadrează, şi el, 

tendinţelor epocii şi include acest concept în romanele 

sale, simţind înstrăinarea ca un efect al manifestării 

regimurilor totalitariste, la care a fost martor încă de la 

o vârstă fragendă. 

Este interesant să cunoaştem părerea lui Norman 

Manea în acest sens, nu din romanele sale, ci chiar prin 

propriile vorbe: exilul începe, dacă vreţi, cu izgonirea 

lui Adam şi a Evei din rai. […]. Adam şi Eva mâncaseră 

din mărul interzis, mărul cunoaşterii. 8 Căderea omului în 

neant sau păcat pare să fie o altă cauză a alienării, fie că 

privim acest fenomen prin prisma existenţialiştilor atei 

sau a celor creştini. Criza existenţială a acestor vremuri 

îşi găseşte rădăcina în povestea biblică a creaţiei. Păcatul 

originar şi consecinţele lui ne furnizează încă o explicaţie 

a sentimentului de înstrăinare. L’homme pécheur est 

cependant victime d’une aliénation accidentelle, celle 

qui le sépare de Dieu par le péché, et par les effets 

du péché, de la création entière et de lui-même. 

L’accentuation du mal moral est une tendance commune 

à tout l’existentialisme chrétien. Il nous constitue en état 

permanent d’aliénation. 9 Exilat încă de la naşterea sa, 

omul suferă de înstrăinare, se simte un străin în această 

lume şi se află într-un proces continuu de reconciliere cu 

sine, de împăcare cu propria sa natură. 

Exilul şi dorinţa reîntoarcerii sunt elemente pe 

î 

________________ 

1 Norman Manea, Hannes Stein, Cuvinte din exil. 

Traducere de Orlano Balaş, Iaşi Polirom, 2011, p. 62. 

2 Vz. Georg Wilhelm Friedrich Hegel, Fenomenologia 

spiritului. Traducere de Virgil Bogdan. Ediţia a 3-a, Bucureşti, 

Editura Univers Enciclopedic Gold , 2010. 

3 Erich Fromm, Marx’s Concept of Man, Londra, CIP, 

2004, p. 37. (Pentru Marx, alienarea sau înstrăinarea înseamnă 

că omul nu se percepe ca actant în procesul de înţelegere a 

lumii, ci lumea [natura, ceilalţi şi chiar el însuşi] îi rămâne 

străină. Acestea sunt deasupra şi împotriva lui, ca obiecte, 

chiar dacă sunt obiectul creaţiei lui. Alienarea este, în esenţă, 

trăirea lumii şi a sinelui în mod pasiv, receptiv, ca subiect 

separat de obiect.) 

4 Norman Manea, Hannes Stein, Cuvinte din exil. 

Traducere de Orlano Balaş, Iaşi Polirom, 2011, p. 49. 

5 Norman Manea, Despre Clovni: Dictatorul şi Artistul. 

Ediţia a II-a, Iaşi, Polirom, 2005, p. 268. 

6 Vz. Umberto Eco, Opera deschisă. Formă şi 

indeterminare în poeticile contemporane. Traducere şi prefaţă 

de Cornel Mihai IONESCU, Piteşti, Paralela 45, 2002 

7 Răzvan Brăileanu, Exilul, o traumă privilegiată – 

consemnare a dezbaterii cu acelaşi titlu, http://www.revista22. 

ro/exilul-o-trauma-privilegiata-4505.html (accesat la 3 mai 

2009) 

8 Emmanuel Mounier, Introduction aux existentialismes, 

Collection „Idées nrf”, Paris, Éditions Gallimard, 1962, p. 40. 

(Omul păcătos este totuşi victima unei alienări accidentale, 

aceea care îl separă de Dumnezeu prin păcat şi, prin efectele 

păcatului, de întraga creaţie şi de el însuşi. Accentuarea răului 

moral este o tendinţă comună a existenţialismului creştin. Ne 

constituim într-o permanentă stare de alienare.) 

9 Vz. ***Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub 

îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte 

Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea 

Sfântului Sinod, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de 

Misiune al Bisericii Ortodoxe, 1991. 


care este construit cultul iudaic, iar Norman Manea, ca 

descendent al acestui neam pribeag, le integrează perfect 

în romanele sale. Explorând cronologia Poveştii Omului 

din punct de vedere religios şi ţinând cont de originea 

iudaică a scriitorului Norman Manea, descoperim că, nu 

întâmplător, înstrăinarea, ca şi concept, îşi are rădăcina 

în exod, ieşirea poporului evreu din robia Egiptului 10 . 

Poporul israeliţilor – de atunci, eternul popor exilat – 

captiv şi asuprit timp de generaţii întregi, şi-a găsit calea 

de ieşire din robie având încredere într-un viitor mai 

bun şi o viaţă mai curată. Înstrăinarea a fost necesară 

trezirii conştiinţei şi creerii unui nou eu, lipsit de păcat, 

iar exilul a însemnat „trecerea dincolo” sau „marea 

trecere”, a fost moartea şi învierea, la fel cum a fost, 

pentru Norman Manea, plecarea din România comunistă: 

gustoase sînt şi ierburile amare ale legendei şi amintirea 

ieşirii din Egiptul Jormaniei socialiste, în această noapte 

a întoarcerii, în care trecutul uzurpă prezentul şi mă redă 

celui care nu mai sînt. 11 „Marea trecere” este procesul 

prin care exilatul se desprinde de ceea ce l-a făcut să se 

simtă captiv, dar şi de elemente familiare lui, aducând cu 

sine schimbarea şi, ca urmare, înstrăinarea. 

Norman Manea nu numai că s-a simţit un străin în 

propria ţară, prin faptul că a fost şi a gândit diferit de 

majoritatea conaţionalilor săi, încercarea de a fi asimilat 

eşuând, ci, odată ajuns în Occident, a fi străin i-a fost 

o noţiune tot mai familiară: în Berlin, în primul meu an 

în Occident am cumpănit zilnic chestiunea înstrăinării. 

Preocupat nu doar de exilul intern din care tocmai 

scăpasem, ci şi de conceptul însuşi al exilului. Simţeam 

din nou că istoria îmi umilise aspiraţiile, forţându-mă 

iarăşi la o aventură nedorită. 12 

„Străinul” lui Norman Manea reprezintă esenţa 

tuturor frustrărilor acumulate de-a lungul timpului şi este 

în consonanţă cu „străinul” lui Albert Camus prin faptul că 

se simte un exilat printre semenii săi, însă circumstanţele 

care determină înstrăinarea sunt diferite. Dacă volumele 

scrise în anii `70 reflectă pregnant starea de captivitate, 

în cele care au urmat se acutizează sentimentul de 

înstrăinare, dezvoltându-se în paralel cu cel al captivităţii. 

Arhitectura Plicului negru (1986), deşi afectată de 

cenzură, este construită în jurul unui personaj captiv al 

societăţii totalitare, aflat în căutarea propriei identităţi, 

deci străin sieşi, Tolea devenind un fel de Meursault al 

lui Norman Manea. Problema aceasta a străinului şi a 

înstrăinării este, mai apoi, discutată deschis în Despre 

clovni: dictatorul şi artistul (1992). Aici, străinul redevine 

problemă de actualitate, este definit şi explicat, făcând ca 

prin lectura acestui volum întelegerea celor anterioare, 

dar şi a celor ce vor urma, să fie facilitată. Străinul a 

fost receptat mereu ca diferit, adesea şi ca o provocare, 

dacă nu de-a dreptul o ameninţare care subminează tot 

ceea ce tradiţia sedentară a structurat drept convenţie 

comunitară unificatoare. 13 Înstrăinarea ajunge la punctul 

culminant în Întoarcerea huliganului (2003) fiind un 

simptom predominant al bolii exilului. Străin printre 

străini, atât în ţara de adopţie, cât şi la întoarcerea pe 

pământul natal, Norman Manea este definitiv contaminat 

de boala exilului 14 , oscilând între euforia eliberării din 

captivitate şi disperarea datorată îndepărtării de mamă 

şi ţară, de la dorinţa de a fi singur, doar cu sine, la nevoia 

de a socializa, din solidaritate, cu ceilalţi exilaţi, de la 

apropierea de semeni la înstrăinarea de toţi şi de toate, 

şi îşi definitivează, oarecum, poziţia faţă de outsider. 

Astfel, străinul ajunge să devina sursă de exotism în 

Vizuina (2009): avantajul străinului exotic. Stârneşte 

curiozitate. [...] Mai ales când străinul e generos. 

Povesteşte, dar aduce şi daruri. 15 , iar înstrăinarea, 

sursă de ironii. Păgubirile profunde pe care, inevitabil 

le aduc deposedarea şi dislocarea numite exil, par a se 

fi copensat printr-un mult râvnit spor de serenitate sau 

resemnare, datorat nu doar vârstei, ci şi domiciliului. 16 

Înstrăinarea cedează aşadar locul resemnării, iar boala 

exilului pare să fie în sfârşit confirmată. 

Temă larg prezentă în literatura postmodernă şi 

contemporană, înstrăinarea, efect al exilului şi fenomen 


ESEU 

adiacent stării de captiv, este un pion esenţial în 

construirea unei paradigme a captivităţii, în romanele 

lui Norman Manea. Explorarea temei străinului induce 

cititorului o dorinţă de auto-evaluare a propriei situaţii, 

lectura acestor romane aducând cu sine invitaţia subtilă 

de a medita asupra propriei noastre condiţii şi identităţi, 

dar în acelaşi timp contribuie şi la definirea unui 

pattern în textul manescian, pattern menit să faciliteze 

descifrarea codului de scriitură al lui Norman Manea. 

Într-o lume aflată în continuă schimbare, ne întrebăm, 

astfel, ce defineşte individul Să fie originea sa Să fie 

clasa socială din care face parte Sau, poate, felul cum 

gândeşte şi vorbeşte, familia sau credinţa Ar putea el să 

se redefinească şi să renunţe la statutul de „străin” Sau 

este un permanent captiv al sinelui şi al normelor sociale, 

culturale, politice, morale Înstrăinarea, indiferent de 

ce o cauzează, este un sentiment pe care fiecare dintre 

noi l-a simţit cel puţin o dată. Norman Manea a trecut 

prin evenimente care i-au încărcat memoria şi sufletul 

cu experinţe oribile, cărţile, lectura şi scrisul devenind 

pentru el o modalitate de vindecare a bolii exilului. 

Împrumutând personajelor sale câte ceva din propriile 

trăsături, Norman Manea a realizat o depersonalizare a 

străinului din el, pentru a-l materializa în Mihai Burlacu, 

Rafael Banu, Sia Strihan, Tolea, Noah sau August Prostul, 

pentru a încerca să gasească răspunsuri la întrebarile 

care i-au frământat existenţa şi pentru a se autodefini 

ca individ. 

Bibliografie: 

• ***Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub 

îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea Fericitului 

Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu 

aprobarea Sfântului Sinod, Bucureşti, Editura Institutului 

Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe, 1991. 

• BRĂILEANU, Răzvan, Exilul, o traumă prvilegiată 

– consemnare a dezbaterii cu acelaşi titlu, http://www. 

revista22.ro/exilul-o-trauma-privilegiata-4505.html, 

(accesat la 3 mai 2009). 

• ECO, Umberto, Opera deschisă. Formă şi 

indeterminare în poeticile contemporane. Traducere şi 

prefaţă de Cornel Mihai IONESCU, Piteşti, Paralela 45, 

2002. 

• FROMM, Erich, Marx’s Concept of Man, Londra, 

CIP, 2004. 

• HEGEL, Georg Wilhelm Friedrich, Fenomenologia 

spiritului. Traducere de Virgil Bogdan. Ediţia a 3-a, 

Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic Gold , 2010. 

• MANEA,Norman, Despre Clovni: Dictatorul şi 

Artistul. Ediţia a II-a, Iaşi, Polirom, 2005. 

• MANEA,Norman, Plicul negru. Ediţia a IV-a, 

revăzută. Postfaţă de Matei Călinescu, Iaşi, Polirom, 

2007. 

• MANEA,Norman, Întoarcerea huliganulu., Ediţia 

a II-a, revăzută. Postfaţă de Matei Călinescu, Iaşi, 

Polirom, 2008. 

• MANEA,Norman, Vizuina, Iaşi, Polirom, 2009. 

• MANEA, Norman, Laptele Negru, Bucureşti, 

Hasefer, 2010. 

• MANEA Norman, STEIN, Hannes, Cuvinte din 

exil. Traducere de Orlano Balaş, Iaşi Polirom, 2011. 

• TABORI, Paul, The anatomy of exile; a semantic 

and historical study, London, Harrap, 1972. 

_________________________ 

10 Norman Manea, Întoarcerea huliganulu., Ediţia a II-a, 

revăzută. Postfaţă de Matei Călinescu, Iaşi, Polirom, 2008, p. 

253. 

11 Norman Manea, Despre Clovni: Dictatorul şi Artistul, 

p. 270. 

12 Ibidem, p. 264. 

13 Paul Tabori a încercat, în volumul The Anatomy of 

Exile, trasarea liniilor majore ce intră în componenţa unei 

posibile definiţii a exilatului, lectura acestui volum fiind un real 

sprijin în identificarea aşa-ziselor simptome ale „bolii exilului”. 

14 Norman Manea, Vizuina, Iaşi, Polirom, 2009, p. 164. 

15 Norman Manea, Laptele Negru, Bucureşti, Hasefer, 

2010, p. 297. 

8057

Camelia 

BOICIUC 

PARFUMUL IUBIRII 

(2) POEME 

PARCUL GOL ŞI 

PUSTIU 

Mă poartă paşii 

cu aripi de vultur 

prin parcul presărat 

cu frunze, 

ce ciudat, 

simt inerţia trupului meu 

şi totusi… 

da, sunt eu. 

Prin parcul cu frunze aurii 

se joacă vântul cu părul meu 

printre frunze şi bănci pustii 

e parcul gol, 

e târziu, 

ce ciudat, 

simt părul meu 

şi totuşi… 

da, sunt eu. 

Mi-a răpit privirea 

parcul e gol şi pustiu, 

ochii sunt inundaţi de tăcere, 

ce ciudat, 

simt ochii mei înecaţi 

şi totuşi… 

da, sunt eu. 

DE VORBǍ CU VIAŢA 

Pe unde m-ai putat, 

nebuno, 

cu părul despletit 

Şesuri, 

lanuri întinse 

cu flori îmbătătoare 

Nu, asta visam doar, 

aşa credeam că eşti 

nebuno, 

cu părul despletit. 

M-ai purtat prin pustiu, 

mereu singură, 

pe prăpăstii primejdioase 

şi-acolo, mă lăsai să alunec, 

să cad, 

să mă zdrobesc, 

îmi ziceai mereu: 

“Aşa se-nvaţă omul!” 

Nu ţi-a fost milă 

nici când mă prăbuşeam istovită 

de drumurile tale 

stâncoase, 

m-ai lăsat însetată 

de adevăr, 

înfometată 

de iubire, 

nicicând n-ai lăcrimat pentru mine 

repetai mereu: 

“Aşa vei deveni puternică, 

fierul călit nu poate fi distrus!” 

Tu însă ai uitat un lucru, 

eu nu sunt din fier, 

sunt doar o formă din ţărână, 

ce poartă un biet suflet, 

ce trebuie sfinţit, 

m-ai ajutat tu să fac asta 

nebuno, 

cu părul despletit. 

păreri cu răni 

POEZII 

MIRCEA 

BOSTAN 

sus pe rana 

dimineţii 

ploaia mută 

de păreri 

îşi 

remodelează stropii 

cu-nvelişuri 

de tăceri 

câmpul gâlgâind de ape 

leneveşte resemnat 

se-odihneşte universul 

pe o margine de pat 

se burzuluiesc oceane 

lava ploii n-a secat 

dând contur nemărginirii 

apa-n cer s-a răsturnat 

sus pe rana dimineţii 

ploaia-şi regândeşte trupul 

în grădinile pieirii 

pe o ştreaşină de cer 

şi-ntr-un hău apocaliptic 

pe abscisa fumegândă a 

sodomei 

moartea urlă după viaţă 

pe ruinele gomorei. 

spart 

lui hristea 

lui nichita 

s-ar fi căzut a-i face reverenţe cu 

nemiluita 

să-i mestecăm cu mintea noastră tâmpă 

cuvintele 

până în miez de necuvinte 

l-am adulat 

l-am ponegrit 

l-am înjurat 

l-am învelit cu pătură de scârbă şi de 

mit 

şi l-am iubit 

ca pe hristos 

l-am umilit 

l-am ştrangulat 

l-am răstignit 

i-am dat cu piatra-n cap 

şi-n cea din urmă clipă de raţiune l-am 

divinizat 

ca şi pe eminescu 

cu-ntreaga noastră nesimţire 

de dimineaţă 

până-n lună 

cu verb spurcat şi necunoaştere l-am 

ridiculizat 

am dat cu el în nefiinţă 

şi… 

l-am spart. 

Motivaţie şi 

dilemă 

EMIL 

ARITON 

Stăruie-n 

nebuloasele-mi 

gânduri dilema, 

să scriu pentru 

cine un nou 

horoscop; 

pentru o 

nelenevită elită 

de interpreţi, 

pentru intuitivi filologi, autori de 

poeme, 

croitorese de lux, vânzători 

ambulanţi 

ori pentru dansatoare cu decolteuri 

S-adopt un timbru crunt, 

antiestetic, 

spre colţi de lupi când ispitindu-mă 

pădurea, 

primejdii, sângerări se întrevăd 

şi-o bocitoare pentru fiecare pui 

de căprioară 

Ca să nu dorm şi să nu mi se facă 

silă printre lumini, 

foşnetul toamnei în care bântui 

confuz 

turmentându-mă, doar în Grădina 

Icoanei 

o nouă descindere nesfios mă 

împinge, 

mă agasează spre năuciri. 

Bâjbâirile începutului alungându-mă 

printre flori, printre arborii vajnici 

susurând şi umbrind pe-ndelete, 

pierderi de-nveşmântări îndurând, 

desfrunziri, 

cu scrisu-mi precipitat, deşucheat, 

de şovăielnic scrijelitor de catrene, 

martor voi fi sau printre inculpaţi 

mă voi ruga şi-mi voi afla 

pedeapsa. 



ADNOTĂRI 

Mircea Cărtărescu, autorul preferat al lui Băsescu, scrie în 

„Orbitor”: „Îmi bag p... în regina Angliei” 

Lăudat în mod deşănţat de „intelectualii lui Băsescu”, 

romanul „Orbitor” de Mircea Cărtărescu, ajuns la vol. 3, 

se pare că nu a fost citit de nimeni, deşi a fost tradus 

de către ICR, pe bani publici, în aproape toate limbile 

pământului! 

Întrebat ce carte a citit în ultima vreme, însuşi 

preşedintele Traian Băsescu a nominalizat invariabil 

o carte a lui Cărtărescu, probabil la sugestia vreunui 

consilier care aflase că scriitorul a fost recomandat la 

Premiul Nobel de gruparea Liiceanu- 

Pleşu-Patapievici. Mai mult chiar, în anul 

2006, Băsescu l-a decorat pe Cărtărescu 

cu Ordinul „Meritul Cultural” în grad de 

Mare Ofiţer, categoria A „Literatura”. 

Ce ar fi citit Băsescu în romanul 

lui Cărtărescu 

Dacă ar fi lecturat chiar superficial 

romanul „Orbitor. Aripa dreaptă”, apărut, 

desigur, la Editura Humanitas , condusă 

de Gabriel Liiceanu, preşedintele 

Băsescu ar fi citit următoarele: 

- “Îmi bag pu… în regina Angliei” 

(pag. 241). 

-“Mă fu… în ea de Casa Albă” (pag. 241). 

- “CIA ce căcat e” (pag. 242). 

- “Îi placea să-şi pună degetul pe fund şi să-l 

miroase apoi” (pag. 84). 

- “Uite cum e cu ţara: cică limbricul iese cu fi-su 

dintr-un cur plin de căcat, ca să-i arate cum e afară (…). 

Limbricu-ăla mic se gîndeşte ce se gîndeşte şi dup-aia 

zice: “Păi, tăticule, dac-aici e atît de frumos, de ce trebuie 

să trăim noi în gaura aia păroasă, în duhoarea aia de 

căcat, în bezna aia groaznică” Da’ taica-su-i zise răstit: 

“Fiule, să nu mai vorbeşti aşa! Aia-i Patria!”” (pag. 58). 

- “Îi plăcea să-şi pună degetul pe fund şi să-l 

miroase apoi” (pag. 84). 

- “Dragule… dă-mi-o… te rog, te implor, dă-mi-o 

şi-n popou…aaaaah! aaaaah!” (pag. 185). 

- “Căci sfînt era să lingi cu devoţiune scrotul iubitului 

tău” (pag. 339). 

- “La rîndul ei, femeia primea-n gura caldă, rujată, 

tumefiată de dorinţă, capul umed al penisului, pe care-l 

sugea amintindu-şi sfircul matern, din care supsese 

odată certitudine şi ocrotire” (pag. 339). 

- “Vrei să ne fu..em în cur Mi-am amintit, fulgerător, 

din bancuri şi din pălăvrageala copiilor. Homosexualii. 

Poponarii. Curiştii (…). Unii oameni nu şi-o băgau în gaura 

femeilor, ci în fundul altor bărbaţi. Erau cei mai răi dintre 

toţi, căci oamenii mari făceau prostii cu nevestele lor ca 

să aibă copii, dar poponarii şi-o băgau acolo, în caca, pe 

unde trăgeai pîrţuri, de unde-ţi ieşeau, cîteodată, cînd te 

mîncă, viermişorii” (pag. 381). 

- “Fesele barbatului izbeau acum ritmic, neiertator. 

Ouale, vizibile prin punga lor de piele, loveau anusul 

si fesele femeii, care-ncepu sa scoata strigate aspre si 

indemnuri obscene, spuse brutal” (pag. 341). 

- “Am avut milioane de tirfe, in masa lor colcaitoare 

de tite, cururi si vulve” (pag. 519). 

“Am exersat sodomia” (pag. 519). 

Cerem scuze cititorilor pentru reproducerea acestor 

obscenităţi, cu toate că, din respect pentru ei, am pus 

puncte de suspensie acolo unde textul din carte este 

explicit. Astfel de pasaje de o vulgaritate extremă se 

întâlnesc la tot pasul, fără nici o motivaţie estetică, 

menită să justifice prezenţa lor. 

Premiat, tradus şi plimbat pe banii statului 

Pentru simplul fapt că a fost în ultimii opt ani 

editorialistul de casă al lui Traian Băsescu, pe care-l 

considera „un preşedinte pentru alte coordonate istorice”, 

Cărtărescu a avut un statut privilegiat, fiind tradus pe 

banii statului, într-un program naţional al ICR, în mai 

Ion Spânu 

multe limbi, fiindu-i plătiţi şi banii cu care-şi promova 

romanele sale pornografice. Spicuim din această risipă: 

1. Orbitor, Editura Denoël, Paris, 1999 

2. Vakvilág - A bal szárny (Orbitor. Aripa stângă), 

Editura Jelenkor Kiadó, Pécs, 2000 

3. Orbitor, Editura Gallimard, 2002 (traducere în 

limba franceză de Alain Paruit) 

4. Orbitór. Vänster vinge, Editura Albert Bonniers 

Förlag, Stockholm, 2004 (traducere în limba suedeză de 

Inger Johansson) 

5. Orbitór. Kroppen (Orbitor. 

Corpul), Editura Albert Bonniers Förlag, 

Stockholm, 2006 (traducere în limba 

suedeză de Inger Johansson) 

6. Die Wissenden, (Orbitor. Aripa 

stângă), Editura Zsolnay Verlag, Wien, 

2007 (traducere în limba germană de 

Gerhardt Csejka) 

7. Mesanver vol. 1 (Orbitor vol. 

1), Editura Nymrod, Tel Aviv, 2007 

(traducere în limba ebraică de Yotam 

Reuveny) 

8. Orbitor. Venstre vinge (Orbitor. 

Aripa stângă), Editura Bokvennen, Oslo, 

2008 (traducere în limba norvegiană de Steinar Lone) 

9. Orbitór. Höger vinge, (Orbitor. Aripa dreaptă), 

Editura Albert Bonniers Förlag, Stockholm, 2008 

(traducere în limba suedeză de Inger Johansson) 

10. L’Aile tatouée, (Orbitor. Aripa dreaptă), Editura 

Denoël, Paris, 2009 (traducere în limba franceză de 

Laure Hinckel) 

11. Cegador (Orbitor. Aripa stângă), Editura 

Funambulista, Madrid, 2010 (traducere în limba spaniolă 

de Manuel Lobo Serra) 

12. Orbitor. Kroppen (Orbitor. Corpul), Editura 

Bokvennen, Oslo, 2010 (traducere în limba norvegiană 

de Steinar Lone) 

13. De Wetenden (Orbitor. Aripa stângă), Editura 

De Bezige Bij, Amsterdam, 2010 (traducere în limba 

neerlandeză de Jan Willem Bos) 

14. Der Körper, (Orbitor. Corpul), Editura Zsolnay 

Verlag, Wien, 2011 (traducere în limba germană de 

Gerhardt Csejka) 

15. Blinding, (Orbitor), Editura Archipelago Books, 

New York, 2013 (traducere în limba engleză). 

Apariţia acestor traduceri a fost finanţată de ICR, 

instituţie aflată sub patronajul Preşedinţiei României, cu 

un buget de peste 12 milioane de euro, finanţare care 

cuprinde dreptul de traducător, dreptul de autor, plata 

tirajului şi a acţiunilor de promovare! Un bun subiect 

pentru Garda Financiară. 

Despre felul în care se lansează în străinătate 

volumele lui Cărtărescu, recomandăm lectura unui 

articol publicat de scriitorul Eugen Mihăescu, membru 

de onoare al Academiei Române, în „Napoca News” din 

26 octombrie 2006: „În afara fondurilor risipite pentru 

traducerea volumului «L’aile tatouée» (în româneşte 

«Orbitor-Aripa dreaptă»), Institutul Cultural Român i-a 

oferit autorului Mircea Cărtărescu, din bani publici, şi 

un sejur la Paris. L-am zărit, pe 7 octombrie, în librăria 

«L’écume des pages», învîrtindu-se printre standurile 

de cărţi, cu un pahar de carton în mînă, strivit de 

notorietatea cîştigată pe banii Statului Român. Aştepta 

«asaltul» admiratorilor invitaţi să-i solicite autograful pe 

volumul mirosind încă a cerneală. N-a fost să fie! N-avea 

cum să fie, cu toţi banii cheltuiţi de România!”. 

Dar iată ce spune chiar Cărtărescu despre o altă 

lansare, opinie consemnată într-o ştire Mediafax din 28 

august 2007: „Traducerea în limba germană a volumului 

«Orbitor. Aripa stângă» va fi promovată ulterior de Mircea 

Cărtărescu în cadrul unui turneu în Austria şi Germania. 

«Voi face de fapt un lung turneu de promovare în 

toata luna octombrie, la Viena, Graz, Stuttgart, Berlin, 

Basel, Frankfurt», a declarat pentru MEDIAFAX Mircea 

Cărtărescu”. 

8059

CRITICĂ 

ÎN PRAG DE AN 

CARAGIALE 

Ne aflăm la începutul Anului Caragiale! 

Au trecut 100 de ani de la moartea şi 160 de la 

naşterea celui pe care, mai în glumă mai în serios, 

Delavrancea îl acuza de zolism, iar Anton Pann şi Nicolae 

Filimon de balcanism… Însă, exact ca în anecdota cu 

rabinul, fiecare avea dreptate, dar şi, mai ales Caragiale, 

transmiţând lumii, prin opera sa, spiritul românesc, 

structura psiho-latină, dar şi, de ce să nu recunoaştem, 

pe cea... balcanică. Această latură sufletească a 

românului „extracarpatic” se lipea cu mult mai bine de 

verva şi spiritul său decât molcomia ardelenească sau 

sentimentalismul excesiv moldovenesc, ceea ce nu l-a 

împiedicat ca, în proza Un pedagog de şcoală nouă 

să satirizeze dur dialectul latino-abuziv-ardelenesc al 

dascălului. Desele sale vizite la Braşov unde, la piaţă, 

trăia voluptatea comunicării prin coborârea intenţionată a 

dialogului la nivelul vânzătoarelor la tarabă, unguroaice, 

cu care se certa pentru câte-un produs de nimic ore în 

şir, erau, de fapt, acumulări în vederea construcţiei de 

personaje pentru opera sa. Şi, dacă în vremea lui, la 

o sindrofie, Caragiale a administrat o lecţie dură unui 

snob francofil, tânăr şi pretins critic de artă, dar slab 

cunoscător al limbii franceze, acum spiritul său este sigur 

revoltat de anglofilismul manifestat de multă lume care 

se descurcă greu cu limba maternă – româna –, ca să nu 

vorbim şi de funia gramaticii în casa agramaţilor... 

De-aceea, sunt sigur că spiritul său, plutind 

majestuos peste şi printre noi, se bucură sardonic 

şi sarcastic de substanţialele apucături occidentalamericăneşti 

ale unora, în timp ce abia-abia reuşesc să 

încropească o propoziţie-două cât de cât inteligibile. Însă, 

este probabil că îl întristează faptul că opera sa, în loc să 

ajute la îndreptarea moravurilor şi prostiei, este ignorată 

tocmai de cei care ar trebui să înveţe de la ea. Pentru 

că el este, în fond, “purtătorul de cuvânt” al românului 

neaoş de ieri, de azi şi pentru totdeauna; personajele 

sale sunt atât de...autohtone, încât ne vine foarte uşor 

să le descoperim la tot pasul începând de la funcţionarultrepăduş 

până la personajul arogant ocupând o funcţie 

importantă pe care nu o merită... Argumentele se citesc, 

se aud şi, ce e mai grav, se şi văd pe ecranul televizorului 

unde, prin studiouri, se perindă şi îşi manifestă putinţele 

fizico-vestimentare şi neputinţele intelectuale, toate 

zoaiele unei societăţi aflată în cădere spectaculoasă spre 

nivelul Mării Moarte, adică, sub cota zero, ca să spun 

lucrurilor pe nume. 

Dar, să revin la Caragiale, fiindcă, oricum, tăvălugul 

inculturii, odată pornit imediat după ’89, nu mai poate 

fi oprit din moment ce toate articulaţiile îi sunt gresate 

minut de minut cu vaselina prostiei distribuită generos 

de guvernele postdecembriste, de mass-media sau de 

otrăvitoarele şi spurcatele guri ale unui politicianism 

reprezentat de inşi cărora ar trebui să li se arate 

un anumit loc la Târgovişte... La toate astea, cum ar 

exclama Caragiale din nou: „Toată viaţa n-am putut să 

sufăr prostia...Săracu’ de mine, mă băiete, când văd 

câte-un prost mă doare... Zău, am dureri fizice... Mă ia 

cu rece aici în creştet...”, i se plângea adesea lui Octavian 

Goga. Nu cred că acum ar fi altfel, pricepând lesne, 

scopul respectivelor deversări de incultură finalizate cu 

naşterea unui popor de idioţi care să poată fi manipulat 

cu momeala unui bine democratic din ce în ce mai utopic. 

Din acest punct de vedere, cred că spiritul lui Caragiale, 

plutind peste marea şi consistenta degringoladă 

naţională, exultă. Mă rog... 

Mucalit şi farsor de cea mai agreabilă, dar şi 

mai... antipatică speţă, posesor al unui bagaj lingvistic 

atotcuprinzător-inepuizabil, nu totdeauna ortodox, dar 

lipsit de vulgaritate, I. L. Caragiale s-a născut la 30 

ianuarie 1852, într-un sat al cărui nume l-a predestinat, 

într-un fel, spre celebritate: Haimanale (azi I.L.Caragiale), 

şi s-a stins din viaţă la Berlin, la 22 iunie 1912. 

Autorul fermecătoarelor, acidelor şi dragelor noastre 

Momente şi schiţe, a crescut într-un mediu care urma 

să aibă un rol extrem de important în cariera sa literară, 

în plus el fiind şi nepotul lui Costache Caragiali (1815- 

1877), dramaturg, poet şi prozator, şi al lui Iorgu Caragiali 


(1826-1894), dramaturg. 

“Pornirile” viitorului mare 

dramaturg spre literatură, spre 

dramaturgie în special, au ca 

punct de plecare angajarea sa 

ca sufleur la Teatrul Naţional 

din Bucureşti (1870) după 

ce a renunţat la funcţia de 

copist deţinută la Tribunalul 

Prahova. Este începutul unui 

deceniu care va însemna, de 

fapt, perioada lansării sale 

ca autor-creator de literatură 

satirico-umoristică colaborând 

la mai multe publicaţii de Dumitru Hurubă 

gen: Ghimpele, Telegraful, 

Asmodeu, Alergătorul liber, dar 

şi la Timpul şi Convorbiri literare... 

Ar fi trebuit să spun de la început, dar o fac acum: 

aceste însemnări încearcă să aducă în faţa cititorilor un 

Caragiale poate mai puţin cunoscut, respectiv pe omul 

Caragiale care, de exemplu, în calitate de director general 

al Teatrului Naţional din Bucureşti, se... preta până şi 

la a juca farse chiar şi actorilor din subordinea sa. Este 

notoriu faptul că pe actriţa Frosa Sarandy, una dintre 

cele mai importante ale acelui timp, a amendat-o pentru 

întârziere la repetiţie, întârziere pe care însuşi o pusese 

la cale... Sau: vizitând prima expoziţie internaţională 

de pictură din Bucureşti, în anul 1896, ajuns în dreptul 

unei picturi semnate de Puvis de Chavannes, a reprodus 

primul nume al pictorului printr-o paronimă care a făcut 

să izbuncnească în râs vizitatorii mai apropiaţi, noul 

cuvânt fiind lesne de ghicit... 

Cei care l-au cunoscut, spun că autorul celor mai 

desăvârşite comedii, era un om de o sensibilitate şi de-o 

mare tristeţe sufletească, ceea ce nu-l împiedica să-şi 

reverse verva satirico-umoristică în orice ocazie... Astfel, 

odată, împreună cu Goga, îl aşteptau acasă la Vlahuţă 

pe Delavrancea şi, supărat că acesta întârzia să se arate, 

pune mâna pe telefon şi sună. Răspunde nevasta lui 

Delavrancea care-l lămureşte că soţul ei e bolnav şi că 

are temperatură. 

“–Aa! măgaru’ are temperatură! Exclamă el. 

Spune-i că vreau să-l văd numaidecât, să-mi deie şi mie 

câteva grade; că eu n-am deloc temperatură.” 

Apoi, erau bine cunoscute permanentele ciondăneli 

dintre Caragiale şi Delavrancea, mai ales după ce ultimul 

începuse să scrie piese de teatru. Evident şi explicabil, 

Caragiale nu a scăpat prilejul acuzării autorului de 

meteorologism în dramaturgia românească referindu-se 

la Viforul, Luceafărul, Apus de soare, urmând, după 

părerea sa, piese cu titlu precum: Trăznetul, Furtuna, 

Ceaţa... 

Odată ajuns să-şi conştientizeze valoarea, Caragiale 

a început concomitent să sufere pentru nerecunoaşterea 

ei de către contemporanii săi, mai ales cei din zona 

politicului care, bineînţeles, se răzbunau în acest fel 

pentru că se vedeau ca într-o oglindă în personajele 

operei lui. La un moment dat şi-a manifestat dorinţa să 

ocupe un loc de deputat, însă a fost refuzat pentru... lipsă 

de încredere. Postdecembrist vorbind: s-au schimbat cu 

ceva lucrurile Ar fi făcut-o şi pentru că mijloacele sale 

de existenţă erau destul de modeste, de-aceea obişnuia 

să spună: 

“-Am muncit o viaţă întreagă, mi-am cheltuit averea 

ca să trăiesc, am dat, în mine, un om celebru pentru 

România, dar un om celebru care ar muri de foame dacă 

ar trebui să trăiască din munca lui.” 

Acesta este unul dintre motivele, principalul, se 

spune, care l-a făcut să refuze sărbătorirea a 60 de ani 

de viaţă autoexilându-se la Berlin... 

În general se cunoaşte că autorul Scrisorii 

pierdute era un mare meloman, chiar un fin cunoscător 

într-ale muzicii. Cella Delavrancea (15 decembrie 1887 

- 9 august 1991), pianistă, scriitoare şi profesoară 

română de pian, fiica cea mare a scriitorului Barbu Şt. 

Delavrancea), povesteşte că la fiecare din vizitele făcute 

acasă la tatăl său, Barbu Delavrancea, primul lucru pe 

care-l făcea era s-o oblige să cânte la pian, începând cu 

Scarlatti şi continuând cu Beethoven despre care era în 

stare să vorbească ore în şir.

DESLUŞIRI 

Victoria Milescu, Poezia ca 

panaceu la spaimă 

Nu ştiam nimic despre poetă. Ii 

întâlnisem numele prin diferite reviste, 

dar nu-i reţnusem vreo poezie, aşa 

că lectura volumului său din urmă 

Fenomene fără cauză (Opera omnia, 

TipoMoldova, Iaşi, 2011) are, într-un fel, 

semnificaţia unei dizvirginări critice. Mă 

aşteptam să-ntâlnesc o poezie glazurată, 

feminină, matlasată cu dulceţuri dichisite, 

cu sulemeneli, după obişnuinţa femeilor 

când se pregătesc să iasă-n oraş. 

Nimic din toate aceste aşteptări. 

Victoria Milescu scrie o poezie sobră, 

cu teme decupate din neliniştile acestui 

veac, marcat de vraişti şi de tot felul de 

sminteli. 

De asta spun, am deschis cartea 

Ionel Necula d-nei Victoria Milescu cu o aviditate 

nereprimată, o aviditate care s-a 

substituit, încetul cu încetul, într-o curiozitate epistemică, născută 

din diversitatea motivelor aduse de autoare în cadrele portativului 

liric. De unde, dacă nu din gheizerul erotic, din puseele zbaterii din 

artere şi a frisonărilor subiective, din borangicul eternului feminin îşi 

culege autoarea noastră pretextele lirice Dac-ar fi să dau un răspuns 

simplu, aş zice că le decupează dintr-o realitate necantonată, de-acolo 

de unde le descoperă. Iată câteva titluiri: Inimă de iepure, Femeia cu 

pipă, Povara blândeţii, La rădăcinile ploii, Pe talgerul inimii, Să credem 

că existăm, Obsedanta utilitate, Ziua darului, Suntem, Fără umbră, 

şi tot aşa. Să recunoaştem că nu-i la îndemâna oricui să extragă 

pigmentul liric dintr-un fapt de viaţă care, în mod obişnuit, se dizolvă 

în magma anonimatului. 

Ca orice autor care se respectă, Victoria Milescu nu-şi 

împrejmuieşte un anumit teritoriu din care să-şi extragă motivele lirice, 

ci se circumscrie perimetrului dat, cercului strâmt, cum spunea 

Eminescu şi refuză să se plimbe pe ocircumferinţă plauzibilă asemeni 

lui Cioran. Ce poate fi dincolo de real Ignoră toate prescripţiile şi 

se statorniceşte în perimetrul obişnuitului, pe care-l asumă liric şi-i 

conferă demnitatea de a fi aprehendat poetic. Dacă aceasta este 

menirea omului, să locuiască în chip poetic pe pământ, cum prevăzuse 

Heidegeer, de ce n-ar încerca să dea seama de el, de locul ce i-a 

fost hărăzit să-l bătătorească şi să-l asume într-o formulă crocantă şi 

mandolinară 

Insist asupra izvoarelor de unde autoarea îşi extrage pretextele 

lirice. Cel mai adesea îşi consultă propria subiectivitate, îşi ia pulsul 

stărilor pe care le încearcă şi se înfioară de prezenţa celor trei S 

(Suferinţă, Singurătate şi Spaimă) şi, fireşte, le aduce în condiţie 

lirică. Astăzi, de ziua ta este frig/ ninge imperceptibil/ sub flacăra 

verde a candelei/ nu lăcrima/ cel iubit nu ţi-a adus flori/ oamenii, în 

forfota lor/ prin oraşul de sticlă şi fier/ se îmbrăţişează/ inadmisibil de 

fericiţi uneori/ pentru unii poate fi ultima zi/ cel iubit n-a sosit încă… 

(Aniversare). 

Poetă în toată puterea cuvântului, Victoria Milescu ne convinge încă 

odată că poezia n-are nevoie de un referenţial privilegiat de unde săşi 

culeagă motivele, că un poet cu apetenţă pentru lucru transfigurat 

îşi poate lua subiectele de oriunde, de acolo de unde le întâlneşte. 

Nu există motive favorizante sau prohibite. Poeta face un pretext 

poetic din orice fapt de viaţă şi din orice stare subiectivă. A dovedit şi 

prin această ediţie, opera omnia, că este o poetă în toată puterea 

cuvântului şi mă bucur că m-a gratulat cu această lectură. Ştie drumul 

cel mai scurt care duce la emoţie şi-şi câştigă repede cititorii. Intr-o 

vreme de precaritaste a interesului pentru carte, Victoria Milescu se 

dovedeşte un catalizator profilactic. 

Ii apreciez imaginile spontane cu care surprinde esenţa, de fapt 

scopul din totdeauna al poeziei.Aerul tuşeşte/ Inecându-se cu câte 

unul dintre noi/ expectorează versuri tuberculoase şi triste/ organele 

competente se alertează/ cum că poemul e un pacient refractar/ care 

fuge din reţetar/ doarme pe câmp în zloată/ pe câte-o stea deocheată/ 

ce nu figurează-n nomenclator şi nici nu se consumă cât trebuie/ nu 

îşi ia pastilele energizate/ ca întreaga naţiune la orele ei astrale/ odată 

integrată-n sistemul ultra-meta-para/ peri-patetico-paranoid… 

E o idee să crezi că poezia poate reprezenta o terapeutică sau că 

poate fi asumată ca profilaxie pentru smintirile acestor vremi, ca pe un 

panaceu poetic pentru pacienţii refractari, dornici de de energizante 

lirice. Pe mine m-a convins şi pentru că sunt şi eu un inadaptat al 

nesăbuinţelor care tulbură acest veac îi aştept cu înfrigurare viitoarele 

realizări calofile în speranţa unei vindecări complete. 


Plevuşca 

agresivă 

Boris Marian 

De când cu Internetul, oricine îşi poate 

face publice scrierile, indiferent de valoare. Nu 

este nici rău, nici bine, calul de dar nu se caută 

în dinţi. Răul se naşte când autorii minori devin 

agresivi. 

Minori Da, ei nu au tipărit nimic, nicăieri, 

înjură Uniunea Scriitorilor, neagă un scriitor sau 

altul, devin „barosani” pe unele site-uri şi dau 

lecţii de morală şi de pedagogie literară. Ca să 

intri în Uniunea Scriitorilor nu este chiar uşor. 

Unii confundă USR cu PCR, care avea milioane 

de membri. Alţii se joacă de-a USR egal URSS. 

Povestea cu vulpea şi strugurii. Ei sunt 

frondeuri, sunt neînţeleşi de critică. Nu 

generalizez, nu afirm că USR este o pepinieră de 

genii creatoare. Dar îţi trebuie cărţi publicate, 

recomandări şi unele ecouri critice, nu neapărat 

elogioase. Dicţionarele şi istoriile literare 

apărute în ultimul timp au adus şi contribuţii 

şi confuzii, dar sunt cărţi. Poţi să nu ai succes 

la public, la critici, timpul cerne şi discerne. 

Criticii sunt oameni, scriitorii sunt oameni, iar 

plevuşca agresivă este tot plevuşcă. Cineva 

îmi spune – „ Este greu să fii scriitor”. Da, este 

greu să fii şi cititor. Altcineva scrie – „Poetul 

fără poezie”. Îmi amintesc de atacul lui Sorin 

Toma împotriva lui Arghezi, dar Sorin Toma era 

activist şi Arghezi scria minunat. 

Este uşor astăzi să dai o copită şi Poetului 

Mihai Eminescu, lui Ion Barbu, lui Nichita 

Stănescu, lui Adrian Păunescu ( deşi a păcătuit 

prin imensa cantitate de versuri produse pe zi 

şi pe an). Unii scriu imitând clasicii. Rău. Alţii 

caută originalitatea prin texte scabroase sau 

de o violenţă nejustificată artistic. Lautreamont 

era crud, era „imoral”, dar ce limbaj avea 

Cineva îl aduce pe Dumnezeu pe Internet şi îl 

trage de nas, de limbă, crede că atinge culmea 

satirei. 

Tâmplarul face mese, scaune, poetul 

produce poeme. Plevuşca nu produce nimic 

în afară de oftaturi şi exclamaţii. Durerea 

omului se poate exprima liber, mie nu-mi place 

exhibarea sentimentelor, îmi dă impresia de 

falsitate. Alţii scriu monoton şi cenuşiu. Nu 

deranjează pe nimeni, dacă respectivii ar avea 

un minim respect pentru meseria de scriitor. 

Acum îmi explic de ce marea majoritate a 

scriitorilor mai importanţi se feresc să apară 

pe site-uri. Într-un tramvai ticsit de lume te 

poţi trezi cu un ghiont zdravăn, o înjurătură şi 

chiar să fii buzunărit la repezeală. Nu sunt 

pentru elitism, consider că oamenii se nasc 

egali, dar în şanse. Unii nu valorifică şansa de 

a scrie, se doresc repede recunoscuţi drept 

„cei mai tari din parcare”, pe un site oarecare. 

Nu mai spun de agramatismul unor texte, 

numeroasele greşeli , nu de tastare, ci de 

gramatică/ortografie prost asimilată în anii de 

liceu. Ce contează un „i” în plus , în minus, o 

liniuţă acolo, un verb reflexiv de nerecunoscut 

Inspiraţia contează. 

Este ca şi cum ai picta cu degetul sau 

ai cânta din pieptene, deşi se poate. Nu mă 

iluzionez cu faptul că acest mic expozeu ar ajuta 

la ceva. Dar, mai ştii Uneori din aparent autori 

minori se nasc şi majorii. Şansa, Dumnezeu, 

mai ştii În literatură, în artă nu există rigle, 

compasuri, ca să nu mai spun că şi în ştiinţă 

au fost şi sunt destule valori nerecunoscute 

din diverse motive. Dar ştiinţa merge înainte. 

Literatura este mai dinamică, şansele sunt mai 

mari. De aceea plevuşca se repede flămândă la 

aplauze din micile culise ale unui site. 

8061

DESLUŞIRI 

O CONFESIUNE 

DE EXCEPŢIE 

„Per total nu m-am gândit niciodată la mine. Nu 

m-am socotit o persoană atât de importantă încât să 

mă privesc ca pe un obiect demn de contemplat. M-am 

văzut pe bucăţi. Iar opiniile pe bucăţi erau foarte diverse, 

raportat la funcţia pe care o îndeplinea fragmentul acela 

din mine. 

...Când eram copil, eram foarte timidă. După 

părerea mea eram şi foarte cuminte. Mă socoteam puţin 

nedreptăţită. În jurul meu erau copii foarte frumoşi 

(verişoarele mele) care-mi dădeau complexe încă de 

atunci. Cu vremea mi-au mai trecut complexele. De 

toate nu am scăpat însă nici până azi. De cel mai grav, 

de timiditate, mai ales de timiditatea în public, nu m-am 

vindecat. În întreaga mea carieră universitară făceam 

puls peste 90 la fiecare curs şi la fiecare seminar, ori 

de câte ori le vorbeam studenţilor. Şi aveam până la 

şase ore pe zi. Eram încleştată, crispată, de fiecare dată. 

Pe măsură ce vorbeam, sub înrâurirea ideilor care se 

succedau în mintea mea, această stare se risipea. Tot 

din pricina concepţiilor mele despre ce ar trebui să fie 

nobleţea unui fizic nu m-am dus la mare decât după 50 

de ani, când am zis că nu mai sunt femeie, sunt un obiect, 

deci mă pot expune. Am avut însă şansă (consolarea 

mai degrabă) ca studenţii mei se ataşau foarte mult de 

mine. Asta era un medicament pentru complexele mele. 

Înaintea sfârşitului trebuie să recitesc marile cărţi ale 

literaturii universale. 

...Reuşesc să stabilesc foarte uşor punţi de 

comunicare cu oamenii. Vin încă la mine oameni foarte 

tineri. Unii au legătură cu filologia, cei mai mulţi nu. Am 

legături foarte strânse cu Asociaţia Studenţilor Creştini 

Ortodocşi. În ultimii 4-5 ani aproape că m-am stabilit la 

Mănăstirea Văratec. Stau acolo cel puţin opt luni pe an. 

Respir în acel loc sacralitate. Vin tineri, şi de la Teologie, şi 

călugări, şi mă vizitează. Preocupările mele au încetat să 

mai fie exclusiv literare, au devenit şi legături spirituale. 

Îl caut pe Dumnezeu. 

....Cei care mă vizitează acum îl caută şi ei. Unii, 

dintre călugării mai vârstnici, dintre preoţi, L-au şi găsit. 

Sunt pe calea unei nădejdi. Aşa şi reuşesc să ies din 

contingent. Altfel n-aş putea să trăiesc cu uşurinţă în 

atmosfera actuală. Pentru că formaţia mea este de 

umanist, de carte, de cultură, aşa cum o înţelegeam pe 

vremuri noi, intelectualii. Aveam nişte modele, pe care 

am încercat să le urmăm, scara de valori era cumva 

fixată. Trăiam într-o lume sigură, în măsura în care cultul 

valorilor stabile îţi poate da ţie sensul unei stabilităţi. 

...Azi, pentru mine personal, pentru cei puţini rămaşi 

din generaţia mea, spectacolul lumii contemporane este 

dezarmant. Mă simt într-o mare nesiguranţa, pentru că 

toată tabla de valori în care am crezut s-a zguduit. N-aş 

vrea să spun că s-a şi prăbuşit. Suntem însă neliniştiţi, 

puţin nedumeriţi, suntem şi trişti; ceea ce se petrece 

pe planeta nu-ţi da senzaţia unei liniştiri iminente. 

Ce se întâmplă acum seamănă cu perioada prăbuşirii 

Imperiului Roman, dar acele zguduiri erau provocate 

de venirea lui Iisus: era înlocuită o pseudo-spiritualitate 

cu spiritualitatea adevărată. Dar cine vine la noi astăzi 

Ai zice că mai degrabă vine Antihristul, nu Mântuitorul. 

Nădăjduiesc că omenirea să-şi revină din această clipă de 

orbire, care cam durează. Opere care nu se mai citesc, 

lucrări muzicale care nu se mai cânta... 

...Există şi o criză a culturii. Mă uit la programele 

Universităţilor. Nu mai găsesc nici urmă de greacă, de 

latină. Respectul pentru clasici nu mai există. Nu ne 

interesează trecutul, numai prezentul. Iar asta ne taie 

rădăcinile. O lume fără rădăcini este o lume fără morală. 

Se vorbeşte puţin şi despre intelectualii dintre cele două 

războaie mondiale. Sunt nume care nu se mai pronunţa, 

opere care nu se mai citesc, lucrări muzicale care nu se 

mai cânta. Există un fel de indiferentă faţă de trecut. 

Lumea a început să uite să vorbească, pentru că nu mai 

citeşte. 

...Din fericire, mai 

sunt câţiva scriitori 

din cei vechi. Nu ştiu 

în ce măsură mai sunt 

ei productivi. Primesc 

foarte multe cărţi, mai 

cu seamă poezie. Sunt 

autori noi foarte tineri. 

Mă întreb însă de ce nu 

mai scriu cei vechi - D. 

R. Popescu, Breban, 

Bălăiţa. Acum apar nume 

noi. Se fac tot felul de 

ciudăţenii în numele 

postmodernismului. Am 

încercat să aflu ce este 

postmodernismul. I-am 

întrebat pe ei. N-au fost 

în stare să-mi răspundă. 

E o artă din cioburi - 

totul este fărâmiţat - mi 

s-a spus. Dar Spiritul are 

o facultate: aceea de 

integrare, de a face din 

fragmente o totalitate. 

Zoe 

Dumitrescu-Buşulenga 

Asta au făcut clasicii. Azi am senzaţia că trăim procesul 

invers - ne diseminăm, ne risipim. 

...Eu nu înţeleg un lucru: când e atâta frumuseţe 

întreagă pe lume, cum pot să mă duc să mă uit la 

firimituri, când eu am bucuria integrală a frumuseţii Şi, 

dacă fărâmiţam frumuseţea, cum vom mai putea face 

drumul invers Credeţi că de la manele ne vom mai 

putea întoarce la Johann Sebastian Bach 

...De la Freud încoace s-a produs o mutaţie: s-a 

pus sexul în locul capului. Asta e tristeţea cea mai mare. 

Vedeţi, la noi, la romani, există o cuviinţă. Anumite 

cuvinte nu se pronunţau - nu erau nişte tabu-uri, dar 

există o pudoare. Acum „cuviinţă”, cuvântul acesta, a 

dispărut din dicţionar. 

...Nu am prejudecăţi de nici un soi, dar felul în 

care ne purtăm ucide frumuseţea. „Trupul este cortul 

lui Dumnezeu”, a spus Pavel. Ce facem noi cu el îl 

expunem, ca pe o bucată oarecare de carne. E cumplit. 

Cumplit e şi ceea ce s-a întâmplat cu relaţiile dintre femei 

şi bărbaţi. După părerea mea, aici s-a săvârşit o crimă. 

Fiorul primei întâlniri, dragostea, aşteptarea căsătoriei, 

toate astea au dispărut. Ce se întâmplă cu noi Eram un 

popor de ţărani cu frica lui Dumnezeu. La sat încă s-au 

mai păstrat bunele obiceiuri. Oamenii nu sunt bântuiţi 

de patima cărnii care se expune. Nu se vorbeşte urât, şi 

asta e bine. Mântuitorul este în noi, e lumina necreata, şi 

noi îl pironim cu fiecare cuvânt al nostru, rău sau murdar. 

...Pentru mine, marea poezie a fost întotdeauna 

baia de frumuseţe în care m-am cufundat când am 

avut nevoie de intrarea în altă dimensiune. Poezia tine, 

după părerea mea, de partea cea mai ascunsă, cea mai 

intimă a fiinţei noastre. Poezia echivalează aproape cu 

o rugăciune. În poezie te cufunzi pentru a te întoarce 

cu frumuseţe. În rugăciune intri pentru a te integra 

absolutului. 

...Pentru că intrăm în zona computerului, am 

pierdut plăcerea de a citi. Eu sunt un cetăţean al Galaxiei 

Gutenberg. Umanismul culturii se sprijină pe lectură, nu 

pe imagini fugitive. Lectura îţi lasă popasurile necesare 

pentru reflecţie, pentru meditaţie. Pierderea obişnuinţei 

lecturii este pericolul cel mai mare care ameninţa planetă, 

pentru că slăbeşte intelectul, puterea de gândire, şi te 

face să uiţi limba. Chiar şi eu, după ce am stat cinci ani în 

Italia, la întoarcere a trebuit să pun mâna pe Eminescu şi 

pe Sadoveanu, ca să-mi refac limba. 

...Moartea pentru mine înseamnă eliberarea de 

acest trup. Trecerea în lumea celor vii. Lepădarea acestui 

trup vremelnic şi trecerea în lumea celor vii. Nădăjduiesc. 

Dacă merit. Asta numai Mântuitorul ştie.” 

----------------------------------------------- 

Zoe DUMITRESCU-BUŞULENGA 

(Maică Benedicta de la Văratec) 

http://tineriicrestinortodocsi.wordpress.com 


Diana 

Teodor 

Agonie 

Trec clipe tot 

aşteptînd să s-aud, 

Un vis ce rătăcea prin 

viaţă, 

Când paşii lin în 

depărtări se-ascund, 

Şi ochii-mi cată-n zare dimineaţă. 

De-aceea ochii mei se-apleacă-inspre 

abis, 

Când florile şi-aprind timid petaleintruna, 

Şi se coboară noaptea pe furiş, 

De nicăieri pe trista-mi, crunta-mi 

cale. 

Şi-atunci din depărtări albastre,reci, 

Dureri, mă mângâie amare, 

Şi pierd şi viaţa mea pe veci, 

Cerând o clipă de scăpare. 

Timp trecut 

Adio,în vis te voi păstra, 

În valuri ce se ating de mal, 

În pomii ninşi din viaţa mea, 

În lacrimi ce plutesc pe mal. 

Ca un vapor în depărtare, 

Eşti astăzi trist, în veci pierdut, 

Şi-n visul tău ascuns în mare, 

Se aşază o lună pe-nserat. 

De aceea ochii-ţi ca o floare, 

Mă urmăresc pe orice drum, 

De am să-i văd,vei ştii tu oare, 

Că mi-ai lipsit şi-atunci şi-acum 

Seară 

Ce fantezie aprinsă de matasă, 

Bat clopote cu glas de crini sfioşi, 

Când ziua genele-şi apasă, 

În norii grei tăcuţi şi somnoroşi. 

Şi-n oglinda cerului femeia, 

Şi-aşază părul răsfirat,căzând, 

Când păsările strigă către ziua, 

Pătrunsă-n roua paşilor plăpând. 

Durere mută arde atunci în zare, 

Când soarele prea sus de vis senalţă, 

Şi umbra singură-n cărare, 

Cu nimeni nu se răsfaţă. 

În mintea ţăranului 

POEZII 

Dionisie 

Vitcu 

De la neală la cârlan, 

Timpul măsurat e-un 

an, 

Dar ca s-ajungă 

berbec, 

Nici nu ştii anii cum 

trec! 

Filatori din obişnuinţă 

Neclintiţi ca două rele, 

Stau ascunşi după perdele… 

Îs vecinii… vor să ştie, 

Dacă Dama… mi-e soţie! 

Secretara 

E pricepută-n toate, pentru că ştie tot, 

Iubitul, Dom’ Director, vine şi semnează, 

Se-aprobă, se respinge, a căzut la vot”, 

Şi nu-s probleme, treaba merge, 

Ea dictează. 

Oricum 

În teatru sunt actori de treabă 

Fac treabă molcom şi nu-ntreabă 

Cei ce se uită şi nu-ntreabă 

Au ca ficatul şi melena treabă! 

Pe cale amicală 

Mi-a luat din leafă unul, 

Cinci la sută, c-am greşit (!) 

Da am protestat cu pumnul 

Şi, amabil Domnul Tunul 

Excelenţă… m-a numit! 

Poetului Aurel Ştefanachi 

Un curcubeu Dumnezeiesc pe-un hol 

plutea, 

Pe Marea cerului da nu de Marmara 

Şi-un tânăr blond-roşcat dacă voia, putea 

, 

Să-l facă fier la plug şi-ar fi putut ara ! 

Poetului Lucian Vasiliu 

Lucea-n sare şi piper 

Podu-odată lână cer! 

La Pogor nu cântă mierla 

De când scurmă corbu şperla! 

Dai ici acolo de o crupă… 

Nici de borş nu-i, nici de supă! 

ICA 

DUMBRAVA 

Fără speranţă 

Şi de-aş vrea să mă duc 

într-o lume de culori şi 

ploi 

Să-mi sădesc picioarele 

şi să crească din ele aripi 

Să fie culese şi apoi 

aruncate peste lumea 

aceasta 

Să poată zbura fiecare 

suflet de piatră 

Tot n-aş ajunge la tine. 

Tot aş săpa gropi adânci pentru inima 

mea cu trei vieţi 

Sperând că peste timp te-ar ajunge 

oriunde vei renaşte. 

Şi de-aş face cărări adânci în fiece suflet 

întâlnit 

Pavându-le cu credinţa că te-aş găsi 

Tot n-aş ajunge la tine. 

Şi de-aş vrea să mă înalţ peste norii negri 

şi cei albi 

Să stropesc aerul cu diamante desprinse 

din ochii mei 

Să te caute până când se trasformă în 

pulbere 

Tot nu te-aş găsi în lumea asta în care 

Ai strivit orice dorinţă de a clădi un 

univers paralel 

Care să ne cuprindă doar pe noi doi. 

O filă 

Ştiu, sunt doar o filă printre alte file 

Într-o cartea pe care o citeşti de-o viaţă. 

În seara asta vreau ca ochii tăi să se 

oprească 

Pe rândurile adâncite-n chipul meu 

Citind şi recitind cuvintele de mii de ori. 

Iar eu le tot transform şi le dau zeci de 

sensuri 

Din virgule şi puncte. 

Şi toate astea pentru acele clipe în care 

Sub cumpenele vieţii ce te-ncearcă 

Vei reveni la fila mea tot căutând 

răspunsuri. 

Versuri pentru un om 

Te-ai aşezat în fotoliul tău 

Suflet ce-ai strâns lacrimi şi praf 

Te-ai aşezat obosit şi îngândurat 

Lasând braţele prea grele 

Şi prea muncite să se odihnească. 

Ţi-ai lăsat privirea să se sprijine 

În cuiul din perete în care altădată atârna 

un tablou. 

Şi lacrimi sărate încărcate de amintiri 

Se scurg pe obrazul ridat. 

De n-ai fi plecat, de n-ai fi umblat 

Pe drumuri şi drumuri ale lumii 

Rătăcind şi fugind. 

De n-ai fi plecat acolo unde nici pasărea 

Nu şi-ar fi lăsat aripile strânse pentru 

odihnă 

Şi unde singurătatea te-a îngenunchiat. 

De te-ai fi oprit măcar în faţa chipului ei 

Scăldându-te în privirea aceea căpruie. 

De te-ai fi afundat în glasul ei 

Şi ţi-ai fi lăsat faţa mângâiată regăsind 

liniştea. 

De n-ai fi fugit, rătăcind pe aceleaşi 

drumuri 

Nerecunoscute, străine şi mute. 


8063

RECUPERĂRI 

Anotimpurile poetului 

Liviu Pendefunda 

Bătrânul servitor al templului 

crăpând lemne 

în lumina lunii de iarnă. 1 

Păzitorul nostru nu 

doarme şi nu adoarme. 

Pământul creat se 

învârteşte arătându’şi 

pe rând toate feţele 

sale stelelor din univers 

şi în primul rând celei 

căreia i-a fost atribuit. Şi 

pentru că ochii Domnului 

parcurg fără încetare toată 

întinderea infinitului, iată 

că lumina Lui împlineşte 

o reţea de raze prin care 

înlănţuie şi dă putere 

totodată regatului întreit 

al lucrurilor vizibile. Umbre 

şi lumini, zile şi nopţi, anotimpuri. 

Marcând momentele fundamentale ale vieţii 

omului anotimpurile trec de acele escale prin solstiţii 

şi echinocţii definind naşterea, maturitatea, declinul 

şi moartea, respectiv primăvara, vara, toamna şi 

iarna. Cercul şi dansul simbolizează renaşterea 

eternă, speranţa şi deznădejdea, bucuria şi tristeţea, 

sentimentele primoriale ale fiinţelor pământene. 

Lumea sublunară, a sferei dintâi păstrează astfel în 

tradiţie astrologică influenţele luminătorilor cereşti. 

Poetul, iniţiatul fără voie, ţine mereu drumul în 

lumina cerului, angajat printr’un jurământ subconştient 

să respecte ordinea divină. El ştie de tronurile 

pregătite din cele mai vechi timpuri să parcurgă 

spirala, de focurile menite să nască, să devoreze 

şi să distrugă. Poetul scriind mai simte în adâncul 

informaţiilor ce’l copleşesc că stingerea luminii poate 

egala disiparea în ceaţă şi fum a drumurilor urmate 

de omenire. De aceea, dintotdeauna, a fost un aed, 

un bard, un augur sau un profet. De aceea, în cetate, 

poetul poate fi înaintea tuturor fiinţelor. Revelaţia îl 

îndrumă printre misterele chipului alegoric, dublei 

feţe a lui Ianus, un chip de umbră şi altul de lumină, 

viaţa lui şi cea a societăţii în care trăieşte. Doar cel ce 

ştie îşi domoleşte setea, furtunile şi furiile. 

Mare, trebuie să existăm de-acum împreună 

Cum un răsărit cu celălalt de lună. 2 

Înfrăţit cu lumea magul cuvântului poate fi un 

spirit de înţelepciune şi putere, de cunoaştere şi 

dezvăluire, precum tainele celor şapte spirite ale 

tronului despre care amintesc vechii profeţi, nuanţe ale 

luminii, note ale muzicii, şapte spirale care alcătuiesc 

suflul unic al spiritului. Şi fiecare spirală trece prin 

cele patru sufluri ale imensului şi etern Dumnezeu. În 

miturile orfice, berbecul, leul, taurul şi şarpele erau 

cele patru capete ale unicului Eros-Phanes, iar mai 

apoi fiecare au reprezentat primăvara lui Zeus, vara 

lui Helios, toamna lui Dionysos şi iarna lui Hades, prin 

care, ca orice uroboros, şarpele reînnoieşte viaţa prin 

moarte. 

Stau sub soarele de la miezul nopţii 


în templul de lumină şi ştiu 

că printre treptele dintre raze 

mă regăsesc plutind nici mort 

dar nici viu. 3 

Caracterul trecător al omului, devine un motiv 

clasic în reprezentarea imaginilor verbale şi poetul e 

marele călător al unui spaţiu de timp. Priveşte clipele 

lipsite de griji ale primăverii. Stelele sunt auspiciile 

ce i-au menit drumul şi Hermes ocrotindu’l îi şopteşte 

încă misterele aurorei. Mai simte cornul abundeţei, 

focul dragostei şi dogoarea soarelui pe când Apollo îi 

dăruia prinosul pământului şi îl copleşea cu luminile 

universului percepute cu toate cele cinci simţuri. Azi, 

melancolic, Dionysos îl răsplăteşte pentru erudiţie şi 

înţelepciune, balanţa lui Atlas gârbovindu’i semeţia. 

Poetul mai ştie că Ianus, eternul îi aminteşte de 

Cronos şi că bătrânul Crăciun e aproape, că orice 

spirală ajunsă la porul fântânii îndeamnă la o trecere, 

o nouă trecere. Styxul, şi dincolo de el, e viaţa 

cosmică. Okeanos îl aşteaptă la răscruce, plutind 

pe un nor romboid, cel al illuminării, invizibil, cel de 

dicolo de curcubeu, cel de dincolo de toate scările 

şi drumurile se despart în cele două lumi hermetice, 

pentru că magul şi-ar putea alege din nou tărâmul lui 

Neptun, al vieţii terestre. 

Ca o transpunere de fulgere pe cer 

şarpele refuză să se’ndoaie 

înconjurând un curcubeu 

şi mii de pui ivesc de sub căpiţele de paie. 

Nu îmi mai place primăvara - 

aluzie la viaţă după moarte şi mister. 

Îmi aminteşte toamna’n care ud de ploaie 

mă pregătesc de noapte şi de ger. 

Înneguratul soare împlineşte caduceul 

într’o trăsură trasă de aripi uriaşe, albe 

şi dincolo de curcubeu e o răscruce... 

Nu ştiu lumina şi nici de ce mă arde, 

dar nu e timpul timp aici unde e zeul 

şi drumul care ştiu unde mă duce. 4 

Poetul sublimează tărâmul anotimpurilor. Le 

simte valoarea intrinsecă care îl marchează şi, precum 

profetul, se întoarce către cele patru puncte cardinale 

chemând spiritul inteligenţei şi ştiinţei, clipa când va 

cunoaşte adevărul capabil să’i dea, în afara dogmei, 

libertatea de gîndire pentru care s’a străduit într’atât 

să înlăture vălurile minciunii. Cuprins de vibraţia 

universală pătratul închipuit cuprinde triunghiul şi 

împreună dezvăluie secretul numeric al celor şapte 

spirite. Căci cine n’a înţeles ce a scris sau nu a scris 

ce a’nţeles e sortit pieirii, primul ca suflet şi al doilea 

ca spirit. 

_______________ 

1 Buson, Haiku, Albatros, 1974 

2 Ioan Alexandru, Sentimentul mării 

3 Rogaţiuni la altar, Falii 10, Contact 

international 2012 

4 Nu îmi mai place primăvara, Falii 10, 

Contact international 2012

ICOANE VECHI ŞI ICOANE NOUĂ 

(urmare din numărul anterior) 

1.1.4. Ilustraţii administrative 

Eminescu şi-a aprop(r)iat şi economia, pe lângă 

filozofie şi istorie, relevau G. Călinescu şi C-tin Noica 

. În exegezele lor Gh. Bulgăr şi D. Vatamaniuc 

l-au validat ca gânditor economist, concepţia sa fiind 

examinată cu acribie de Alexandra Nedelcea. 48 

Ca fidel cititor al marilor economişti ai lumii –David 

Ricardo, Adam Smith 49 Fr.Engels etc, „omul deplin al 

culturii române” îşi făurise un vast bagaj de cunoştinţe, 

atuu în formularea unor judecăţi reci , categorice, în 

cuvinte puţine, simple, precum : „temeiul unui stat 

e munca si nu legile ” 50 şi „ bogăţia unui popor 

stă nici în bani, ci iarăşi în muncă ” 51 . Ar părea un 

viraj spre stânga politică, ceea nu este chiar aşa, ci se 

compatibilizează cu liniile de forţă ale economiei politice 

a vremii. 

Realizând utopia cantonării României în feudalism 52 , 

jurnalistul a înţeles că repudierea capitalismului şi 

perpetuarea edulcorată a evului mediu voievodal 53 ar fi 

condus la plasarea patriei în afara Europei, ca pretext 

jenant, din care cauză, în sfârşit, s-a dat unda verde 

implantului de institutii burgheze moderne, în consens 

cu mersul istoriei pe continent. „Trebuiau şcoli…” 54 , 

glosează maiorescian gazetarul... 

Fără a se lăsa purtat de val şi a cădea în extrema 

cealaltă, întotdeauna vigilent, el impune o clauză/o 

stachetă : 

„ Trebuia ca şcolile, puţine câte erau, să se ridice 

la cel mai înalt grad de dezvoltare cu putinţă… ” 55 . 

Numai că un dramatic hiatus s-a deschis între aspiraţie 

şi faptă :personalul neperformant .Ziaristul nu 

sondează cauzele deplorabilului fenomen social, ci se 

menţine la suprafaţa enunţului/cazuisticii, perorând 

aria subestimării, a minimalizării : “sunt sute de 

învăţători care nu ştiu să despartă cuvintele ,unul de 

altul, nici să puie punc şi virgulă , unde trebuieşte…” 56 . 

Situaţia deloc roz se repetă şi în alte domenii : 

„ Ne-au trebuit o administraţie mai bună… ” 

Id est, s-au creat mii de posturi,la care tindeau toţi 

ce ghiceau „ două buchii ” 57 . 

Convertirea profesională este percepută drept un 

eşec de proporţii : „Dar fiindcă la aproape toate posturile 

din ţară poate aspira.. ” 

Aparatul administrativ prea extins devenise apanajul 

imposturii. Sintagma orală „dar să nu ne uităm vorba ” 

ne duce cu gândul la scriitura crengistă. 

Refrenul pseudointelectualităţii se derulează 

nestingherit: „oamenii care nu ştiau bine scrie şi citi în 

ţara noastră ”s-au erijat peste noapte în „ funcţionari 

importanţi ”, pe alocuri şi demnitari. 

De pildă un „ avocat ” a ajuns director de şcoală 

secundară ; un altul – primar de oraş, al treilea –revizor 

şcolar… 58 

Rotirea cadrelor anticipează perioada comunistă, 

când strungarul/lăcătuşul neprofesionist dar logoreic 

ajungea chiar prefect , pe considerentul că provine din 

clasa muncitoare revoluţionară. 

De aici se deduce că trierea valorilor se efectua 

aleatoriu, că ele, criteriile de selecţie şi selectarea lipseau 

cu desăvârşire. 

În optica junimistă un convoi/o cohortă de 

arivişti a format gruparea liberală, taxată „O adunare 

de gheşeftari” din „ Dealul Mitropoliei ”, injectată cu 

egoism , nepatriotism şi dezinteres. Destinul ţării „Pe 

apa sâmbetei meargă ! Après nous, le déluge ! ” 59 . 

Mandatul de guvernant aducea un profit fabulos, în 

ciuda responsabilităţilor pasate celor din guvernarea 

precedentă:”Cât vom trăi, să ne curgă laptele în 

păsat “ 60 Ţelul lor :umilirea celorlalte clase („După 

aceea, bun e Dumnezeu şi va avea grijă de clasele pe 

care le sărăcim 61 şi le stoarcem”). 

Apogeul publicisticii eminesciene 


Concluzia(caustică)se 

calibrează prin negativism la 

o doctrină ideologică : „Acesta 

e liberalismul la noi în ţară” 62 , 

curent sociopolitic promovat 

de publicaţiile „Telegraful” şi 

„Românul ”. 

Discursul constatativ, 

obiectiv scapă de mlădierile 

poetice, neologice(„filiale”) 

şi populare(„ţine-te bine”), 

redobândindu-şi criticismul 

şi pesimismul : „De la un 

capăt al ţării la altul se corupe 

orice simţire curată ,orice om 

onest… ” 63 Se spun lucruri grele, 

pe un ton netemător, cu o aromă 

ATITUDINI 

Iulian Bitoleanu 

nostalgică : „conservatarii ”au încercat ani îndelungaţi 

de zile „a cârpi ” 64 o clădire… Ceea ce au ctitorit alţii din 

patriotism, din răspundere, din pasiune se poate nărui 

din pricina iresponsabilităţii umane : „ Dar un palat e 

clădit în zece ani se strică în două zile, dacă aţi fi fost în 

stare să treceţi într-o bună dimineaţă…cu burete peste 

toată dezvoltarea istorică a ţărilor ” . În ţară, după moda 

occidentală, s-au înfiinţat sute şi mii de posturi /fundaţii, 

forma a luat-o cu mult înaintea fondului. 

În lipsa formatorilor, diletantismul se răspândea ca 

o molimă : „Dar fiindcă la aproape toate posturile din 

ţară poate aspira oricare … cenuşer, de aceea fiecare 

care a învăţat două buchii lasă plugul, calul şi calupul în 

ştirea lui Dumnezeu şi doreşte a se face roata la carul 

statului. Şi-au făcut ei, nu-i vorba (expresie populară) 

mii de posturi în care să înceapă…”. 

Desigur doar prin asezonarea speech-ului cu 

litote şi hiperbole şi inserţii folclorice, credibilitatea se 

menţinea trează…. 

1.1.5.Din abecedarul economic 

Nucleul ideatic al celui de-al cincilea studiu 

cuprinde: persiflarea citatelor străine, redundante, 

sterilul cod de legi, neoriginala presă românească 

şi tertipurile ei,altercaţia cu gazetarii liberali. 

Mihai Eminescu se considera îndreptăţit să 

declanşeze polemici şi pe tărâm jurnalistic,nu doar 

ideologic/doctrinar… 

Ţinta lui: gazetarii liberali , care nu-şi fac treaba 

profesionist, nu desfăşoară o panoplie de argumente 

sau idei, ci sufocă pagina, în semn de cosmetizare, cu 

citate străine inutile. 

(continuare în nr. viitor) 

_____________________ 

48 Alexandra Olivia Nedelcea,Eminescu,economistul,Funda 

ţia Scrisul Românesc,Craiova 2000 

49 Apud C-tin Noica,op.cit. 

50 M. Eminescu, op.cit, p. 55 

51 Ibidem 

52 Eminescu nu este un reacţionar consecvent 

53 A se revedea studiul anterior 

54 M . Eminescu, op cit. , p. 55. 

55 Ibidem 

56 Idem, p. 56. 

57 Idem, p.57,Analistul mai are şi umor… cenuşiu . 

58 Idem, p. 58 

59 Idem, p. 59.Frapantă simbioza între o expresie 

ideomatică românească şi o alta franceză ! 

60 Paleta jurnalistică eminesciană înregistrează şi undele 

sobre, grave, cu aserţiuni şi teze pentru publicul documentat, 

şi aceste respirări populare, colocviale, proverbiale. Plus 

jargonul francez. 

61 Autorul îşi asumă pluralul exprimării şi perspectiva 

inamicilor 

62 M. Eminescu,op. cit, p.59 

63 Idem, p. 60 

64 Antiteza politică poposeşte pe teritoriul polemicii 

literare, unde scriitorii înaintaşi scriau opuri memorabile, pe 

când cei contemporani simulau literatura : „Voi cârpeaţi cerul 

cu stele ” 

8065

INTERVIU 

INTERVIU CU ÎNALT PREASFINŢITUL 

GHERASIM CRISTEA 

ARHIEPISCOPUL RÂMNICULUI 

Ligya Diaconescu 

Reporter: Înalt Preasfinţia 

Voastră, am venit astăzi în 

vizită la domnia voastră şi v-am 

prezentat „Antologia Scriitorilor 

Români Contemporani din 

Întreaga Lume, STARPRESS 

2011”, în limba română şi în limba 

engleză, pe care am publicat-o 

în acest an, cu Binecuvântarea 

dumneavoastra.. V-am ruga ca la 

ediţiile următoare să participaţi 

cu scrierile dumneavoastră, să fie 

cunoscute de toată lumea. Cărţile 

scrise de domnia voastră sunt 

nişte cărţi deosebit de interesante 

şi importante pentru noi toţi, 

prezentând istoricul unor mânăstiri 

şi îndeosebi al mânăstirilor vâlcene. 

Înalt Preasfinţitul Gherasim 

Cristea: Am scris ca un mic scriitor… dar 

nu mă consider scriitor. 

Reporter: Sunteţi un adevărat 

scriitor! Ani de zile de trudă într-ale 

scrisului, documentări minuţioase, 

cercetare! 


Cristea: Da, am simţit unele nevoi, 

pe care am considerat că trebuie să le 

aştern pe hârtie, fiind foarte importante 

pentru cultura română, pentru neamul 

românesc. 

Reporter: Atâta sensibilitate 

gaseşte cititorul în scrierile 

dumneavoastră! Atâta vibraţie… 

încât simte îndrumarea Dumnezeirii 

în urmele lăsate de minunăţia 

cuvintelor pline de duh, pe care leaţi 

ales cu multă grijă. 


Cristea: Ce se întâmplă… eu sunt un 

fecior de ţărani. Oameni cinstiţi, oameni 

muncitori care… cu frica lui Dumnezeu 

am învăţat un bob de carte şi pe cât 

am putut am căutat să şi fructific ce-am 

învăţat. 

Reporter: De asta vă menţine 

Dumnezeu veşnic tânăr, cu o mare 

putere de concentrare şi atât de 

sănătos la minte şi la trup! 


Cristea: Da, adevărat dar mai simt 

greutate în picioare, vârsta îmi aminteşte 

că nu mai sunt flăcău! 

Reporter: Aşa o minte limpede 

şi sănătoasă, atâta înţelepciune şi 

dulceaţa în vorba la vârsta onorabilă 

şi venerabilă pe care o aveţi… nu 

am văzut până acum, deşi cutreier 

lumea în lung şi în lat de de un 

timp bun! Câţi ani aveţi, Preasfinţia 

Voastră 


Cristea: 97 ! 

Reporter : Mulţi înainte! Să vă 

ţină Dumnezeu mulţi ani sănătosi, 

ca să ne mai călăuziţi, aşa cum 

numai dumneavoastră ştiţi să o 

faceţi! Întotdeauna când am avut 

câte o problemă am venit la domnia 

voastră şi ne-aţi dat câte un sfat… 

şi sfatul întotdeauna a fost cel bun, 

mai ales de când mie mi-a murit 

tatăl! Îmi aduc aminte cu foarte 

mult drag de păstorul nostru, al 

tuturor, al preoţilor inclusiv, de 

domnia voastră şi vin deseori, ca sămi 

mângâiaţi sufletul, cu blandeţea 

domniei voastre… şi chiar dacă nu 

vă găsesc aici, vă simt prezenţa şi 

mă rog Maicuţei Domnului şi Bunuui 

Dumnezeu să vă ţină sănătos şi în 

putere ca să ne călăuziţi paşii! 


Cristea: N-am nimic altceva… dar am 

dragoste de de lumea în care sunt. 

Reporter: Şi mai ales, de 

oameni ! 


Cristea: Adică sunt dator să o respect, 

sa respect lumea in care traiesc. Sunt 

dator, dacă este posibil, să o pun în 

lumină. 

Reporter: Şi lumea vă iubeşte 

foarte tare, ştiţi asta! 


Cristea: Suntem datori să arătăm 

bunătate! 

Reporter: Eu cunosc oameni 

care vin din diferite locuri ale 

ţării şi chiar ale lumii, atunci 

când este câte o slujbă mare, 

pentru a primi binecuvântarea 

dumneavoastră, chiar se înghesuie 

să le puneţi mâna pe creştet, să le 

daţi binecuvântarea... Deşi le daţi 

binecuvântare tuturor în timpul 

slujbei sunt în stare să nu se mai 

spele pe cap nu ştiu cât timp pentru 

a nu pierde binecuvântarea domniei 

voastre, dăruită cu atâta drag. Sunt 

atât de bucuroşi şi fericiţi, precum 

copiii, când primesc daruri aşteptate 

de multă vreme! 


Cristea: Da! Dar ce fac, fac cu dragoste! 

Reporter: Aveţi multă 

dragoste! Aţi avut şi încercări destul 

de multe şi totuşi aţi participat 

la slujbe, nelăsând să se vadă pe 

chipul dumneavoastră durerea! 


Cristea: Da, Dumnezeu şi Maicuţa 

Domnului m-au întărit şi m-au scos din 

toate! Şi am scăpat din toate, din toate! 

Reporter: Un mesaj pentru 

cititorii nostri, ai Revistei 

Internaţionale STARPRESS www. 

valcea-turism.ro, români din 

întreaga lume care cu atât de mult 

drag sărbătoresc Crăciunul, Paştele 

şi atunci se simt aproape de casă. 

Unii dintre ei chiar plâng, plâg 

cu sufletul pentru că nu pot veni 

să se roage în bisericile noastre, 

în ceas de sărbătoare, în care au 

fost încreştinaţi, cununaţi. Unii 

au biserici ortodoxe în ţările lor 

dar alţii nu au biserici ortodoxe în 

limba română şi le este foarte greu 

să petreacă sărbătorile. Cu foarte 

mult drag citesc şi ascultă mesajele 

primite din România, avem şi foarte 

multi vâlceni, din ce in ce mai mulţi 

care sunt plecaţi prin lume. Aşadar, 

vă rog să transmiteţi un mesaj 

pentru cei plecaţi şi pentru cei care 

sunt aici, în judeţul Vâlcea, cu toţii, 

dorind Binecuvântarea domniei 

voastre! 


Cristea: Pentru cei care sunt în Vâlcea 

mă socot un bătrân! 

Reporter: Nu! Sunteţi veşnic 

tânăr, cu inima şi cu sufletul, v-am 

mai spus-o! 


Cristea: Sunt un bătrân… care am slujit 

lui Dumnezeu şi omului! 

Reporter: Şi aţi rămas cu 

mult drag pe meleaguri vâlcene, în 

Grădina Maicii Domnului! 


Cristea: Da, am dorit să ajut cât pot 

mânăstirile din Vâlcea, care au sfinţi atât 

de importanţi şi de mare ajutor, bisericile 

şi enoriaşii, prin credinţă în Dumnezeu. 

Reporter: Şi să scrieţi! De ce 

aţi început să scrieţi Ce aţi simţit si 

simţiti 


Cristea: Eu am scris, ca să mă 

despovărez! Stătea ca o povară prin 

mintea şi prin… sufletul meu! Am 

aşternut pe hârtie nişte lucruri care 

trebuiau cunoscute. 

Reporter: Trebuiau cunoscute! 

Ce frumos sentiment! De asta şi 

Dumnezeu v-a dăruit harul şi darul, 

printre altele, de a scrie şi de a 

lăsa omeniri o părticică din istoria 

noastră, minunată. 


Cristea: A fost o datorie a mea, de 

a scoate în evidenţă anumiţi oameni, 

lucruri şi fapte, mai ales în timpul 

comunismului, când nu prea se putea 

scrie despre oricine, spune orice! 

î 


Reporter: Aşa este! În acea 

vreme, multe nu erau permise. 


Cristea: Şi atunci, mi -am ales trei 

personaje care puteau fi publicate, am 

scris mult despre Popa Şapcă, cu mult 

drag şi a rămas una dintre scrierile cele 

mai dragi sufletului meu, despre acest 

vajnic preot. Pentru că el era nu numai 

preot, era conducătorul românilor din 

partea stângă a Dunării. Era un purtător 

de cuvânt în faţa autoritaţilor şi se vede 

treaba că era şi un om zdravăn! Ca şi 

atunci când vorbind odată, măreţ, dârz, 

cei care l-au ascultat au spus „Răsunetul 

- ca un tunet!”. 

Reporter: Vă curge istoria prin 

sânge, minunat! Popa Şapcă va trăi 

veşnic prin scrierile dumneavoastră. 


Cristea: Cuvântul lui lui Popa Şapcă era 

răsunător, impunător dar şi blând. Popa 

Şapcă a fost unul dintre personajele care 

mi-au plăcut mult, pentru că, nu numai 

a predicat Cuvântul Lui Dumnezeu în 

biserică ci... s -a opus şi nedreptaţilor 

care erau pe atunci. 

Reporter: Şi pentru românii 

de dincolo, din diasporă, ce mesaj 

aveţi Românilor care nu pot să vină 

acasă deşi şi-ar dori foarte mult, mai 

ales de sărbători, ce le transmiteti 


Cristea: Rog pe Bunul Dumnezeu să 

le dea tărie, să le dea curaj pentru că ei 

acolo s-au dus după pâinea cea de toate 

zilele! 

Reporter: Aveţi dreptate! 


Cristea: Dar n-au uitat că sunt români, 

n-au uitat că sunt creştini, n-au uitat de 

ţara noastră e aşa de frumoasă deşi nu 

este prea mare, este cam… a şaptea 

ţară ca mărime... dar are în ea tot ce 

îi trebuie, cum cineva spunea: „Maica 

Domnului trecând peste ţara noastră 

a dezlegat sacul cu toate bunătăţile”. 

Pentru că acolo avem munţi care zgârie 

norii. avem râuri care ca spiţele unei 

roţi adună apele şi le duce la Mare, la 

Dunăre. Şi Dunărea duce la Marea cea 

Bătrână, mai departe... Suntem unul 

dintre popoarele care avem ochiul şi 

inima deschisă către toată lumea, prin 

faptul că avem mare. 

Reporter: Ce expresie 

frumoasă… Cine altcineva decât 

Domnia Voastră putea spune că 

avem ochiul şi inima deschisă către 

toată lumea, prin faptul că avem 

mare 


Cristea: Noi nu ne dăm seama ce 

înseamnă să ai deschidere în toată 

lumea! 

Reporter: Dar... unii dintre noi, 

mai ales cei din fruntea ţarii, cei care 

ar trebui să fructifice asta! 


Cristea: Prin Marea Neagră, înca o dată 

vedem că suntem o ţară Binecuvantată. 

Suntem o ţară bogată, suntem o ţară 

care avem munţii care zgârie norii, 

dealuri pline cu pomeţuri şi câmpii 

întinse în care vântul se plimbă printre 

lanurile de grâu aşa, făcând ocoale ! Şi 

avem ogoare roditoare! 

Reporter: Se vede că sunteţi 

un adevărat scriitor şi doar sufletul 

mare pe care îl aveţi, plin de duh, 

de frumuseţe în exprimare, plin 

blândeţea vorbei şi de dăruire vă 

recomandă… pe lângă realizările 

domniei voastre… Pentru mine, 

sunteţi un „Popa Şapcă” al sufletului 

meu! Dacă domnia voastră îl 

veneraţi pe Popa Şapcă, aflaţi că, 

eu vă venerez pe dumneavoastră 

şi mulţi din apropiaţii mei de suflet 

cunosc asta. Mă rog, să vă dea 

Dumnezeu multă, multă, sănătate 

şi putere de muncă, linişte şi pace 

şi să ne călăuziţi mulţi ani, înainte! 

Mai lucraţi la ceva, mai scrieţi ceva 

acum 


Cristea: În momentul de faţă nu, pentru 

că mânăstirile sunt cam puse la punct… 

adică, din punct de vedere gospodăresc, 

din punct de vedere al personalului. 

Pentru mine Mânăstirile au fost ca şi copii 

mei. 

Reporter: Copiii dumneavoastră, 

aşa v-aţi exprimat mereu! 

De altfel, aşa şi spuneţi şi despre 

noi, enoriaşii, aşa spuneţi şi 

preoţilor, monahilor, nu ştiam că şi 

mânăstirilor. 


Cristea: Şi i-am iubit! Mi-am iubit mult 

„copiii”, iubiţii mei copii! 

Reporter: Aţi reuşit să faceţi 

renovări şi noi construcţii şi la 

mânăstirea Arnota, acolo sus, sus, 

unde se ajunge destul de greu! 


Cristea: Da! Arnota e o mândrie a 

smereniei mele pentru că e un loc 

frumos! Dar mi-a şi dat Dumnezeu 

putere să duc la îndeplinire acest plan. 

Reporter: Suntem mai aproape 

de Doamne, Doamne, acolo sus, 

doar cu gândurile noastre, cu 

rugăciunea, cu umilinţa şi speranţa, 

încrederea, credinţa. 


Cristea: Da, cu rugăciunea şi iubirea! 

Reporter : Mergem acolo ca să 

fim mai aproape de cer! 


Cristea: Chiar zilele astea am fost acolo, 

în zonă şi m-am bucurat de mânăstirile 

care sunt acolo şi de maicile care sunt 

foarte gospodine. În aceleşi timp, la 

mânăstirile Arnota, Bistriţa, Horezu, 

Dintr-un Lemn, Surupatele, se află câte 

un loc de odihnă pentru credincioşi, 

pentru cei care au necazuri, pentru cei 

care au bucurii vin acolo aşa... la câte 

o Sfântă Mânastire şi spovedesc toate 

bucuriile, supărările şi necazurile. 

În Mânastiri nu se ştie ce-i aia criză! 

Nu, acolo nu se simte stresul de zi cu 

zi, măicuţele fac ce făceau şi înainte, 

muncesc la fel, iar roadele sunt la fel! 

Reporter: Şi oamenii sunt 

gospodari în acea zonă, ca de altfel 

în tot judeţul Vâlcea! 


Cristea: Da, aşa este! Dar, noi, Biserica, 

nu ştim ce-i aia, criză! Noi, cum am lucrat 

în ele, în biserici şi mânăstiri, lucrăm şi 

acuma. Criza, se întâmplă din punct de 

vedere politic, care n -are nici o legătura 

cu noi, cu Biserica! Şi pentru asta, sunt 

mândru că sunt preot, că sunt Ierarh şi 

mă-nscriu în rândul celor care fac lucru 


INTERVIU 

pentru Dumnezeu şi iubesc poporul şi 

ţara noastră, românească! 

Reporter: Atunci, dacă nu se 

simte criza, este foarte bine! Deşi 

sunt preoţi în biserici şi mânăstiri 

româneşti care spun că o duc din ce 

în ce mai rău, mai greu! Mulţumim 

mult, Înalt Preasfinţia Voastră, 

pentru răbdarea de a ne povesti 

totul! Să vă dea Dumnezeu multă, 

multă sănătate în continuare şi 

putere de muncă! Doamne Ajută! Şi 

pentru că mi-aţi dăruit pe parcursul 

anilor, o parte din operele, cărţile 

domniei voastre, pline de istorie, 

har, înţelepciune şi iubire, cu 

personaje încărcate de sfinţenie, 

lumină şi dragoste de Dumnezeu şi 

aproapele, mari oameni de cultură, 

locuri şi locaşuri minunate, unice în 

lume, mă înclin şi vă sărut dreapta 

şi pe suflet, cu umilinţă! De când aţi 

început să trudiţi la cărţi Praesfinţia 

Voastră 


Cristea: Mai bine zis eu m-am pomenit 

scriind din nevoie, din necesitate! Port 

scrisul în mine, în suflet! 

Reporter: Aţi simţit nevoia să 

scrieţi pentru că aveaţi aveaţi asta 

în sânge, simţeaţi scrisul curgânduvă 

prin vene, nevoia de scris fiind 

aşişderea celei a respiraţiei! 


Cristea: Da! Am simţiit nevoia, aşa cum 

spuneaţi, să aştern pe hârtie, cu răbdare, 

lucruri şi oameni despre care nu trebuie 

să se uite, niciodată! 

Mă cutremur când ştiu că stau pe scaunul 

pe care a stat Sfântul Antim ; 


pe care a stat un Damnaschin ; 


pe care a stat Chesarie ; 


pe care a stat Filaret ; 

Mă cutremur când ştiu că stau pe 

scaunul pe care a stat Sfântul Caalinic 

Cernicanul; 

Iar, dacă mă cutremur, ce să fac, ca să 

nu fiu nevrednic 

Trebuie să am credinţă tare în 

Dumnezeu şi să fac fapte bune! Oare, 

noi ne cutremurăm, când ştim că stăm 

în ţinutul în care înaintaşii noştri au 

ctitorit atâtea aşăzăminte ce sunt azi, 

lăcaşe de cult bunului Dumnezeu Oare 

noi ne cutremurăm, când ştim că stăm 

în ţinutul în care au slujit lui Dumnezeu 

atâţi mari ierarhi, atâţia mari cărturari 

Şi dacă ne cutremurăm, ce facem, ca să 

nu fim nevrednici 

Nu mă consider un scriitor în 

adevăratul sens al cuvantului; poate mai 

degrabă o persoană care ştie să aprecieze 

acest dar nepreţuit, al Domnului. Unele 

cărţi le-am scris ca să rămână semn 

despre vrednicia înaintaşilor, altele pentru 

cunoaştere, fiindcă singur, cuvântul 

poate tămădui; lumina, dă de gândit. 

Scrisul te despovărează de multe, care 

te apasă; îţi aduce o linişte ce vrei să le-o 

împărtăşeşti şi altora. Şi apoi, cum să 

dai de veste viitorimii, despre gândirea 

vremurilor tale Făcând lucruri frumoase 

şi trainice, îţi arăţi vrednicia; prin scris, 

laşi moştenire o fărâmă din sufletul tău, 

căci sufletul se pune în orice cuvânt, iar 

silaba aşezată în pagina cu socoteala, 

capătă greutate. 

8067

ROSTIRI 

Cei de peste o mie de ani 

Apus consumat. Şuier de tren, icnet de coş, zbârnâit 

de elice. Bărbatul cade cu sârmele de înaltă densiune. 

Femeia îi urmează ţeapănă. Ceilalţi nu cad, taie valea pe 

3 – 4 poteci. Dacă n-am fost atent, plătesc. Să văd cum 

mă răzbun. S-au dus mai toţi. Pilotarea s-a terminat pe 

vecie. Credeam c-o să-mi meargă. Să încetinească, şi eu 

să cobor. Am nişte torturi pe dinăuntru. 

Nu vreţi să vă mai spun despre păduche Altădată. 

De ce, mă, ce e mai frumos Nu l-am răbdat înmulţinduse 

pe capul meu mai mult de zece ani, când m-am 

îmbătat. S-a făcut mare, a început să mă sâcâie şi de-aia 

m-am îmbătat. Sau m-am îmbătat pentru că i-am dat o 

prăjitură Nu mai dădusem aşa ceva niciodată, nimănui. 

Scuipă. 

Îl băgasem în spital, zicea c-o să moară. Am greşit 

că i-am dat atunci o prăjitură Vorbeşte singur. Dă seul 

încoace. Tare. N-auzi să dai seul Nu mai e nevoie, toţi 

ăştia fripţi au fost unşi. Ai rămas tu să te ung a doua 

oară. Nu-ţi bate joc de mine, nici să te botezi de două 

ori nu e bine. Nu mă mai unge, altfel şi eu să-ţi dau cu 

sfânta veste-bună în cap. Iar bate câmpii. Ăsta moare, 

pentru ăsta trebuie să dăm telefon la salvare. Ăsta nu se 

potoleşte. Ăsta nu ştie multe. Ăsta e disperat, puşcăriaş. 

Ăsta îţi dă în cap.Lasă, că mai e niţel, urmele incendiului 

au rămas numai pe faţă, sub seul donat cu atâta dărnicie 

de persoane particulare. 

Afară plouă. Rog analiza! Acum analizăm afară plouă. 

Analizăm afară. Analizăm plouă. Rog analizaţi afară plouă! 

Vrem să analizăm afară nu mai plouă. Treceţi în scripte. 

Concret, concret, vă rog, pupăză cuc coacăză nuc coacăză 

cuc pupăză nuc. 

Scrie întrebarea. N-am ce scrie, nu întreb. Răspunde, 

ce înseamnă să rezist (frunză) Înseamnă să nu cazi din 

copac nici toamna. Aluzii la Solomon (iubită – copac) 

Nu, la apostolul Pavel. Pavel era impotent. De unde ştii. 

Mi-a spus bunicul. Poate bunicului tău i-a spus bunica 

ta. Bunicul zicea la adulter dumnezeu. Putea să-i zică şi 

Adam. Adam n-avea pantaloni. Bunica n-avea rochie. Nu 

mi-a lăsat poze. Nici tu ei. Vrei să fiu eu bunicul meu şi tu 

bunica mea Îi îmbrăcăm cu hainele noastre. Şi mergem 

noi în rai. 

Tu ai ceas. Lumea s-a întors. Nepoate, ce zic eu La 

ce să se întoarcă omul Mai bine rămâi acolo unde te afli. 

Mai bine şi mai bine să nu pleci, cumnate. Staţi aşa, am 

stins lumina, nu vă speriaţi. În şcoală, când jucaţi teatru, 

ce v-ar fi păsat Vă trebuiau stele Nimic mai simplu. Vă 

trebuia să râdeţi ori să râdă lumea, repede un monolog. 

Acum aveţi amândoi ţigările aprinse în întuneric, altfel nici 

nu v-aş recunoaşte, pe unde aţi fi, încotro aţi apuca-o. Ia 

zi, nu e ca pe front, nene Ioane Nici pomeneală. Făcuşi 

tu întuneric, da’ nu e nicio nenorocire. 

N-auziţi gălăgie, nu-i aşa În satul nostru e şi linişte, 

e şi gălăgie. Parcă s-ar lupta nişte oameni în curtea vecină. 

Mai vedea. S-ar putea bate, dar nu pentru ceva ca lumea. 

Parcă i-aş cunoaşte. Nu-i interesează. De-ar fi venit cei cu 

care aranjasem, n-am prea ştiut eu să-i pregătesc. Patru 

cară pe altul. Aşa, mă, fire-al dracului, mă dăduşi jos şi 

pe mine. Scoal’ şi pune mâna iar. Aţi lăsat greul pe mine. 

Eşti mai tânăr, de. Nu e prieten cu tine Ăsta nu e prieten 

cu nimeni. 

Te-mbătaşi, mă, porcule! N-auzi, trezeşte-te şi hai 

acasă. Na, că-mi scăpă şi mie. L-am adus până la poartă, 

acum du-l tu acasă, Gheorghe. Cum, nu puturăm patru 

oameni, şi eu singur să mă lupt cu el până acasă pe 

zăpada asta, noaptea... Să-l ducem iar pe sală. Hai, mă, 

la tac-to. Du-te tu. Al dracului, credeam că nu vorbeşti, 

cine eşti, mă Dracu’! E, îl auziţi Tu erai,mă, dracu’ Uite, 

mă, că nu e mort. Ia să vedem dacă are ceva în pantaloni. 

Râmă. Râmă. 

Aprind lumina. Au plecat repede oamenii mei şi nu 

e nici a mia parte din cât am vrut. O noapte a stat omul 

ăla beat pe ciment. Eu tocmai mă întorsesem şi am crezut 

că înnebunesc şi de teamă şi de frig, ascultându-i cum îşi 

băteau joc de el, că aşa era drept. 

Spune mai bine ce mai e pe la oraş Bine. Taică-tău 

are acelaşi servici Da. A fost deştept. Am rămas eu în locul 

lui. Eşti tânăr. Ai timp. I-ai semănat. Te-a dat la şcoală. 

Când am plecat în armată, era de părere că şi viaţa toată 

8068 


mi-o pot trăi ca militar. Dacăţi 

place... Mie Nu-ţi place, ai 

Plec iar. Ai şi tu grijă să te aperi. 

Te aperi dacă poţi, dar tu poţi. 

Vreau să-mi daţi ajutor. N-ai 

tu nevoie de ajutorul nostru... 

Dacă-ţi putem fi de ajutor... 

Îi las pe unchiul şi pe 

cumnatul său. Pe jos e cadavrul 

din noaptea trecută. Stau de o 

parte nevăzut. Le spun să mă 

aştepte un pic. M-aşteptaţi un 

pic, fac rost de ţuică. Dispar. 

Doar că n-o fi dormind ăsta 

aici, da’ cine-o fi Seamănă cu 

nepotul tău, mare minune. Măă, 

eşti mort, ce e cu tine Doamne 

fereşte. Hai să-l cărăm în pat. George Anca 

Să-l aşteptăm pe nepotu’. El 

abia a venit, poate-l salvăm. Pe 

cine, n-ai pe cine salva, nu l-a salvat nici nepotu-meu. 

Auzii eu ceva. Nu înţeleg de ce vorbea într-una de armată. 

Nu de armată, de război. Mă mir că avem doar un mort. 

Nu vorbi aşa, că acum s-a terminat. O fi înnebunit ca măsa. 

Soru-mea. 

Când erai tu la şcoală şi eu nu plecasem încă, ai spus 

o poezie frumoasă, din istorie. Mai spune-o şi acuma. O 

ştiu pe toată, dar... Aha... ţi-e greu. Stau şi mă gândesc 

dacă nu e păcat. Dar ăsta n-a fost păcat Uite ce-ai făcut. 

Eu N-am zis nimănui nimica de când m-am întors din 

armată... Nici eu de când m-am întors din război... Ia-l tu 

de mâini, că eu îl apuc de picioare. 

Ce fericire să vezi şi să nu poţi, lucru lângă lucru, să 

creezi ce ţi-ar aduce bucurie. Am ajuns un necunoscător 

perfect. De-aş fi stafia măcar a unui obiect. Mi-aş da 

mâinile pe alte mâini. Moarte neodihnită, contorsiuni 

mărunte. Bătrâneţea e în lună. Îţi scriu această scrisoare, 

convins că citind-o vei veni să mă mai vezi. Universul mă 

face să gem. 

Redactorul şef adjunct i-a făcut semn şefei de secţie, 

să stea şi ea, că o interesează. Nu mai sunt bolnav. Ai fost 

bolnav, când De sărbători. Dar ştii schimbările Deci nu 

poţi vorbi cu oricine despre orice. Am un fragment, citit 

nu prea răguşit, de Tudor Muşatescu. Nu se mai poate 

da ceva (de dragul culorii). Am auzit că ai un scriitor... 

M... Ion Iovescu. Da. Ţine-l, deocamdată nu merge. MRP 

mi-a promis că va citi din jurnalul său. Din orice jurnal, 

la cine mergi, vezi să aduci ceva care ştii tu că ar merge. 

Adrian Marino a zis că scrie despre biografii, dar nu l-am 

găsit. Lasă-l, dacă nu l-ai găsit... Pe Profira Sadoveanu am 

abandonat-o. De ce, Sadoveanu acoperă o epocă literară. 

Sigur, sigur. De ce Dacă are pagini frumoase... ea este... 

Mircea Ciobanu scrie nişte epistole. Mă gândesc...Care 

Mircea Ciobanu, cu Martorii Da, cu Martorii. Lasă-l. 

Nu numai memorialistică. Nu, am o imprimare cu Euge 

Barbu: voi mai scrie şi alte volume intitulate jurnal, vor fi 

de fapt romane, câteva. Aşa spune. Mda... Pe urmă, am o 

falsă slăbiciune pentru Demostene Botez, vedeţi, îşi scrie 

memoriile, au un preludiu, scriitorii, măreţia lor. O ţinută 

etică. Da, doamnă. 

Imediat după prolog. Stau de vreun ceas înţepenit şi 

trag cu urechea. Mi-e frig. Sunt la mine acasă şi mi-e frig. 

O fi unu noaptea. Stelele fac frig. Să mai ascult. Patru inşi 

îl cară acasă, beat. Eu stau în umbră, ei în întuneric. De 

la aşa, mă, fire-al dracului la râmă, râmă, râd. Râd şi eu 

şi tremur de frig. Hă, hm. Ce-o să se aleagă de ăla beat, 

pe sloiul de ciment Nu i-o fi ruşine Matale ştii, neică 

Georgică, şi eu mă îmbăt, da’ o iau şi prin şanţ şi tot mă 

duc singur acasă. Dă-te dracului. Ba de ce În halul ăsta... 

Cine e mă-ta, mă Curvă... 

Râd iar. Râd şi eu. Stau într-o poziţie fixă. Cine m-o fi 

obligând. Parcă ăştia... Ia... S-a făcut linişte. S-au potolit. 

Tuşesc, şi degeaba. Adio. Care-or fi fost. Oare ei or fi fost 

Şi beatul Să-l car. Bună creştere. Trebuie să fi degerat. 

Îl car ca pe un cadavru. Măcar să fi constatat cei patru ce 

s-a petrecut. Dar ei s-au dus. Unde 

Nu ştii, mamă, care-a fost ăla beat. Care Ai şi 

tu grijă, soru-meo, să nu mai pice în curte la tine, că îl 

cărarăm noi la loc. Ce-aveţi, mă, fraţilor... Abia s-a întors 

fi-meu şi altceva nu aveţi de vorbit Trebuie să plec. Aici 

nu mai e de tine. Data viitoare o să te rog să te uiţi pe 

lucrările mele. Am un băiat popular, la ce să zic... Cu ăla ce 

facem Eu zic să se trezească întâi. Nu e din sat. Precis nu 

e de la noi. Da’ ce-a păţit Nici nu mai suflă. O să aibă tata 

î

Aducere-aminte de 

Ştefan Bănulescu 

(1926 - 1998) 

Mihaela Vatamanu 

Pe 25 mai se împlinesc 14 ani de la moartea lui 

Ştefan Bănulescu, autor relativ contemporan, apariţiile 

sale editoriale începând cu anii 1960. Destul de puţin, 

s-ar putea spune, dar totuşi suficient pentru ca acest 

mare scriitor al câmpiei, născut în Făcăeni, jud. Ialomiţa, 

să fie dat uitării. 

Într-adevăr, biografia lui Ştefan Bănulescu ţine 

de domeniul discreţiei. Nu a dorit să iasă prin nimic în 

prim-plan, marele său ţel fiind acela de a-şi putea scrie 

în taină Opera. În general, autorul avut în vedere este 

cunoscut pentru volumul de nuvele apărut în 1965, 

Iarna bărbaţilor, care l-a consacrat ca pe unul dintre 

cei mai buni scriitori de proză actuală. Texte precum 

Dropia sau Mistreţii erau blânzi ţin deja de domeniul 

antologicului. Stilul sobru, în maniera lui Liviu Rebreanu, 

pe care Ştefan Bănulescu şi l-a ridicat la rang de mentor, 

simplitatea spunerii despre lucrurile mărunte sau mari, 

dar cu o ascunsă tensiune şi cu puterea de a surprinde 

partea nevăzută a realităţii, fac ca aceste texte să se 

înscrie în categoria capodoperei. Totuşi, paradoxul vine 

la Bănulescu din rafinamentul acestui stil care, deşi lipsit 

de strălucire evidentă, îşi comunică valoarea, rezultat al 

şlefurii îndelungi. Autorul este cunoscut în epocă pentru 

desele amânări de predare a manuscriselor la vreo revistă 

sau editură, tocmai din această dorinţă a perfecţiunii. 

Subtilitatea cu care Ştefan Bănulescu poate să surprindă 

detaliile, tensiunea permanentă existentă în cuvinte îi 

urmăresc operele. Oferim, spre exemplu, un fragment 

antologic din Mistreţii erau blânzi: „Condrat conduce mai 

departe barca printr-un desiş de copaci. Stejarii cresc 

aici unii lângă alţii. Îşi ating trunchiurile, crengile izbite 

de vânt intră unele într-altele, zdrelindu-se. Sevele curg 

groase şi verzi, amestecându-se cu gheaţa, cu ploaia şi 

cu fulgii de zăpadă, care se înteţesc, şi cu noroiul ce 

prinde crustă deasupra valurilor. Apoi dintr-o dată barca 

dă într-o apă fără sfârşit, fără un singur copac măcar. 

Pădurea s-a terminat brusc. Apa Deltei se întinde 

pretutindeni, tulbure şi goală. Insulele de stuf uscat, 

de un cenuşiu întunecat, risipite peste apă din loc în 

loc, nu pot înşela ochiul, la ele nu e pământ. Plutesc, 

târâte de vârtejuri ” (Opere, I, 2005: 9). În nuvelele din 

Iarna bărbaţilor, Ştefan Bănulescu conturează un spaţiuemblemă 

al scrisului său – câmpia potopită de soare, 

producătoare de miraje. Indiferent că personajele sale 

caută un loc mănos ca în Dropia sau un oraş care se lasă 

greu descoperit, ca în Masa cu oglinzi, totul se desfăşoară 

pe această vastitate a câmpiei, în lumea ierburilor care 

fâşâie în mod straniu, sub un cer în flăcări, care pare 

să topească întreaga materie. Mirajele devin puncte de 

plecare pentru alunecarea în fantastic, într-un spaţiu 

mustind de arhetipal, unde noaptea, în jurul focului, la 

priveghi, se poate vorbi cu spiritele morţilor, unde fetele 

aruncă bobi pe foc în noaptea de Anul-Nou pentru a-şi 

visa ursitul sau flăcăii răpesc fetele în ziua de Bobotează 

în vederea căsătoriei. Tot aici, pe întinderea câmpiei, 

ESEU 

este posibilă prezenţa unor personaje stranii, în tipar 

urmuzian, precum Constantin I Pierdutul, un „rătăcitor 

trenţăros”, care se iveşte rar, prin lanurile de grâu, la 

apus, şi îşi anunţă venirea prin strigăte ce seamănă cu 

sunetele groase de vapor: „... e plin de iarbă, e înalt 

şi plin de iarbă, vine într-un nor de praf, cred că pe 

umărul stâng are un cuib, îi dă roată o pasăre cu aripile 

galbene...” (Opere, I, 2005: 180). 

După apariţia acestui volum de notorietate al lui 

Ştefan Bănulescu, publicul aştepta un roman, evoluţie 

firească a unui scriitor care îşi începe ucenicia cu proza 

scurtă. Numai că Bănulescu înşală aceste aşteptări 

şi iese în faţă, în 1976, cu un volum de eseuri – 

Scrisori provinciale, inedit prin tehnică, dar fără prea 

mare succes la public, tocmai din motivul amintit mai 

devreme. Reluarea acestor texte într-un volum uşor 

modificat în 1994, intitulat Scrisori din Provincia de Sud- 

Est sau O Bătălie cu povestiri, restabileşte valoarea. Anul 

1977 va aduce totuşi o carte care îi va face pe cititorii 

de Bănulescu să-şi spună că aşteptarea a meritat. 

Romanul său, intitulat Cartea de la Metopolis – de fapt 

primul volum din tetralogia anunţată a se numi Cartea 

Milionarului –, nu semăna cu aproape nimic din ce se 

mai scrisese până atunci în literatura română. De la 

incipitul curios cu apariţia în prim-plan a unui personaj 

care îşi plimbă o roată în praful unui drum, continuând cu 

prezentarea unui bărbat cu pretenţii de autor şi până la 

finalul deschis, echivalent cu oferirea unui afiş de teatru, 

care conţine in nuce aluziile de bizantinism ale întregii 

construcţii romaneşti, totul uimeşte, ridică îndoiala şi 

posibilitatea unor interpretări dintre cele mai diverse. 

Metopolisul devine, de altfel, centrul lumii ficţionale 

bănulesciene, căci întreaga operă a autorului este 

construită întru realizarea unui tot, în care Bănulescu 

vrea să închidă trăitul. Şi din nou Bănulescu este plin de 

surprize. Nu de puţine ori a anunţat că al doilea volum din 

roman, Cartea Dicomesiei, este gata şi că urmează a fi 

dat tiparului. Dar, în apropierea termenului, din nou apar 

scuze, ascunderi şi perdeaua este trasă şi de această 

dată peste manuscrise. Într-adevăr, până acum nu au 

apărut decât câteva fragmente din volumul al doilea, dar 

există mărturii că în depozitul de scriitor se mai găsesc 

încă multe pagini care aşteaptă lumina tiparului. Fiica 

sa, Sultana Bănulescu, delegatul testamentar al operei 

ascunse, oferă, din când în când, mostre din acest tezaur. 

Ultima nouă apariţie editorială a scriitorului a fost 

una postumă – volumul de memorialistică Elegii la 

sfârşit de secol, 1998. Este vorba şi de această dată 

de prelucrare îndelungă, de alegere strictă a cuvintelor, 

a fragmentelor etc., căci autorul nu a publicat tot ce 

a fost adăpostit în sertar în anii comunismului. Deşi 

aceste elegii au fost scrise începând cu 1984, scriitorul 

a trebuit să le păstreze în sertar, multe dintre aceste 

texte neavând nicio şansă să treacă de „cele trei furci ale 

cenzurii”. Aducerea în discuţie a unor probleme actuale 

ale realităţilor de atunci, spiritul critic, sinceritatea 

afirmaţiilor, îl arată pe Bănulescu în postura unui om 

ancorat în prezent care, deşi a lăsat impresia delăsării, a 

trăit cu intensitate faptele contemporane. 

Ştefan Bănulescu face parte din familia acelor 

scriitori cărora nu le place să se repete. De aceea, ne 

aşteptăm ca din sertarul autorului să iasă în lumină texte 

care să-l uimească din nou pe cititor. 

Bibliografie: 

Ştefan Bănulescu, Opere, vol. I-II, Ediţie îngrijită 

de Oana Soare, Prefaţă de Eugen Simion, Editura 

Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, Editura Univers 

Enciclopedic, Bucureşti, 2005. 

de lucru, că-l ajută şi la înmormântări. Să nu-i vorbiţi de 

fratele meu, că plânge. Atâta-i e, dă mereu de băut cui îl 

minte, ba că a murit, ba că n-a murit. Păi ăla de-l cărarăm 

noi la loc e de vârsta lui fiu-tău. Cine ştie, doar că nu i-a 

venit stafia Cum l-a speriat ginerit-o pe cumnatul, că e 

aci. M-a speriat, dar până la urmă, când l-am ameninţat 

că-i dau în cap, şi-a scos masca. Oricum să ştii, mamă, că 

nu e a bună. Nu ştiu cu ce inimă o să plec iar. 

Nu mai pleca! Noru-mea a zis că ar veni aici, ne-am 

înţelege. El nu mai poate trăi aici. Sigur, are alt rost. Noi 

stăm pe patul ăsta de lemn, dar sunt şi altfel de pături. 

Şi parcă numai pături Fratele mare, dacă se întorcea cu 

adevărat, pe el să-l fi auzit. Mai e cineva. Cine Bunicul 


matale. Ia uite, şi de el ţi-ai adus aminte. De el poţi să-i 

spui lui tata, că ai umblat pe la Dunăre, prin câmpie, şi 

că i-ai găsit pe-o cruce numele. O să te creadă. Să-i spui 

asta, auzi Ia să încerci, să se bucure. Minte-l. Vezi-ţi, mă 

fată, de ale tale, tata are pe-ale lui. Băiatul face cum crede 

că e mai bine, dar ce să spună mai întâi dacă pleacă 

Unchiule, nu te supăra, ştii cum arăta Nicolae Bălcescu 

Îl văd în faţa ochilor. Dar mai văd eu şi pe altcineva. Şi ai 

mei au fost cineva, să ştii. Râd, dau măşti pe jos şi uitaţivă 

cum joacă pe ele, rugându-le să-i ajute. Ajută-ne, 

ajută-ne să-l ducem. Ajutaţi-ne toţi şi toate să-l ducem. 

Să-l ducem cât nu se trezeşte. 

1966 / 2012 

8069

CRONICA 

UN REGAT BIBLIOTECONOMIC 

Avertizare. 

Lectura poate crea un 

disconfort accentuat. (SG) 

Vecinii noştri, bulgarii, au 

alocat veniturile obţinute din 

vânzarea producţiei de petele 

de trandafir, timp de trei ani, 

pentru construirea noului sediu 

al bibliotecii lor naţionale. Asta 

cu ceva timp în urmă. Şi la noi 

au fost, de-a lungul deceniilor, 

intenţii bune. S-a propus, la 

un moment dat, chiar alocarea 

veniturilor obţinute din vânzarea 

producţiei de turţ dintr-un singur 

semestru. Dar de fiecare dată 

s-au găsit diverse motive, care au amânat punerea în 

practică a propunerii. Unul era că turţul avea prea multe 

volume. Noroc cu bătrâna Europă şi împreună cu minunaţii 

noştri arhitecţi s-a reuşit finalizarea unui proiect demarat 

acum 26 de ani. Cu foarte mulţi bani. Să nu auzim că şi 

aici au intervenit şpăgarii extratereştri! 

Din păcate, în toţi aceşti ani, s-au pierdut, pe diverse 

căi şi din multiple cauze, mii de documente. Milioanele de 

cărţi neinventariate, fără a avea asigurat un adăpost sigur, 

au constituit o atracţie pentru multe rozătoare. La propriu 

şi la figurat. Acum chinul tezaurului biblioteconomic 

românesc încetează. Toţi avem mari aşteptări de la 

colectivul acestei instituţii. Şi pe bună dreptate. 

Întodeauna am afirmat că activitatea bibliotecarului 

înseamnă o împletire armonioasă între munca fizică şi 

intelectuală. Spaţiile actuale oferă itinerarii favorabile 

mişcării şi păstrării unei condiţii fizice excelente. Pe 

colegii de la Naţională îi aşteaptă, însă, şi o uriaşă muncă 

intelectuală, căci multe lucruri sunt de adus la standardele 

lumii biblioteconomice. Mai adăugăm şi retrocedarea 

bibliotecilor private confiscate în cadrul mult celebrei 

acţiuni CONACUL, de la începutul anilor ’50. Despre care 

nimeni nu suflă o vorbă. 

În sfârşit, avem un sediu de Bibliotecă Naţională 

la standardele lumii civilizate. Cred că de aceea nici nu 

eram primiţi în spaţiul Schengen. Ei ştiu ce înseamnă 

structurarea celui mai mare serviciu civil de informaţii 

al unui stat, considerat pilon de bază a evoluţiei unei 

comunităţi. Vezi Biblioteca Publică. Mai rămâne finalizarea 

Catedralei Naţionale. Atunci, putem spune că naţiunii 

române i se deschide o nouă perspectivă. Lanţurile 

energetice, spirituale, culturale şi educaţionale se pot 

reface spre binele tuturor în scurt timp. Mai trebuie doar 

voinţă politică. Iar Managerul şef al programului Terra, se 

se îndure de noi, poporul român, şi să ne dea mintea cea 

de pe urmă. Sunt ceva semne. 

Urez Bibliotecii Naţionale a României şi colectivului 

viaţă lungă în noul sediu, să crească, să sporească şi să ne 

bucure cu realizările de peste ani. 

Ultima oră ! 

Un poliţist a fost surprins de colegi în timp ce vroia 

să împrumute Critica raţiunii pure de Immanuel Kant. 

Supus unui intens interogatoriu, poliţistul a susţinut că se 

interpretează greşit gestul său şi nu e cu nimic vinovat. „Nu 

o luam pentru mine. Jur ! M-a rugat un prieten să-l ajut. 

Era o carte grea şi nu avea maşină. Nu am nicio legătură 

cu imersiunea dihotomică în subconştientul iraţional al 

sinelui şi, sincer, nici nu sunt apologet al kantianismului”, 

a declarat acesta superiorilor. Şefii nu s-au lăsat convinşi. 

„S-a observat, de mai mult timp, ceva ciudat la el. Mereau 

era primul care termnia de citit numerele de înmatriculare 

!”, a spus purtătorul de cuvânt Ciocan. Totodată, IJP-ul 

a declanşat o altă anchetă deoarece există mari semne 

de întrebare vizavi de cei doi poliţişti care l-au surprins 

pe subcomisarul inculpat. „Ce căutau ei în preajma unei 

biblioteci publice Există indicii serioase privind existenţa 

unei întregi filiere de poliţişti cu asemenea apucături”. 

O săptămână cât mai bună, 

Sergiu GĂBUREAC 

„Halouri”, noua carte a 

lui Corneliu Vasile 

Haloul e cercul luminos, colorat, 

care apare în jurul soarelui sau al lunii. 

Halou se mai numeşte şi zona luminoasă 

care încercuieşte o imagine fotografică. 

Forma de plural a acestui neologism 

împrumutat din franceză a fost adoptată 

inspirat, metaforic de scriitorul Corneliu 

Vasile pentru recenta sa carte de critică 

literară: Halouri. Lecturi la început 

de mileniu, apărută sub sigla Editurii 

„Contrafort”, Craiova, 2012. 

Din cărţile pe care le-a parcurs cu 

profesionalism (autorul este membru 

al Uniunii Scriitorilor din România), a 

scos în evidenţă „halourile”, materia 

luminoasă a ideilor şi imaginilor artistice 

Ion 

Georgescu 

care dau substanţă valorică. Patruzeci de autori, patruzeci 

de cărţi. Începutul este făcut cu „Levantul” lui Mircea 

Cărtărescu („o panoramă vastă şi sugestivă a spiritualităţii 

româneşti, şarjând, parodiind, persiflând şi imitând”). 

Ioanei Dinulescu îi comentează volumul de poeme „Sufletul, 

această ficţiune”, iar regretatului Ion Stratan, o carte tot 

de poezii: „Biblioteca de dinamită”. Ion Buzera apare cu 

monografia „Virgil Mazilescu”, iar George Geacăr cu eseul 

„Marin Preda şi mitul omului nou”. Dintre dramaturgi, lui 

Matei Vişniec îi sunt prezentate două piese celebre din 

teatrul absurd: „Caii la fereastră” şi „Ultimul Godot”. Un loc 

aparte ocupă Horia Gârbea cu „Hotel Cervantes. Solomon 

Rege”. Teodor Vârgolici este prezent cu „Istoricul Societăţii 

Scriitorilor Români”, Florea Firan cu „Profiluri şi structuri 

literare”, Elena Zaharia Filipaş cu „Studii de literatură 

feminină”, iar Stan V. Cristea cu studiul „Eminescu şi 

Teleormanul”. Eseurile Anei Dobre, adunate în cartea 

„Rinocerii şi Don Quijote”, fac obiectul unei prezentări mai 

largi. De asemenea, „Dicţionarul scriitorilor români de azi”, 

semnat de Boris Crăciun şi Daniela 

Crăciun Costin, este de remarcat. 

Alţi scriitori prezenţi: Aurelian 

Zisu, Ion Georgescu, Constantin 

T. Ciubotaru, Dan Mircea Cipariu, 

Ştefan Vida Marinescu. Nu în 

ultimul rând, este de reţinut şi 

eseul „Publicistica necunoscută a 

lui Geo Dumitrescu”. 

Cartea „Haloruri. Lecturi la 

început de mileniu” beneficiază 

de prefaţa „Corneliu Vasile şi 

stilul critic”, datorată lui Petre 

Isachi, redactorul-şef al revistei 

de cultură „13 Plus” („cartea 

confirmă probitatea intelectuală a 

criticului Corneliu Vasile, doctor în 

filologie, vocaţia acestuia de a folosi procedeele/metodele 

critice impuse de textele judecate, de fiecare dată, după 

principii estetice deduse a posteriori din analiza operelor 

lecturate...”). De asemenea, în încheiere, Stan V. Cristea, 

redatorul-şef al revistei de cultură „Meandre”, semnează 

postfaţa „Corneliu Vasile şi «halourile» sale critice” („autorul 

volumului se mişcă dezinvolt printre cărţi, independent de 

genul lor, dar atent la aspectele cele mai importante ce 

i-ar putea particulariza pe scriitorii în cauză...”). Pe coperta 

a patra semnează eşantioane critice: Horia Gârbea, Ion 

Georgescu, Ana Dobre şi Elena Filipaş. Cel al lui Horia 

Gârbea se referă la cartea anterioară: „Scriitorul vremii, 

vremea scriitorului” (2010): „Volumul lui Corneliu Vasile 

e mai mult decât un eseu critic, este o atentă şi bine 

realizată «viaţa şi opera», care îl pune pe Geo Dumitrescu 

în contextul istoric şi estetic al existenţei operei sale.” 

Străbătând cu competenţă şi cu pasiune cele 

patruzeci de cărţi, fie că sunt lirice, epice, dramatice ori 

eseistice, Corneliu Vasile se dovedeşte un atent analist al 

formelor literare, al stilurilor şi al mesajelor proprii celor 

patruzeci de autori. Fiecare cronică, fiecare comentariu 

se impune prin claritate şi devine o lectură interesantă şi 

atractivă. 


SPECTACOLUL 

LUMII 

Vasile Ghinea 

Undeva, în „Jurnalul filozofic”, Constantin Noica 

mărturisea: „Cineva îmi citează, spre a triumfa, vorba 

cunoscută a lui Spinoza: superioritatea adevărului asupra 

erorii e că ştie şi despre sine şi despre eroare, în timp ce 

eroarea nu ştie decât despre sine. E drept, când cunoşti 

ceva ca adevărat, ştii şi ce e falsul. Dar asta doar în materie 

de cunoaştere; căci în materie de viaţă se întâmplă invers. 

Adevărul e dogmatic şi închis, în timp ce experienţa erorii 

închide în ea bogăţia proprie şi pe cea a adevărului. Un om 

care greşeşte ştie care sunt cele două faţete ale vieţii.” Şi 

tot Constantin Noica spune: „Nu, nu e vorba de un idealism 

ieftin: creăm noi înşine lumea înconjurătoare. Dar pentru 

Dumnezeu, nici lumea n-o să ne înveţe ce e de făcut, când 

e vorba de noi şi nu de ea. E chiar lipsit de sens să trăieşti 

într-un decor atât de frumos încât să fie valabil prin el însuşi. 

Ce puţin filozofic e colţul acela de la Ermenonville ales de 

Rousseau pentru filozofie! Nu se putea face acolo decât un 

templu, în care să nu oficieze nimeni. E mai bine să trăim 

fiecare pe măsura noastră, cu noroi, cu cocioabe şi cu şes, 

dar cu sinceritate. Şi mai ales fără rousseauisme”. 

Din acest unghi, vom aborda „Parousia sau eroarea de a 

fi fericit”, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, apărută în 2008 la 

Editura Rafet, autor, o cunoştinţă mai veche a noastră, Grigore 

Leaua, cu o menţiune „În amintirea omului Leon Kalustian”. 

Cartea se întinde pe distanţa a 166 de pagini şi cuprinde 83 

de tablete, începând cu „Epitaf pe o vioară” şi terminând cu 

„Suflet de sărbătoare”. Despre tabletă, am discutat la apariţia 

primei ediţii, ca formă a pamfletului literar şi structura celui 

care abordează genul, recte G.L şi lancea lui, stiloul. A nu se 

confunda cu Don Quijote, deşi pasul imaginaţiei este mic. 

Vom urma paşii „profetului” (există un patetism şi 

o rezonanţă de bronz contextuală), o angajare de pe un 

piedestal în faţa unor potenţiali ascultători. Cartea se vrea un 

adevăr, care face apel la conştiinţa umană pentru restabilirea 

valorilor universale primordiale. Toate aceste tablete sunt 

piesele unui puzzle, viaţa pe Terra. Un slalom printre reperele 

condiţiei umane. 

Există o logică şi un mesaj în ordonarea tabletelor acestui 

volum. Autorul nu vrea să modifice conştiinţe, încearcă să 

îndrepte caractere şi dacă nu reuşeşte, trage un semnal de 

alarmă că lumea creată de Dumnezeu şi dată în grijă omului, 

pentru care a fost sacrificat Iisus, se află pe marginea unei 

prăpăstii. 

Yehudi Menuhin deschide seria tabletelor incluse în carte 

cu un mesaj care parcă îţi încălzeşte inima: „Tradiţiile muzicale 

ale României, chiar în actuala civilizaţie internaţională 

urbanizată, automatizată şi înregistrată, au o asemenea forţă, 

încât rămâi uimit şi trebuie să le aduci prinos de recunoştinţă”. 

(...)Nicăieri o şedere a mea nu a egalat prin continuitate şi 

încântare pe cea din România”. (Epitaf pe o vioară). Sumbru 

şi tragic, ca o ameninţare reală în pasul următor, parcă nu ne 

mai regăsim: „Pus faţă în faţă cu toate nenorocirile aşanumitei 

lumi moderne, omul de azi, absorbit de propria-i 

singurătate, pare că se apropie tot mai decis de liniştea 

ameninţătoare a unui sfârşit de eră, pierzându-se încet-încet 

în tăcerea informă a peisajului din care abia s-a ivit acum 

câteva milioane de ani”.(Celor care tac). Râsu-plânsu, mai 

mult plânsu de noi înşine: „Suntem o ţară fără opinie publică. 

E un nonsens, dar un nonsens care corespunde întocmai 

realităţii pe care o trăim zilnic. Şi la acest capitol România se 

dovedeşte a fi cât se poate de originală. Poţi fi jefuit pe stradă 

în plină zi fără să intervină nimeni să te apere, ca într-un 

pustiu.”(Preşedintele) Suntem liberi să credem în libertate 

„Citind parcă pe dos un posibil tratat de morală politică 

(Doamne, ce se bat cap în cap termenii ăştia din urmă!, 

românii aflaţi azi la putere vor să creeze alegătorilor iluzia că 

îşi apără demnitatea „vânându-i” cu metodă nu numai pe 

adversarii politici de ieri sau de azi, ci pe oricine le stă în cale 

şi nu-s de acord cu ei.”(Demnitate = Identitate). A fost o 

vreme când mulţi şi-au dat obştescul sfârşit pentru „lumina 

care venea de la răsărit”. „Născut la Sankt Petersburg în 

1796, Nicolae I, ţar al Rusiei până la 1855, a făcut la viaţa lui 

şi bune şi rele. A rămas în istorie, printre altele, pentru ajutorul 


ESEU 

dat Austriei în reprimarea revoluţiei maghiare de la 1848. Dar 

adevărata faimă nu i-au adus-o „isprăvile” sale militare, la 

modă în epocă, ci o amărâtă de rezoluţie în care se consemna 

nici mai mult, nici mai puţin, că a da norodului cultură 

înseamnă a-l nenoroci.(...)Meritul de a-i asigura faima lui 

Nicolae I pentru gândirea-i strâmbă şi mersul pe lângă drumul 

istoriei îi revine lui Griboedov, care a scris o comedie purtând 

titlul de mai sus, care – pentru neiniţiaţi – se citeşte „gore ot 

yma” şi care se traduce astfel: „PREA MULTĂ MINTE STRICĂ”. 

Expresia a trecut repede hotarele Rusiei şi de atunci serveşte 

la ironizarea celor care împărtăşesc această teorie retrogradă, 

dar şi a celor care, hodoronc-tronc, fac paradă de cunoştinţele 

lor şi când trebuie şi când nu trebuie.”(Gore ot yma). Trist, dar 

adevărat: „ (...)Pentru că de două mii de ani, generaţie de 

generaţie, repetăm aceeaşi cumplită greşeală jertfindu-i pe 

cei mai buni dintre noi pentru ca puternicii zilei să ne permită 

să rămânem bieţi stăpâni pe amărâtele noastre agoniseli, 

sacrificând, astfel, Iubirea, Dreptatea şi Adevărul pentru o 

viaţă de nimic.”(Pe cruce) „Dacă înainte de fatidicul an 1989 

„îngheţaserăm” cu toţii la propriu şi la figurat sub pecetea 

unei ideologii care ne izolase de toţi şi de toate, imediat după 

aceea, încet-încet, ne-am înstrăinat unii de alţii, autoexilândune 

de bunăvoie în propriile ogrăzi ori într-un timp care astăzi 

li se pare multora mai bun decât cel în care trăiesc 

acum.”(Lumea pe dos). Se întâmplă un fenomen straniu de 

demitizare, de devalorizare a tot ce este sfânt pentru 

umanitate şi în special pentru o naţie: „Paradoxal, dar, deşi 

prietenia a existat, există şi va exista întotdeauna şi 

pretutindeni, în vremurile grele, ca cele pe care le trăim noi 

astăzi, doar cele mai tari caractere îi mai acordă şansa 

cuvenită. Viaţa devine cu adevărat serioasă abia în momentul 

în care nu-ţi mai rămâne de apărat decât un singur ideal. E ca 

şi când te-ai afla cu spatele lipit de un zid dincolo de care nu 

mai poţi face niciun pas înapoi”.(Taina prieteniei (I)(...) 

„Culmea cinismului în această strâmbă reorganizare a lumii 

viitorului o ating chiar revistele de afaceri americane şi 

occidentale, care dau sfaturi practice despre cum trebuie să 

procedezi pentru a scăpa de prieteni: să găseşti pretexte 

valabile pentru a-i evita, să nu accepţi nicio invitaţie 

ş.a.m.d.(...)Iată ce înseamnă să înlocuieşti ordinea naturală a 

lumii cu una artificială, a medicamentelor. Niciun stimulent ori 

calmant, oricât de sofisticat, nu poate ţine locul unui prieten 

bun, pe umărul şi sprijinul căruia să-ţi regăseşti liniştea şi 

echilibrul interior în momentele de grea cumpănă. O prietenie 

adevărată nu poate fi înlocuită cu nimic altceva. Dar probabil 

că mai avem nevoie de mult timp până vom înţelege că 

omenirea a apucat-o pe un drum greşit”.(Taina prieteniei (II). 

Vizavi de această temă, bine susţinută, bine argumentată, 

autorul, tipul intelectualului rasat şi căruia intuiţia îi 

funcţionează bine, se dovedeşte puţin patetic. Departe de 

hârtia de scris este prieten cu toată lumea, dar în fond cu 

nimeni. Din acest punct de vedere nu i se poate aduce nicio 

culpă, literatura ia în calcul doar scriitura. Eminescu este şi va 

rămâne o esenţă tare şi prin ceea ce ne-a lăsat o minte clar 

văzătoare, dar mesajul său şi al autorului în conjuctura 

actuală ne transmit că fără un orizont putem pleca oriunde în 

lume chiar şi în lumea de dincolo: „Singura şansă care ne-a 

mai rămas ne-o oferă tot gândirea genială a lui Eminescu: 

„Din toate amăgirile, amăgirea asupra voinţei Europei ar fi 

cea mai rea, de aceea n-am voi să mai vedem invocându-se 

probabilitatea că Europa ar voi ceea ce ne place nouă a crede 

că voieşte”. În spiritul tuturor celor citate mai sus, viitoarea 

Constituţie a României ar trebui să prevadă într-un articol 

separat şi următoarele: „Spre binele naţiunii, oricât de bine şi 

mult ar munci, este interzis oricărui cetăţean român să-şi facă 

orice fel de iluzie cu privire la viitorul său şi al urmaşilor săi”. 

(Amendamentul Eminescu). Sunt tablete cu o puternică 

încărcătură patriotică transmisă de un om care s-a adăpat din 

filele istoriei naţionale: „În zilele nenorocite pe care suntem 

nevoiţi să le trăim, confirmându-l parcă pe Hegel, care spunea 

că oamenii nu învaţă nimic din istorie, cineva a spus că istoria 

nu ţine de foame. Aşa o fi, poate, prin America, Australia sau 

Zair. La noi , la români, însă, istoria este nu numai un îndreptar 

de care este periculos să nu ţii seamă, ci însăşi raţiunea 

noastră de a fi. Pentru noi, românii, dacă istorie nu e, nimic 

nu e! Altfel am fi dispărut demult de pe harta Europei.(Primul 

român:Vodă Cuza). Tensiunea din aceste tablete este la cote 

înalte, ca un strigăt pe care nu îl aud cei care conduc destinele 

popoarelor şi care agonisesc averi cât în două vieţi: „Doar 

soarele care răsare şi apune la fel de maiestos, la fel de 

generos, a mai rămas aşa cum îl ştim din vremea copilăriei, 

alinându-ne sufletele pline de amar. Înfruntând, parcă, pâcla 

de venin în care omenirea orbecăie cu disperare, numai el, 

Soarele sărăcimii, continuă în fiecare dimineaţă să le mai dea 

î 

8071

NOTE DE LECTURĂ 

PRIVATIZAREA ORTOGRAFIEI 


N-am bănuit vreodată că înfruntarea dintre colectivism şi individualism se 

manifestă şi în domeniul ortografiei (punctuaţiei). În percepţia comună această 

gigantică încleştare are loc doar pe câmpul ideilor politice, al structurilor sociale 

şi al raporturilor dintre marile puteri. Cunoscătorii îi situează rădăcinile în 

vremurile biblice, când colectivismul creştin înfrunta individualismul sclavagist 

roman. Având momentul culminant în perioada războiului rece (1946 – 1975), 

această rivalitate bântuie mai intens lumea începând din sec. al XIX-lea, când a 

apărut marxismul. 

Am constatat recent, întâmplător şi cu uimire, că înfruntarea dintre 

colectivism şi individualism a cuprins în vârtejul ei până şi ortografia! Am învăţat 

cu toţii, la şcoală şi este avuţia (proprietatea) noastră spirituală comună, regula 

că „orice propoziţie începe cu literă mare,” „la sfârşitul propoziţiei se pune punct,” 

etc. Dar, în revistele literare şi de cultură, titlurile poeziilor şi numele proprii 

încep cu literă mică, prima strofă sau primul vers încep cu . (punct), I (o linie 

verticală), ! (semnul exclamării), cu semne grafice precum #, &, *, virgula nu se 

foloseşte deloc, iar punctul rareori, etc. 

Iată, m-am gândit, nişte oameni care, deşi au învăţat la şcoală şi au 

devenit proprietarii aceloraşi reguli ca şi mine, ca şi noi, nu agreează şi nu 

vor să folosească acest bun comun, care este ortografia limbii române ci, în 

individualismul lor, şi-au creat şi folosesc o punctuaţie proprie. Am căutat mult 

timp să aflu numele teoreticianului (filozofului) ce a fundamentat concepţia 

ortografiei individualiste. De vreme ce concepţia proprietăţii comune îl are drept 

fondator pe Marx, presupuneam că şi filozofia ortografiei individuale trebuie să 

aibă un fondator, un teoretician. Dar… am descoperit o multitudine de practicieni 

şi nu dau de urma teoreticianului. Mulţi practică, dar nu consideră necesar să 

justifice, să laude, să demonstreze superioritatea ortografiei individuale şi hibele 

ortografiei comune, consfinţită ca lege de gramatica, de normele Academiei. Ar fi 

necesară, pentru o asemenea acţiune, niţică îndrăzneală, niţel spirit revoluţionar, 

conştiinţa valorii de sine, vorba lui Marx. Şi, bineînţeles o anumită capacitate de 

teoretizare, de filozofare. Orice cârpaci poate pune pingele, dar nu oricine poate 

face filozofia pantofului! 

Pierdusem aproape orice speranţă, când, în sfârşit dădui de un fir de 

teoretician. Fir, spun, pentru că e cam subţirel, cam anemic, dar decât nimic… 

Pregătindu-se să scrie un nou roman (Le Sablier), în 1978, Dumitru 

Ţepeneag decidea: „În privinţa punctuaţiei – una din problemele nerezolvate 

în elaborarea romanului cel nou – voi împăca şi capra şi varza. Adică voi pune 

punct şi două puncte, eventual şi linioară; dar nici punct şi virgulă, nici virgulă 

şi nici majusculă (doar la nume proprii); virgulele vor fi înlocuite de două 

puncte, de paranteză: când trebuie să introduc propoziţii secundare, mai ales 

consecutive, concesive (nici nu e obligatoriu), uneori circumstanţiale; punctul 

va juca şi rolul de virgulă în unele cazuri; între elementele unei enumerări nu 

pun nimic, Spaţiul alb (tipografic nn.) va face şi el parte din punctuaţie: două 

puncte indică o pauză, un spaţiu alb impune o pauză şi mai mare (procedeu 

folosit din belşug mai ales în poezie.” 1 Decizia nu era însoţită de vreo justificare 

teoretică. În altă parte a jurnalului său parizian, Ţepeneag notează că „lipsa de 

punctuaţie” (deci renunţarea la folosirea punctuaţiei comune, academice, din 

vremea aceea) „mi-a îngăduit să încep direct” 2 , scrierea a 2 pagini din romanul 

proiectat. „Şi de fapt e foarte plăcut să scrii fără punctuaţie, fluxul de imagini e 

mai puternic”, mărturisea Ţepeneag. Da, însă lipsa punctuaţiei duce la ştergerea 

delimitărilor conturului acestor imagini, la estomparea lor, mă gândesc eu. 

Acelaşi efect îl are, în pictură, lipsa liniei, a desenului ce delimitează conturul, 

suprafeţele de culoare. După opinia lui Ţepeneag, „principalul argument ( în 

favoarea lipsei punctuaţiei nn.) e tot posibilitatea obţinerii unei ambiguităţi mai 

mari şi… funcţionale. Traducerea însă e în cazul ăsta şi mai dificilă.” 3 

Toate acestea le gândea (teoretiza) şi le făcea D. Ţepeneag pe când se 

afla semiemigrant la Paris, sub influenţa anarhiştilor de acolo. În România nu 

se putea teoretiza personalizarea 

ortografiei decât soto voce, cu 

prietenii, dar se putea făptui! Un Cezar 

Ivănescu îşi începea primul vers al 

poeziei cu ! (semnul exclamării).Era 

un strigăt (camuflat) contra limbii de 

lemn Poate că, da! Nu afirma, zilele 

trecute, cutare poet că a renunţat la 

versificarea liberă şi a practicat, în 

acei ani, poezia cu formă fixă (sonete) 

pentru a sugera cititorilor că regimul 

nu lasă poeţilor libertatea de creaţie 

Că doar şi marele Shakespeare 

scria sonete pentru a protesta astfel 

împotriva monarhiei absolutiste 

engleze. Faptul că în acelaşi timp 

glorifica aceeaşi monarhie în piesele 

de teatru demonstrează că, în orice 

epocă, pentru a-şi asigura mijloacele 

de existenţă şi a trăi …liber, scriitorul 

trebuie să facă o abilă echilibristică 

artistică! 

Revenind în ţară după 1989 cu 

întârziere, Ţepeneag a constatat că 

privatizarea ortografiei limbii române 

era în mare parte înfăptuită. Confraţii 

i-o luaseră înainte! Nu s-au încurcat 

în teoretizări precum politicienii şi 

economiştii, care oscilau între modele… 

suedez, britanic etc. Şi nici n-au apelat 

la consultanţi străini. Au evitat astfel 

deziluzia economiştilor şi politicienilor 

români, care au văzut cum experţii 

străini având experienţa privatizării 

întreprinderilor naţionalizate de 

laburişti în Marea Britanie etc. 

iau învăţat cum să privatizeze 

întreprinderile româneşti asigurânduşi 

însă partea…lirei, dolarului etc., spre 

dezamăgirea localnicilor. Leului jigărit 

i-au lăsat ... inflaţia! Ori experţii străini 

nu s-au lăsat atraşi de privatizarea 

gramaticii, ori intelectualii aerieni 

s-au dovedit practicieni! Lăsând 

vorbăria obişnuită de o parte, s-au 

delimitat scurt de limba de lemn, s-au 

declarat proprietari gliei (gramaticii) 

strămoşeşti şi au început s-o lucreze 

(folosească), nu după regulile statuate 

de înaintaşi (Eminescu, Slavici, 

Caragiale), ci după fantezia lor. 

Şi astfel s-a dovedit încă odată 

că, după cum au spus Marx şi Engels, 

care au „preluat” această idee de la 

Proudhon, proprietatea este un furt, 

Şi la colectivizare şi la privatizare! 

Note bibliografice 

1. D. Ţepeneag, Un român la 

Paris, ed. Cartea românească, Buc., 

2006, p. 510. 

2. Ibidem, pp. 497, 495. 

3. Ibidem, p. 497. 

un dram de curaj celor sărmani în lupta lor de fiecare zi cu o 

viaţă lipsită de sens şi de consistenţă.(Soarele sărăcimii). 

„Când înainte de Cina cea de Taină, Iisus le-a spălat picioarele 

apostolilor săi, El le-a spus: „Nicio dragoste nu-i mai mare ca 

dragostea celui ce-şi dă viaţa pentru prieteni”.(Parousia sau 

eroarea de a fi fericit). Ca orice spectacol, şi cel în care în care 

fiecare dintre noi îşi joacă rolul astăzi îşi are regizorul său şi 

(de ce nu) chiar sufleorul său.(Spectacolul lumii). În cazul 

următor, cuvintele sunt de prisos. Ar mai trebui, dacă şi de 

multe ori „dacă” poate fi şi existenţial, să răscolim în istorie o 

listă şi chiar în istoria mai recentă. „Nimeni nu a reuşit până în 

ziua de azi să explice trădarea lui Iuda.(...)Iar trădarea care 

nouă, românilor ne este atât de bine cunoscută, pentru că 

întreaga noastră istorie este plină de trădători, a fost, este şi 

va rămâne, probabil, în veci o taină, o mare taină a celor mai 

josnici şi mai mizerabili oameni, indiferent de câţi dinari 

primesc ei pentru nemernicia lor.”(Preţul lui Iisus). Sunt 

câteva exemple din multitudinea fizică şi tematică a cărţii, 

care în ansamblu susţin un eseu închinat iubirii, prieteniei iar 

pentru autor un paşaport spre luciditate, drama intelectualului 

din România zămislirii volumului. 

Fiecare tabletă cuprinde cuvinte cheie „esenţă rară, 

irepetabilă” , „tragic tablou”, „simplu ca oul lui Columb”, 

sadism rar”, „dacă n-ar fi fost asasinat”, „tragem targa pe 

uscat”, „zile nenorocite”, „casă de nebuni”, „cel mai ucigaş 

secol”, „terorism al ideilor politice”, ş.a.m.d., care accentuează 

angoasa, starea de provizorat în care se zbate omenirea pe 

căile întortocheate ale slalomului cotidian, în care nu noi trăim, 

ci viaţa ne trăieşte ca într-un carusel din care cădem răpuşi şi 

în care stresul joacă rolul principal din care se vede zâmbetul 

ştirb al Morţii. Cea de a doua ediţie, revăzută şi adăugită, este 

o lectură ca o pilulă amară sau un strigăt în deşert pentru 

cei care ar trebui să aibă ochi să vadă şi urechi să audă. Se 

naşte o întrebare, cred legitimă, când ne vom trezi sau ne 

vom trezi vreodată Deocamdată suntem conduşi de o mână, 

ca o gheară, pe un drum al cărui capăt nici nu ni-l imaginăm. 


NEGAREA NEGAŢIEI 

Ion – personajul 

principal din romanul cu 

acelaşi nume al lui Rebreanu 

– îşi defineşte personalitatea 

în relaţie cu două entităţi: 

Erosul şi Pământul. Aşa 

se explică de ce autorul şi-a 

intitulat cele două volume, 

unul – Glasul Iubirii, celălalt 

– Glasul Pământului. De-a 

lungul celor două volume, 

protagonistul aude când 

un glas, când celălalt, inima 

sa, oricât de încăpătoare ar 

fi, nu le poate cuprinde pe 

amândouă. 

Prof. Dr. Const. Miu La început, aflat sub 

zodia Erosului, Ion o iubeşte 

pe Florica – fată frumoasă, 

dar săracă. Însă, el ştie că în lumea satului ardelean, la 

începutul secolului al XX-lea, cine nu avea pământ era 

considerat de colectivitate un ins aidoma unui paria. Or, 

Ion vrea să fie cineva, să fie respectat în sat, nu ca tatăl 

său, care vânduse pământul, iar banii îi băuse, fapt ce i-l 

reproşa mai mereu. 

Chiar dacă cele două glasuri sălăşluiesc latent 

în sufletul lui Ion, ele ies la suprafaţă şi se aud, când 

unul, când celălalt, uneori devorator. Conştient că prin 

căsătoria cu Florica nu se va putea realiza sub aspect 

social şi material şi nu şi-ar putea împlini visul de a avea 

pământ, ca să fie respectat în colectivitatea satului, Ion 

se vede nevoit să-şi schimbe strategia, negând unul 

din glasuri – pe cel al Iubirii. 

Ascultând de celălalt glas, protagonistul va fura 

ATITUDINI 

mai întâi câteva brazde din pământul lui Simion Lungu 

(spunându-şi că acesta nu va cunoaşte că a intrat cu 

plugul în lotul său), se va încăiera cu acesta şi după ce 

va ajunge la judecată şi închisoare, îşi va da seama că 

nu aceasta e calea. 

Dominat de cel de-al doilea glas, Ion va pune ochii 

pe pământurile lui Vasile Baciu şi, profitând de Ana, care 

îl iubea cu sinceritate, o va seduce. Intrând în posesia 

zestrei Anei el îşi va manifesta spiritul negativist faţă 

de socru (după scandaluri şi bătăi – nu numai pe Ana 

o maltratează, dar se încaieră chiar şi cu Vasile Baciu), 

dorind de astă dată tot pământul acestuia, căci pentru 

Ion glasul pământului devenise patimă. De altfel, 

scriitorul dezvăluie că iubirea pentru pământ îl însoţise 

pe Ion de mic: îi plăcea să cosească, să ţină coarnele 

plugului, „să fie veşnic însoţit de pământ” şi de aceea el 

fugise de la şcoală. 

Nu putem înţelege evoluţia acestui personaj şi 

nici patima lui pentru pământ, dacă nu avem în vedere 

următorul aspect: Pământul (Geea) este muma care-l 

naşte sub aspect social şi material. Aici, se cuvine să 

amintim scena sărutului pământului, ca pe o ibovnică, 

când devenit stăpânul pământurilor ce fuseseră ale lui 

Vasile Baciu, Ion ieşise la câmp să-şi vadă „zestrea” şi 

s-a minunat, exclamând: „cât pământ, Doamne!” 

Realizat material (prin intrarea în posesia 

pământurilor socrului), mai cu seamă după moartea Anei, 

Ion se gândeşte să se împlinească şi afectiv, întorcânduse, 

pe ascuns la Florica, măritată între timp cu George 

Bulbuc. 

În momentul când muma/ ibovnica se simte 

trădată, ea îl va nega, eliminându-l – paradoxal – prin 

resorbţie. În cazul celei de-a doua entităţi, Thanatosul se 

va suprapune Erosului, devenind de astă dată mormântul 

lui Ion, ilustrând astfel spus-a Scripturii – omul a fost 

plămădit din pământ şi se va întoarce în pământ. 

Aceasta este semnificaţia negării negaţiei. 

Părintele Ignatie Grecu 

Ionel Necula 

Nu mai citisem de mult o poezie semnată de părintele Ignatie Grecu. Il adulmecasem cu ceva timp în urmă din 

plachetele publicate şi păstram încă impresia unei poezii calde, simţite, izvorâte dintr-o nestrămutată credinţă în 

mistica adevărurilor evanghelice. S-au încercat mulţi, în ultimile două decenii, în procesarea unei poezii religioase, 

cu verbul înmuiat în aghiazmatarul credinţei şi în textura învăţăturilor biblice. Sunt şi unele reuşite, deşi cei mai 

mulţi abuzează stereotip şi bastard de sistemul noţional teologic. Impostura se observă repede. Am întâlnit poeţi 

care pretind că stau la masă cu Dumnezeu, îşi împart bucatele în de ei, fac bruderschaft cu El şi se consideră în 

graţiile Atotputernicului. 

Eroare. O poezie creştină cu adevărat implică şi o viaţă duhovnicească adecvată. Mulţi mimează credinţa şi se 

distribuie nereţinut în versuri stereotipe, formale şi teatrale în speranţa că pot impresiona cu câteva truisme pricăjite 

şi imagini câlţoase, dar făcătura, confecţia, artificiul nu pot înşela cititorul, trecut prin Crainic şi Radu Gyr. 

Cu părintele Ignatie Grecu, din cinul mănăstiresc de la Cernica, este altceva. Ultimul său volum, Floare de 

har (Editura Semne, Bucureşti, 2012) este o excelentă punere în portatiuv a nemărginitei sale evlavii. Căci poetul 

înţelege poezia ca iubire de Dumnezeu, iar iubirea, ştie oricine, îşi are sălaş în sipetul inimii, de unde descinde şi 

Perla rugăciuni sale. Fulgerul iubirii Tale, Doamne/ m-a lovit drept în inimă/ făcând să crească/ treptat/ strălucind/ 

perla rugăciunii. 

Ideea că divinul trebuie asumat afectiv, pasional, sentimental o regăsim peste tot în volumul părintelui Ignatie. 

Adierea inimii în rugăciune/ o boare de sentiment intim/ lin, fără prihană, o lacrimă,/ zefir al apropierii de Tine,/ al 

mângâierii pe suflet,/ gingăşie, umilinţă,/ floare de har (Floare de har). 

Toată poezia lui Ignatie Grecu, indiferent de unde-şi culege subiectele, degajă pietate, smerenie şi o mare 

apetenţă pentru învăţăturile creştineşti. Chiar atunci, cănd se rataşează pe un cadru real şi ia forma pastelului, 

găndul dezaburizează vălul zeiţei Maya se prelungeşte dincolo de aparenţe şi se statorniceşte în ecumenicitate. Nu 

mai spun că dac-ar fi să detaşăm o anumită dominantă în ansablul stărilor subiective încercate de poet, aceasta 

este starea de umilinţă, de smerenie, de evlavie. In orice fapt de existenţă caută, întrezăreşte şi detaşează semnele 

minunii divine şi a rânduielilor statornicite prin actul Facerii de la început. Pe copaci cu frunza-amară/ Vine-o lună să 

răsară// Lin pe strune greieri trec/ Un arcuş de lacrimi sec// Apa-n ţărmuri face larmă/ Şi tăceri de aur sfarmă.// 

Când se-ntoarce rar în stol/ Obosit dintr-un ocol:// Lumea-ntragă-a colindat Strop de stea lăcrimat// Sus pe vârf de 

plop uscat./ Doamne, iar ai suspinat/ (Gând sub lună). 

Mai rar, dar poetul recurge uneori şi la procesul antropomorfizării. Unde-ţi culci capul/ Noapte, părul să-ţi fur/ 

Pe nici o pernă,/ Pe moale azur./ (Roscida noapte – Noapte rourată). 

Nu mai insist. Am întâlnit în poezia părintelui Ignatie imagini proaspete, glazurate, preluate din patrimoniul 

învăţăturilor evanghelice. Ingerii au chiciură pe aripi şi îngenuncheaztă la fântână, vântul suflă din cornul minunat al 

primăverii, iar umbrele plopilor dorm înmormântate în apă. Este, pot spune, un poet adevărat. Poezia sa mângâietoare 

este ca un balsam pentru suflet şi pentru edulcorarea stărilor dezolante. Il citesc cu plăcere şi-l recomand tuturor ca 

pe o terapeutică la nebuniile acestei lumi. 


8073

Cosmin 

Parghie 

POEZII 

Gheorghe 

Istrate 

ION 

DRAGOIANU 

Căinţă 

m-am frânt de un 

cuvânt spus la ură 

şi-acum curg în 

idei mărunte 

picătură cu 

picatura în 

deşertăciunea 

trupului meu de 

lut. 

m-am frânt de o lovitură dată 

în taina unor sărbatori preacurate 

şi-acum rana îmi acoperă Totul 

sângerând (negru) peste sufletul 

vătămat … 

m-am stricat de la sine … 

(îmi spune Cel din mine) 

şi … acum în momente de cumpănă 

cade haina sfântă de pe mine 

şi rămân dezvelit în bătaia ochiului 

demiurgic 

în oase şi pământ … 

Femeia 

Femeia mi-a condimentat mintea 

m-a făcut să-mi atac dublul poetic 

m-a pus să-mi scriu propriul 

necrolog 

căci seara … se apropie şi … ca 

orice femeie… 

o să-mi arate ca unui copil … (de 

doi bani) 

ce înseamnă să iubeşti … 

Noaptea se pune să apară… 

(ea) … în lenjeria plăcută ochilui 

endoscopic … 

îşi distrează trupul ferbinte pe mine 

… îmi atinge dintr-o mişcare Totul 

Până ce mortul din mine prinde 

viaţă 

Şi da foc la amorul deshumat… 

Nebunia e intubată de mirosul 

puternic aromat 

al parfumului de scumpă modă 

ce face bule pe sanii-i goi 

şi pe coapsele perturbatorapetisante… 

Parcă … veninul viperei 

e mai moale la atingerea cu 

organismul 

decât trepidanta mişcare de îndoire 

pe care o exercităm 

în nuntă de sub cupola cerească… 

(în orice caz dă bine la public) 

Şi nimic … decât un ultim tangou 

îmi rezolvă problema cardiacă 

şi viaţa ţinută la murat 

într-un borcan cu gogoşari copţi. 

Cotrobăială 

Caut în groapa cu şerpi 

Idea de adevăr 

Şi nu o găsesc … 

Vulturii trec în nefiinţă 

Adevarul îşi caută rămăşiţa … 

Iar eu nu găsesc idea … 

Cartea îmi surâde … şi mă ia peste 

picior: 

Ritual păgân 

Poetului Radu Bărbulescu din München, 

la împlinirea vârstei de 60 de ani, 27 

ianuarie 2010). 

La miezul zilei, umbra curge dospind 

pe pleoapele plopilor miopi – 

îmi îngropasem copita 

în spinarea pământului răcoros 

din care sângerau amintirile toate. 

Era ora când turma de iepe 

forma către lac 

atingând cu buzele tremurânde 

oglinzile fosforescente. 

Fără trup – numai suflet eram 

toamnele îmi licăreau prea devreme în 

lacrimi, 

norii verzi triumfau deasupra culorii. 

Era miez de zi; pulpele îşi primeau 

răgete promiţătoare a zeilor… 

Ritual 

(trântor) 

amiros a absenţă virală 

a uger de vacă scăzut 

lunecă omul prin mine şi nu îl aud 

şi încă nu-l văd 

ci doar paşii rari ai fiinţei, lunară, 

umblând sfios prin lumină crepusculară. 

Cine eşti Tu, Doamne – Cel – Fără – de 

Trup 

Cel ca o scoică cu tot oceanul în ea 

Am adevărul celui care mereu nu mai vine 

Am umbletul mic nenăscut 

Şi, totuşi: o albină albă 

Mă înfiază Rege sacru în stup… 

(Din volumul în pregătire: 

„După-amiaza unui taur”) 

Nopţi de vis 

nu cer tribut 

rădăcinile visează 

apa curge prin sitele 

vremii 

am un coşmar 

trag draperia 

vântul izbeşte pereţii 

în zaţul cafelei tace 

destinul 

eşti parte din mine 

te căutam în vis 

cu mâinile goale 

zgâriam căsuţa de lemn 

soarele 

explozie necontrolate 

Nu-mi pierd vremea cu plânsul 

un colţ de inimă 

o batistă parfumată 

sărut 

noaptea chemărilor 

noi trebuie să ieşim din anonimat 

cuvântul scris 

cu degetele umflate 

mai beau un vin de viţă nobilă 

în toamna cu lacrimi pietonale 

mă vrei desculţ 

în patul amintirilor 

găseşti ţipete îndoliate 

am o inimă rotundă 

cu centrul străpuns de dragoste 

Stele albe 

luceferi trişti 

desenaţi pe urechea stângă 

mă îmbăt cu fericirea clipelor 

moştenite 

am două săgeţi de rezervă 

când soarele mă arde în călcâie 

dau brazdelor un rost 

măresc pasul 

cercetez ninsorile 

au un alb îngrămădit 

în privirile războinice 

veşniciei nu-i ajung 

Să mă înveţi iubirea 

nu sunt o paiaţă 

am picioarele în casa sufletului 

planeta Marte îmi e favorabilă 

astrologic vorbind sunt un sensibil 

măcinat de privirile tale 

mă încercuieşti cu răbdarea 

nu am timp 

văd lumi 

eşti dincolo de tot universul 

cu braţele mele cu tot 

te agiţi în secundele 

inimii 


Schimbarea la faţă a 

mioriţei 

Romania a ratat de multe ori sansa propriei maretii 

istorice. Maretie care ar fi insemnat sa-si croiasca destinul cu 

propriile ei puteri. Vorba Iuliei Hasdeu:,, Voi invinge prin mine 

insami’’. Romania nu a invins niciodata prin ea insasi, istoria 

ne-a fost mereu scrisa de altii. 

Spiritul mioritic, acea detasare viscerala fata de ispita 

efemera a istoriei, s-a nascut dintr-o indelungata contemplare 

a celor eterne, a ceea ce este aistoric, trans-istoric. 

,, Vesnicia s-a nascut la sat’’ mai concret fie spus, la 

stana. Ciobanasul poate nu invatase carte, dar asta nu il 

scutea de posibilitatea geniului. Iar principala indeletnicire a 

oricarui geniu e contemplarea. Geniul contemplativ popular 

este deplin regasit in acest spirit mioritic. Unii blameaza 

acest spirit mioritic ca fiind principalul vinovat pentru lipsa 

romanilor de verticalitate istorica. Partial au dreptate. Acesti 

oameni cu siguranta l-ar fi votat pe Barabas. Fara acest spirit 

mioritic romanul nu se mai nastea poet. Victoria spiritului 

mioritic consta exact in aceasta constiinta a jertfei de sine. 

Non-violenta ciobanasului pusa in oglinda cu cei care-i 

unelteau moartea, il situeaza din start pe un registru spiritual 

superior. Icoana ciobanasului este de fapt intruchiparea 

hristosului nostru mioritic. Nu l-am avut niciodata asa ca l-am 

inventat. Sansa de a-l fi avut a trecut de cateva ori pe langa 

noi neobservata, poate spre binele nostru, cine stie … 

Atunci cand politica se intalneste cu un soi de misticism 

patriotard se nasc curentele de extrema dreapta. Romania 

nu a fost niciodata capabila sa mentina la conducere un 

asemenea regim. Singurul regim care ar fi redat Romaniei 

greutatea unui destin al sau, greutate care poate pana la 

urma ne-ar fi ucis...Slabiciunea noastra a fost si este si va 

fi intodeauna o slabiciune providentiala. Cine intelege asta, 

intelege Romania. 

Bacăul privit din profil 

Cu cat un oras e mai mic cu atat orgoliile sunt mai mari. 

Bacaul pentru mine va ramane intodeauna icoana 

provincialismului surdo-mut. Aici din lipsa de locuri de munca 

te poti rata in liniste, fara mare tam-tam. Nici macar de o 

ratare cu artificii nu ai parte, ca sa nu mai spunem ca uneori 

succesul de aici e mai rau ca o ratare in capitala. Optimist 

baiatul asta, nu ...Sunt sigur ca multe din precizarile pline 

de viata de mai sus se aplica si altor orase la fel de generoase 

in posibilitati. Asa ca, daca esti un cititor din Dorohoi, Piatra 

Neamt, Sf. Gheorghe sau…Deva, te invit sa iti regasesti orasul 

in creionarea aceluias tipar. Pana la urma cu totii facem parte 

din aceeasi ipocrizie numita Romania. Intregul se reflecta 

in parte si viceversa. Daca ceva pute in Bacau, inafara de 

vesnicul amoniac, cu siguranta sursa acelui miros pestinential 

se afla in Bucuresti. 

Aici pana si intelectualii au ceva din acel bisnitar de la 

coltul strazii care iti spune :,, sefule cumperi/vinzi ceva ’’… 

Sunt unii dintre acei scriitori de provincie ( nu mai zic ratati ca 

ar fi pleonasm ) care isi ofera ,, consilierea literara’’ pe bani 

reali. Opinia lor nevalorand mai mult decat un sprit indoit cu 

apa. Daca exista pe piata o vasta literatura kitch pe tema ,, 

arta succesului’’ eu as putea initia o literatura ( tura asta nu 

kitch ) despre ,, arta ratarii’’. Cred ca s-a si facut… 

Bacaul, cimitir al ambitiilor noastre ! Ca sa-l 

parafrazez pe Bacovia. Macar pe vremea lui Bacaul nu era 

mai mult decat un targ, cu suflet de targ, cu oameni mici care 

stiau ca sunt mici. Acum e un oras cu pretentii europene, 

ei ma lasi Stai sa ma inchei la slitz. Sufletul Bacaului e tot 

un targ, oricat de mare s-ar da pe plan national. Personal 

socot alte orase mai micute mult mai parfumate cu viata. As 

prefera oricand un Dorohoi sau Botosani acestui oras plin de 

fitze. Dar na, aici am locuinta asa ca traisca stoicismul ! Deja 

aud gandurile unora :,, muta-te baiete in alt oras daca nu-ti 

convine !’’. Imi dau ei bani Ma mut… 

Termenul ,, cultura’’ alipit orasului Bacau e putin 

fortat. A face ,, cultura’’ e in sine un act creator. Unii folosesc 

cu usurinta termenul ,, cultura’’ dintr-un soi de snobism grabit. 

Sunt persoane retrase poate, profund scarbite de spectacolul 

autohton, care stau cuminti si isi fac treaba neasteptand 

recunoasterea nimanui. Poate cu asemenea persoane 

am avut si am sa am mereu de-aface. Restul bisericutelor 

,,cultural-artistice’’ nu ma pasioneaza. Putem vorbi pe larg 


NOTES 

despre o mafie a artistilor, dar 

pana acolo s-ar mai putea vorbi 

despre mafia din politica aflata 

in stransa legatura cu mafia din 

jurnalism si cea din sindicate. 

Sau mafia din biserica atat 

ortodoxa cat si catolica. Ca 

sa nu zica niciuna ca suntem 

cu cealalta ! Despre mafia 

ca mafie, adica baietii aia cu 

bate, pistoale si gipuri vorbeste 

mass-media toata ziua ca sa ne 

atraga atentia de la adevarata 

mafie, cea din spatele legilor 

acestei tari. Cu alta ocazie am 

sa intru mai adanc in miezul 

altor probleme care chiar s-ar 

putea sa ne doara. 

Mardare Rares 

Politica a ajuns sa 

dicteze viata culturala a unei institutii, iar in Bacau asta e mai 

vizibil decat in alte parti. Daca iubesti cultura, trebuie sa o 

aperi de politica ! Ca sa o aperi de politica trebuie tu insuti sa 

faci putina politica. Insa n-am sa fiu niciodata tarfa politica 

a nimanui, chiar daca mi s-ar promite palate. Iar la aceasta 

proba au cazut majoritatea jurnalistilor. De fapt, nepotismul 

si cumatria fac ravagii in toate sectoarele vietii publice din 

Romania. E naiv sa te plangi de soarta unei biete felii culturale 

cand de fapt toata tara geme de nepotism. De la functionarii 

publici precum notarii pana la avocatii din neam in neam 

sau medicii din generatie in generatie, profesorii universitari, 

inalte fete bisericesti corupte s.a.m.d. Asa ca de ce ne-am 

plange de una sau doua institutii care merg prost, cand de 

fapt mamaliga a explodat pe toti peretii ...Hai ! ia-te la bataie 

cu toata coruptia daca poti !... Daca te bati cu o mana de 

corupti, vor crede ca esti de partea celorlalti la fel sau chiar 

mai corupti decat ei. Solutia e stoicismul rabdator. Timpul le 

va decide pe toate. Spun asta ridicand putin din spranceana 

dreapta… anumite lucruri prefer sa le tin pentru mine. Mai 

bine stai in banca ta contempland dezgustat spectacolul unei 

lumi care ti-a promis totul doar ca sa te atraga in jocul ei. 

Cand de fapt la final ti-ar fi rapit pana si ultima firmitura de 

speranta. 

Solidaritatea naţională 

Cand pensionarii au iesit sa protesteze din cauza 

micsorarii pensiior, au iesit singuri ; cand profesorii au 

protestat, au protestat separat de medici sau de politisti. 

Dreptul de a protesta a fost castigat in ‘89 cu un pret foarte 

scump. Acum daca tot il avem macar sa-l folosim cum 

trebuie !... Un semn de solidaritate – nu mai zic nationala, 

macar umana sa fi fost- ar fi fost sa protesteze cu demnitate 

impreuna. Cum spunea si N.Iorga : ,, Orice incercare de a 

rupe aceasta solidaritate nationala este un pacat fata de 

aceasta tara si fata de acest neam.’’ 

Romania a ajuns o adevarata balta a promiscuitatii. A 

ajuns zic realitatea asta e aici de zeci si zeci de ani, inca 

dinaintea instalarii comunismului la putere.O tara doar cu 

numele – cam dur, parca citez din ,, Mihai Viteazu’’ al lui 

Nicolaescuo 

tara in care doar lipitorile politice isi mai pot face viitorul 

pe spatele unui electorat indobitocit. Situatia noastra actuala 

e suma unui indelung sir de tradari si lovituri sub centura. Bine 

mai spunea Ion Gavrila Ogoranu : ,, tradarea la noi a ajuns 

boala nationala’’. Viermele tradarii s-a cuibarit adanc si tare 

in adn-ul acestui neam. Suna poate declamativ dar e ceea 

ce simt si nu ma doare ca pe unii, unde nu bate soarele. De 

zeci de ani istoria ne-au scris-o altii bazandu-se pe lasitatea si 

tradarea unora dintre noi. A ajuns desuet sa vorbesti despre 

iubire de valori nationale intr-o perioada in care corporatismul 

globalist este directia generala a tuturor. Cei care se opun 

acestui val nu sunt intodeauna fundamentalisti, fie ei politici, 

religiosi sau ambele, ci si unele minti sclipitoare care si-au 

dat la timp seama ca poate e prea devreme pentru acest 

pas. Una dintre aceste minti sclipitoare este la noi Dan Puric. 

Un mare iubitor de neam si cultura romaneasca. Unul dintre 

simbolurile cele mai vii ale sufletului romanesc alaturi de 

Tudor Gheorghe, Gheorghe Zamfir si multi multi altii. Cei 

care au pupat in fund ,,Europa’’ nu au inteles ca pastrarea 

identitatii nationale ( ce-o mai fi insemand si asta in zilele 

noastre ) este conditia intrarii cu demnitate intr-o Europa care 

de cele mai multe ori ne-a uitat la greu. 

8075

CRITICE 

Sintezele “diairetice” a unor 

cărţi infinite. Florin Dochia 

Ioan Toderită 

Născut în Câmpina, la 28 martie 1950.Licenţiat în 

jurnalistică.Director al Casei Municipale de Cultură , 

“Geo Bogza”, Câmpina . Corealizator (1990,2000-2003) 

si redactor şef , tehnoredactor, la publicaţia culturală 

“Revista Nouă” (2004-2011), editată de Cercul literar 

“Geo Bogza”.Redactor la revista literară Axioma (a 

poetului Marian Ruscu) din Ploieşti. 

Debut : poezie, în 1968 ; teatru , în 1987. 

Cărţi publicate : Geometria singurătăţii, poezie , 

2003 (Premiul “Opera Prima ” la Festivalul International 

“Nichita Stanescu” , 2004) ; Grădina de hârtie, poezie, 

2003 ; Conserva de fluturi, poezie, 2004 ; Puterea lui 

Don Quijote, studiu aplicativ asupra surselor si rosturilor 

creaţiei ; 33, piatra, pasare, duh, poezie, 2007 ; 

Şarpele dezaripat, poezie, 2008 ; Cântece pentru 

ştergerea umbrei, poezie, 2010. 

Cu o activitate socio-culturală şi literară foarte 

bogată. 

Prins in multe antologii : Arta dialogului , 

Remember poetic, Trupul si aripa / Truplu shiarpa(romano-aromână), 

Soaptele sufletului/ 

Pëshpëritjet e shpirtit(romano-albaneză). 

Prins în peste cincisprezece referinţe critice, de : 

Constantin Trandafir, Viorel Cernica , Victor Stereom , 

Horea Gârbea, Ion Stratan, Emilian Marcu si alţii. 

Poet important prahovean.Stil recognoscibil-“suisgeneris”, 

cu efecte de firesc şi … voinţa autenticistă, 

poezie epică: epicul ca joc de puzzle, joc al conştiinţei 

interioare şi exterioare ce captează realul … contemporan 

şi … imaginar. 

Eul auctorial , Florin Dochia angajat în autenticitate 

acumulează trepte heterogene şi heteromorfe de limbaj , 

spre o modulare a expresiei literare poetice dorite. 

Exersarea acesteia, expresiei literare, cu deosebire 

metaforică , filosofică si uneori divulgatoare de antropii 

existenţiale psihice ori … cotidiene, are drept fundament 

o permanentă self – oglindire a sa cu / în fântâna culturii 

insuşite , bine „degustată” , pentru a vorbi în cuvinte 

proprii, pentru a simţi cu simţuri strunite de raţiune 

noile concepte estetice ale zidirii unei noi lumi, noi ordini 

perceptive ale acesteia. 

Cum se mai spune a fi actanţa de orice fel , 

scriitoricească, “raportarea ei la lume şi la trăirea vieţii în 

ea” , prin îndoială, încredere si iubire, prin cuget credincios 

frumosului savurat. 

Poetul Florin Dochia dezvoltă, în poemele sale , 

un discurs - veghe , oarecum, orişicând, urmărit de 

complexele si resentimentele valorilor răsturnate ; 

întotdeauna in ochii divini, poetici, valorile sunt răsturnate 

resentimentar, fără a ajunge ca dorinţa sa le fie împlinită 

vreodată. 

Complexul Novalis, cel mai frecvent (în special în 

volumul Cântece pentru ştergerea umbrei): 

“orice coborâre în sine este în acelaşi timp o înălţare 

spre realitatea exterioară”; Complexul somnului: “somnul 

(visul) dublează lumea aparentă ca pe un univers 

inversat”;Complexul peşterii platonice : “sinele este un 

prizonier al umbrelor in peştera umbrelor călătoare, care 

, scăpat în lumina , se întoarce orbit si de bună voie in 

lanţurile (in)conştienţei interioare”. 

Poezie postmodernă, totuşi, prin ingeniul descrierilor 

unor detalii … stradale, detalii cotidiene. Frumos 

“îndepărtate ” , prin dedublarea, multiplicarea, învrăjbirea, 

acestor detalii ,pe muchia unor teme profunde : diurnnocturne 

, des-dezbătute, unic evaluate poetic. 

Creaţia poetică- Florin Dochia este /se include, in 

lirismul modern ce satisface tensiunea următoarelor 

categorii estetice: disonanţa si anormalitatea, 

depersonalizarea si dezumanizarea, obscuritatea 

idealităţilor, fantezia dictatorială, transcendenţa vidului 

neantic, timpul crepuscular , abstracţiunea si arabescul, 

creştinismul ruinat, hermetismul. Acest lirism se reflectă 

in oglinda interpretărilor poeziilor lui Florin Dochia, “câte 

o rază din fiecare “, in argintul cuvântării lui, scufundată, 

pentru a ne uimi ascultarea: a oboist si crucea de 


trupul meu nătâng(ruină cristianică)/lumina se prefiră 

intre spini (arabescul) / s-au strâns femeile in piată si 

mă plâng / şopârle verzi privesc cu ochi(i mei) senini. 

(depersonalizarea ) (poemul [3] ; 33, piatra, pasare, 

duh) lumina rupe cuvintele de la gura mea/ si le face 

stea / se vede palatal Chaillot, cu pitencatropi/ jucând 

şah in diorame(spovedania lui Francois)(disonanţa, 

acordul fals, între “cuvinte stea” şi “pitecantropii care 

joaca şah”) ; chirurg de suflete sunt si iubita mea va 

înţelege /cândva acest lucru , până atunci facem schimb 

/ reciproc-avantajos de sentimente vechi , reciclate 

(şarpele dezaripat, relaţie )(idealitate golită de 

substanţă, fantezie dictatoriala) 

Fantezie care se repetă frecvent si in : numai Ludvig 

van Beethoven putea / auzi cântecul păsării îngheţate pe 

ram / Mă îmbrac în bucuria lui /uit zgomotul tramvaielor la 

intersecţii/ si sirena fabricii la şapte dimineaţa. 

Prin aceeaşi fantezie dictatorială – uşor proletară mai 

sus , disonanţele lucide se repetă egal respirate (disjunse, 

caracatiţă disjectă a unui baroc cotidian) şi în : lumea 

se împarte in două : cei care beau si fumează si cei care 

plouă (strada) Aşteaptă navetiştii la cinci dimineaţa /o 

cursa târzie/ei nu-l văd pe Caron care trece / la orizont 

in bărcuţa lui de hârtie[…]murmură navetiştii coşmaruri 

despre nevestele lor / mirosind a ceapa încinsă si zer 

învechit/cu urechea închisă la zicerea zugravului. 

Ultimul text “zugrăvindu-şi” asprimea prin “ceapa 

încinsă “ si “zer învechit”, care ar fi fost mai dulce stând 

pe substantival : murmură navetiştii despre nevestele lor, 

mirosind a ceapă şi zer(strada). Dar poetul este suveranul 

stilului său chiar de pălmuieşte clasicul spre a-l mângâia 

apoi .Cu multă admiraţie, ca refractar-reflector – autotelic, 

ca psiholog al propriei sale scufundări in imaginar. 

Specific mai multor poeţi români si de pretutindeni, 

de azi, alţii mai înaintea unui prezent relativ, cumulativ de 

arta modernă. 

Florin Dochia având metoda lui analitico-esteticopsihologică 

, într-un timp ce-i macină, nu trupul, ci 

conştiinţa “pierderii şi regăsirii lui “ 

Motivul , imaginea labirintului, este o intimitate a … 

mormântului, un tărâm al morţii pozitive , purificatoare. 

Moarte ce se eufemizează până la antifrază (ironic, uneori) 

: , de mine văzută astfel , iar de poetul Florin 

Dochia altfel , astfel : scriu pe oglindă[…] şi imaginea 

din lăuntrul ei / îmi urmează […] literele[…],cel de dincolo 

râde tăcut de neputinţa mea(prèt-à-porter;Închis in 

logos, Şarpele dezaripat) 

Oglinda-geam-fereastră, uneori: dincolo de geam, 

labirintul e tânăr si mă văd[…] cu paşii târâş printre 

lacrimi/cu ochiul întors înăuntru spre neantul fără de 

margini/şi … fără durere(moartea eufeminizată în neant) 

(Minos) Când inventez un înger fac să curgă un râu/El 

adoarme şi totul se varsă in mlaştina Uitării de sine/ 

Somnul lui e moarte de fiecare zi(moartea = somn al 

îngerului)(Ucenicul vrajitor) 

Labirint care, uneori, este cartea, pe care vom vedea, 

Florin Dochia, o concepe in alte coordonate estetice şi 

filosofice : Azi am luat cartea[…] ca un cocon/ M-am 

învelit în coperţi/Ca un sâmbure în carnea fructului/ 

Ca o sevă în capilare/Ca o pradă în fălcile leului/Mam 

învelit în coperţi(Poemul [1]) 

Foarte apropiată “locuinţă” de : ţin pe noptieră un 

caiet cu idei curate […], prima pagină conţine ideea de 

bine[…] mult mai uşor e de memorat ideea de rău […] 

întorc pagina, acolo ar trebui să fie ideea de dragoste 

(ideea fiind un alt labirint) 

Text încheiat , din nou, cu antifraza eufemismului 

morţii : cobor înapoi pe cruce (şi ea o întemniţare) îmî 

înfing cuiele în glezne şi în palme şi aştept răbdător 

buretele cu oţet(eufemism ironic , cristianism frumos de 

eretic profanat)(Poemul[4] ;33,piatră,pasăre,duh) 

Florin Dochia îşi “posedă” limba sa poetică , 

care , după George Steiner (în După Babel), ca orice 

î

comunicare lingvistică, este o “competenţă înnăscută “ 

,dar şi o performanţă empirică , este “traducerea şi efortul 

interpretării ei, modulaţie lingvistică fără sfârşit” 

Sau, cum crede Amiel, în “peisaj=stare de suflet 

” : poeţii nu descriu natura, ci sentimentele lor şi al 

personajelor lor , în faţa naturii. 

Vorbind de poeţii clasici, cei moderni hrănindu-setotuşi-din 

ea, cu suspiciune, dar/deci tot cu resentimente 

ante /anti-naturale. 

Imaginea “tăcerii”,( şi ea un … labirint) , are 

forme plastice , la Florin Dochia, absorbante : umidităţi 

organice şi psihice reunite: prin subteranele nopţii umblă 

tăcerea desculţă (bi-labirint)/aud foşnetul prafului sub 

picăturile de sânge/fibra lemnului cum se frânge[…] din 

înlăuntrul meu, răsăritul nu se mai termină([11],33, 

piatră,pasăre,duh) 

Poezia epică a lui Florin Dochia poate fi acceptată critic, 

dincolo de includerea ei in curentele actuale,manieriste, 

cele – în mod deosebit – iubitoare de fantastic. Această 

poezie transcede orice gen, condeindu-şi exuberanţa 

pe legile morale ale intelectului subiectiv, kantian, de la 

intuiţie ( prin dedublare) , până la (ne)identificarea, prin 

inversiune a reprezentării ,de la concret – ca hazard al 

percepţiei- până la abstractul – eon dogmatic, metafizic. 

Totul sub “oprimarea aulică “ a unor “maniere ”, a 

unor maeştrii, iubiţi pe ascuns de poet: lecturile din Kafka, 

în primul rând , pe o variantă proprie – sintaxă diformă a 

comunicării , intertextualitaţii lapidare, fugitive , semănate 

în poemul deschis interpretării – florindochian : « trupul 

de purpură se sparge în fioroase recifuri » - şoapta în aer 

la Salzsburg o aude doar Grete(Altă întâlnire ratată) ; 

Prietenul Hans Castrop plecase spre câmpiile verzi, spre 

zări mai senine […] , ne vor purta serafimii prin livezi/ 

adormiţi deasupra scutului(manual alternativ de 

septembrie) ; Prietenul meu Gregor Samsa nu se mai 

trezeşte din vis/La margine, Gustav Klimt ,în manta de aur 

, cu o pisica in braţe – privirea ei fixează gândacul(sinteză 

prerafaelită) 

Gregor Samsa, fiind personaj fictiv în “metamorfozele” 

lui Franz Kafka(Samsa=Kafka) , care a încercat să-şi 

trăiască viaţa după transformarea sa (tot fictivă) într-o 

insectă, ajutat de sora lui Grete, insecta ce locuia … pe 

un scut . 

De asemenea (trebuie ştiut şi de cititor) , Hanz 

Castrop este eroul lui Thomas Mann în “Muntele vrăjit”, 

care, proiectăndu-şi asupra lui propriile însuşiri în reverii 

anatomice , … rătăceşte în nesfârşita lor magmă ,abia 

diferenţiată . Un tratat de anatomie (cum în multe 

componente stilistice este şi poezia lui Florin Dochia îl 

ajută în lunga sa calatorie în … trup . Spiritul, memoria, 

eul scufundat în materialitatea pădurilor de oase , 

tegumentelor, pilorităţilor, excrescenţelor biologice , 

lichidelor gâlgăitoare, sunt o nepotrivire a materiei cu 

“sinele însăşi “.Scop atins in poezia Florin Dochia , in 

continuitatea ei heterogenă- cum ar spune un filozof. 

Florin Dochia , prin aceste personaje ale literaturii 

universale, işi defineşte , işi punctează sublimalul 

fantasticului poeziei sale , care , « ros la margini de apele 

miraculosului şi feericului se reface in altă parte » ca « 

fantastic- armistiţiu intre forţele imaginaţiei şi forţele 

logicii » (N. Manolescu : Anderson cel crud) 

Prin care, mai mult decat l-am caracterizat, in 

modernismul poeziei sale, fantasticul, abundă de tehnici 

moderne. Prima fiind sinestezia.Secunde fiind- şir 

hermeneutico-sinestezic, cele legate de caracteristicile 

modernismului actual , inerţial şi proteic : de spaimăangoasă, 

de tulburare anxietate, de fantezie scormonitoare 

in tenebrele umbrei şi in orbirile luminii, de suferinţe 

induse si autoinduse pseudodramatic.Prin convenienţe – 

complicităţi-joc, inventate de autor.Una din ele , atribuite 

titlurilor poemelor . Şi ele consemnând teoria ”cărţii 

infinite-de nisip “ , a lui Jorge Luis Borges : « nici cartea, 

nici nisipul nu au sfârşit », cartea de nisip fiind infinită. 

Unde personajiile , când vorbesc, se scufundă in memorie 

infinită, iar visul fiecărui personaj este parte din memoria 

colectivă-precum poemele lui Florin Dochia, citite de mine 

cu râvnă, râvna relevanţei unui stil poetic din ce in ce mai 

nou şi … vechi totodată. 

J. L. Borges care , iată-l (cum arată) intr-unul din 

poemele sale (bine cunoscut de Florin Dochia): vreau să 

aduc mulţumiri dumnezeiescului-labirint de efecte şi 

cauze /pentru diversitatea făpturilor […] pentru raţiune 

/care nu va inceta să viseze/la un plan al labirintului. 

Pentru chipul Elenei şi stăruinţa lui Ulise […] Pentru 


CRITICE 

monedele mistice ale lui Angelus Silesius[…] Pentru 

misterul trandafirului ,care dăruieşte culoare fără să o 

vadă . Pentru ceasul dimineţii la Montevideo[…]Pentru 

Francs Haslan(bunica lui J.L.Borges, Marele Orb)care a 

cerut iertare fiilor săi / pentru că murea atât de incet/ 

Pentru vis şi moarte […] Pentru muzică , tainică formă a 

timpului./Pentru Witman si Francesco D`Asisi , care 

au scris acest poem Ioan Francisc, Cartea fratelui soare/ 

Pentru ţestoasa lui Zenon Achile nu poate ajunge broasca 

= ceea ce simţurile noastre percep, raţiunea nu 

admite, deci nici mişcarea=sofism alt poem al darurilor. 

Poem in care metoda presărării “eroilor dragi”, 

consfinţeşte o concepţie estetică nouă , revoluţionară-a 

fiindului infinit in entităţi finite , precum visul, la un 

plan al labirintului de efecte şi cauze in ceasul morţii 

latente. 

Cum exclamă şi Angelus Silesius (Îngerul silezian, 

Johanes Scheffer) : « omule, unde fugi să-l cauţi pe 

Dumnezeu, el este (infinit) in tine ! » Cum aş spune şi eu : 

cea mai mare izbândă a suferinţei omeneşti este suferinţa 

insăşi omenească , infinit răsfirată in om .Suferinţă si 

izbândă fiind creaţia literară şi , in particular , a poetului 

Florin Dochia- poezia lui. 

Culorile , de asemenea , sunt numeroase in “picturile 

epice” ale poetului : spectrale, primare şi secundare, 

văz in auz, auz in văz, punţi sinestezice ondulatorii şi 

reverberanţe de sentimente diurn-nocturne. 

Ele abundă, “ in plano”, filele “cărţilor sale de nisip” 

. În multe privinţe , pe principiul Goethe ori Rimbauld , 

in alte multe privinţe , prin psihanalize de tip Freud ori 

Jung:energetice iradieri ale libidoului , compuse ca duale 

complexe ale focului:stins-aprins, noapte-zi, intunericlumină. 

Şi aici, in utilizarea culorilor, Florin Dochia, cunoaşte 

legile lor de compoziţie prin Goethe , prin efectele 

absorbţiei luminii de ele : aşteptam un semn că eşti acolo/ 

in colţul ferestrei ,“gingaş copil”, zămislit din beznă şi 

vid /in cruzimea luminii cu mască aurie/ pe chip,ca o 

cortina peste infern(punţile sinestezice ale culorii,locuinţa 

crepusculară a ingerului)(Statuile mor mai greu) ;Inger, 

ingeraşul meu, auriu de curcubeu(Frumoasele 

cutume) ;la o cană cu sânge galben senin(din 

lumina amurgului)ce de fluturi galbeni peste oraş! /şi 

cuvintele lui de vin roşu devin cuvinte de sete(culoarea 

indusă in sinestezie)lumina fără corp e ingerul auriu 

(interludiu)(auriul componentă a albului descompus… 

energetic) 

Ca in sonetul 42 ,al lui Shakespeare : But when I 

sleep , in dreams the (eyes) looked at thee /and darkly 

bright , are bright in dark directed(când dorm in vis, 

ochii mei te privesc şi negru alb e alb in negru, deodată). 

Dar, la Florin Dochia, culoarea dintre morţi şi vii e 

aurie(energie in aşteptare)(La Verona , Pelicanul) Sau : 

intotdeauna o pagină albă ascunde o altă pagină albă/ 

de ce graba inimii n-ar ascunde răbdarea minţii (din nou 

sinestezie)(poemul [28] ) 

Culoarea, il urmareşte şi in litere colorate, după 

principiul Rimbaud : A black , E white, I red, U green, O 

blue … in frumoasa lui poezie ce laudă ochii lui Dumnezeu : 

O, the Omega !the violet ray of (His) Eyes ! (O, Omega, 

privirea ochilor (Lui) violeţi )(Vowels=Vocalele) 

Principiul care se implineşte “asemănător” , la Florin 

Dochia in (con )texte noi : zbor deasupra lumii lui 

A(neagră) cu vedere spre B(incoloră) / spre frumoasele 

bolnave de feciorie/ precum in visele grâului revărsate in 

maci(galbenul in roşu)…zbor pe deasupra lui A(negrului 

, intunecimii, Rimbaud)/cu fereastra deschisă(pe E= 

albul Rimbaud) prin care intră ploaia pe furiş(ploaie, 

desigur, luminoasă)( À vol d`oiseau) 

Principiile izomorfiei vocalice in culoare, la Rimbaud, 

diferă de principiul Goethe al absorbţiei culorilor.În care , 

de exemplu , roşu şi verdele, noaptea , devin negre. 

Indepărtându-mă de aceste compuneri ale culorii, 

in poemele lui Florin Dochia, să analizăm in continuare 

stilistica eului său, precum şi alte reforme stilistice legate 

de imagine şi simbolurile ei antropomorfe. 

Actanţele eului se desconspiră pe trei trepte psihice : 

a dorinţei , uşor cumpătată ; a combativităţii…curajoase ; 

a raţiunii judecăţilor inteligente.Ca-ntr-o cetate a 

luminii, ierarhizată astfel : jos, truditorii umbrelor ; la 

creneluri, arcaşii curajoşi ai văzului si auzului(ai percepţiei 

senzoriale) ; sus , aristocraţii inţelepciunilor supreme, 

luminoase. 


8077

TRADUCERI 

June English 

June English a 

studiat Engleza şi Istoria 

la Universitatea din Kent, 

urmând apoi cursurile unui 

master în Ştiinţe Umanistice. 

Publicaţii: 

Counting the Spots – 

ed. Acumen (2000): s-a aflat 

pe lista de preferinţe pentru 

emisiunea BBC „New Voices”. 

The Sorcerer’s Arc – ed. 

Hearing Eye (2004), London. 

„Emoţionantă, amuzantă şi 

plină de personalitate.” Michael Irwin (Universitatea 

din Kent). 

Sunflower Equations – ed. Hearing Eye (2008). 

„Aceste poeme ar trebui citite datorită perspectivei 

ciudate pe care o au asupra naturii uname, şi 

pentru acurateţea şocantă cu care o dezvăluie.” U.A. 

Fanthorpe şi R.V. Baily 

Portret 

Am fost prima ta experienţa în culori, 

până acum ai facut doar poze alb negru, 

ce bine că mă hotărâsem să port ceva floral. 

Rochia mea O pretenţie de rozuri demodate. 

O întâlnire minunată, nimic bătător la ochi, 

uniforma ta khaki, şi imprimeurile mele din anii ’50, 

soarele, luna şi nisipurile Margate, 

îmbrăţişarea grăbită – mareea capricioasă – 

o gardă de onoare îmbrăcată în uniformă albastră 

menită pentru visele mele albe din satin, 

mirele şi mireasa de pe tortul nostru 

de nuntă 

păstrate în aparatul tău Brownie. 

Instantaneele păstrate în celofan: 

o poză alb negru cu mine în roz 

şi tu în uniformă şi ghete. 

June English 

Publicată în Sunflower 

Equations Hearing Eye London 

NW5 2RX UK 2004 pag. 28 

medalionul fără fotografie, 

lacrimi şi perle într-un laitmotiv, 

un voal de mireasă tras în jos 

peste durere. 

Publicată în The Sorcerer’s 

Arc Hearing Eye London NW5 

2RX UK 2004 pag. 48 

Orfic 

... este entuziasmul de a fi şocat 

de ele, întelegi – 

şopârliţa, trifoişte, cioboţica 

cucului, 

câmpuri întregi îţi aşteptă paşii.* 

Eşti ahtiat după culori, întelegi 

Întunericul te impresoară, 

praful de cărbuni îţi intră în ochi, în nas, în urechi. 

Jumătatea ta de milă mai jos, 

o jumătate de milă departe de viaţă – 

dar câteodată ... 

Am adus-o pentru tine, 

am scos-o din peretele gropii, 

o fosilă – 

care a trăit la un moment dat. 

A stat întinsă acolo, a murit acolo, milioane de ani, 

încuiată-n întuneric. 

*D. H. Lawrence susţinea că nu sărăcia îi amărea 

pe mineri, ci lipsa de frumuseţe din viaţa lor. 

Publicată în Sunflower Equations Hearing Eye 

London NW5 2RX UK 2008 pag. 43 

Gânduri de ciocolată 

Înşelătoare ca un tort de ciocolată, 

de patru ori mai seducătore, de şase ori mai dulce, 

plină de aditivi şi cu hormoni în exces, 

tipul de femeie care te face să te simţi vinovată 

că nu te atrage sexul în afara căsătoriei, 

poartă sutien Wonderbra şi chiloţi tanga transparenţi. 

Impulsivă. Plină de „vreau să” şi „o să fac” 

şi oferind impresia de nevinovăţie chiar dacă spune „şi 

de ce 

n-aş face-o” şi care te face să te simţi vinovată 

ca şi cum ai fi încercat ceva ce un ar fi trebuit 

şi care te-a lăsat amorţită, inertă, prea-plină, 

dar dorindu-ţi mai mult, întotdeauna mai mult. Dorinduţi 

să fii ca ea. 

Întrebându-te de ce întotdeauna şovăieşti pe margine – 

când îţi lasă gura apă după o porţie de viaţă. 

Pragul iadului 

Când ceaţa dinspre mare face viaţa iad motocicliştilor 

şi cornurile de ceaţă bântuie strâmtorile liniştite 

iar tăcerea din vârfurile stâncilor înăbuşă pacea, 

oasele îţi cântă Ne vom întâlni din nou. 

Şi atunci toate gândurile fără sens şi învechite 

se întind goale pe aşternuturi de satin negru, 

ca o respiraţie acră şi gălbenele, 

sau migdale amare în vin fiert. 

Topirea aurului furat, 

crucifixul ce nu are încheietoare, 

şuietul deşurubat din vasele de porţelan, 


Publicată în Poetry Nottingham 2007. 

Publicată în Sunflower Equations Hearing Eye 

London NW5 2RX UK 2008 pag. 76 

A apărut în Poetry Corner January, de Carol Ann 

Duffy, Daily Mirror 16 th 2008, Sunflower Equations, 

(Hearing Eye 2009) 

Aceste poeme sunt traduse în cadrul Proiectului 

Internaţional Poetry PRO, coordonat de Lidia 

Vianu, Director al Masteratului pentru Traducerea 

Textului Literar Contemporan - Universitatea 

Bucureşti, http://mttlc.ro 

Traducere de Florina Sămulescu

Sclipiri de artificii - Alexandru Hanganu 

Volumul de lirică din 

aria curriculară a epigramei, 

“Sclipiri de artificii”, Editura 

Centrului de Creaţie, Brăila, 

2011, semnat de poetul 

Alexandru Hanganu, este 

conceput în cele 228 de 

pagini pe o structură fixă, cu 

câte două catrene pe fiecare 

pagină, în prozodie clasică, 

cu rimă împerecheată (1-2; 

3-4), încrucişată (1-3; 2-4) 

şi îmbrăţişată (1-4; 2-3), şi 

cu un set de cinci crochiurifrazeologice, 

sinteze etice, 

moralizatoare şi de umor... 

negru; cu rarisime “definiţii” 

Dumitru Anghel ca nişte pseudoaforisme, 

îmbrăcate satiric, persiflant 

în fracul de ceremonie al unui hai-ku în proză. 

Arta versificaţiei, cu o prozodie de calitate, 

asezonată cu un umor superior, fac din epigramă o 

specie a genului liric cult cu drepturi depline în câmpul 

literaturii române şi-i conferă lui Alexandru Hanganu 

rolul de promotor al unei necesare reconsiderări a 

acestei forme artistice de poezie militantă. Mai ales 

că există o tradiţie în cultura românească, cu autori 

iluştri, nume consacrate ca Păstorel Teodoreanu, 

Cincinat Pavelescu, Mircea Trifu sau contemporanii, 

Mircea Ionescu-Quintus, George Zarafu, George 

Corbu... O listă lungă, lungă de poeţi-epigramişti, 

din care nu pot lipsi colegii din 

Cenaclul brăilean “Ştefan Tropcea” ai 

lui Alexandru Hanganu: Păun Condruţ- 

Pilulă, Mircea Constanda, Mihai Furnză, 

Mihaela Kerestely, Gheorghe Leu, 

Vasile Mandric, Ion Meca, Ionel Negruţ, 

Anastase Popescu, Stela Şerbu- 

Răducanu... 

Există chiar un precedent, şi 

încă unul convingător, pentru că 

începuturile epigramei în limba română 

sunt percepute de la cea dedicată 

mitropolitului Dosoftei, poetul “Psaltirii 

în versuri”, în secolul al XVII-lea, apoi 

la altele semnate de Antioh Cantemir, 

un secol mai târziu, în limba rusă, deşi 

mult mai credibile şi mai de laudă sunt 

epigramele în limba latină ale marelui 

umanist Nicolaus Olahus, fiul unui 

boier din familia Basarabilor, nepot al 

lui Iancu de Hunedoara şi văr cu regele 

Matei Corvin. Au cochetat cu epigrama, 

veşnica dar adorata... “cenuşăreasă” 

a liricii, poeţii Mihai Eminescu, Octavian Goga, 

Tudor Arghezi, dramaturgul Ion Luca Caragiale, şi 

chiar contemporani de marcă, Nichita Stănescu, cu 

concursul şi încurajarea criticilor literari ca Şerban 

Cioculescu, Al. Piru, Mircea Iorgulescu... 

Epigrama cultivată de poetul Alexandru Hanganu 

are modulaţii tematice pe portative, când grave, ca 

o sarabandă de baroc preclasic, când patetice, ca un 

scherzzando preromantic, dar şi în tonuri discordante 

de Stravinski. Lexicul epigramei sale are dimensiuni 

de-o mare varietate, de la eleganţa pedantă a unui salon 

literar elitist, la partituri licenţioase şi pudibonderie 

insinuantă, agresivă şi cu intenţia declarată de a şoca 

prin argou colorat ori jargon uşor preţios, evident 

băşcălios, dar toată tevatura lingvistică fiind salvată 

de un umor inteligent şi provocator. 

Din păcate, volumul de epigrame şi crochiuri... 

satirice “Sclipiri de artificii” n-a fost gândit editorial 

pe capitole tematice sau măcar pe tehnici prozodice 

reprezentative şi-atunci nu ne rămâne decât să 

semnalăm aleatoriu teme, motive, pretexte şi fapte de 


RECENZIE 

viaţă, care au intrat în aria de preocupări a poetului. 

De pildă, foarte des folosită este aluzia insinuantă, 

uşor sesizabilă, deşi cu pistă falsă, ca-n definiţiile 

din domeniul rebusist al cuvintelor încrucişate: “Pe 

soaţa prietenului meu / Nu poate s-o iubească Jula / 

Că ea-l solicită mereu / Şi nu îl mai ajută... Nimeni” 

(Artistului Alexandru Jula, pag. 4), cu trimitere subtil 

provocatoare la o melodie din repertoriul celebrului 

cântăreţ gălăţean dar cu accent subtil pe punctuaţia 

licenţioasă din final. 

Epigrama lui Alexandru Hanganu este acidă, 

după formule chimice în care intră în reacţie elemente 

din Tabloul lui Mendeleev în doze homeopatice şi în 

compuşi deturnaţi în sarcasm şi ironie voalată şi 

percepţie fină, subtilă. Epigramistul “taie-n carne vie”, 

verbul său este necruţător, sentinţa este... “fără drept 

de apel”, fără ieşire pentru subiectul incriminat, dar 

tot arţagul satiric este atenuat de tehnica umorului 

învăluit într-o aură de pseudo-perdaf moromeţian, 

şicană prietenească, cicăleală şi bălăcăreală de 

întâlnire la... “una mică”. 

Stilul epigramistului Alexandru Hanganu este 

şlefuit în “dueluri” prieteneşti, în înfruntări ca de 

turniruri medievale, de încrucişări de spade pe mize 

cavalereşti şi dispute, din care nu lipsesc nici ironia 

fină, nici aluzia directă şi nici insinuarea mai mult 

decât licenţioasă. Tot şicul, tot farmecul şi, adeseori, 

insolitul epigramelor lui Alexandru Hanganu stă în 

qui-pro-quo-ul teatral al poantei finale, din ultimul 

vers al catrenului sau chiar din ultimul cuvânt. 

Unicitatea, valoarea singulară, “amprenta 

genetică” de talent a fiecărui epigramist 

este absolut necesară, deoarece în 

lirica epigramistă nu sunt prea multe 

formule de realizare şi de departajare, 

din cauza elementelor de formă fixă, 

catren, fără libertatea de a ieşi din 

tiparul tradiţional, şi-atunci numai stilul 

face selecţia. Iar stilul inconfundabil 

al domnului Al. Hanganu este dat de 

întreaga sa activitate publicistică la 

ziare şi reviste din Brăila (“Ancheta”, 

“Ţeapa”, “Integrame cu umor”, “Brăila”) 

şi din ţară (“Haz de necaz”, Câmpina; 

“Amprenta”, Buzău; “Hohote”, Târgu 

Jiu); de volumele publicate: “Să nu fie 

de deochi! – Epigrame – pseudocitate – 

caricaturi şi aforisme” – Editura Centrul 

de Creaţie, Brăila, 2001 (în colaborare) 

şi “Fulgere-n tărtăcuţă - epigrame”, la 

aceeaşi editură, în 2003; şi de prezenţa 

sa activă în cenaclurile de specialitate 

“Vox Danubius” şi “Ştefan Tropcea”. 

Alexandru Hanganu este membru al 

Uniunii Epigramiştilor din România şi laureat al unor 

concursuri de epigrame din ţară şi din Republica 

Moldova. 

“Sclipiri de artificii” este cartea de epigrame a 

poetului Al. Hanganu care-i întregeşte coordonatele 

stilistice pe un registru tematic ironic şi persiflant 

incriminant, ca într-un tratat de etică, pe un 

contrapunct moralizator şi de educativă lecţie civică. 

Epigramistul se dovedeşte a fi un spirit incisiv şi 

inteligent, pus pe harţă cu tarele de educaţie ale 

unei societăţi în derivă iar atitudinea sa protestatară, 

între semnal decent şi avertisment brutal, rămâne 

una justiţiară, în afara oricărui cod de procedură 

civilă, dar sigur una de atitudine civică manifestă. 

Epigramele sale demască lipsa de educaţie, înfierează 

prostia, incriminează suficienţa, detestă ifosele şi 

arţagul important, ridiculizează incultura şi dă cu tifla 

oricăror forme deviante de la normalitate. Al. Hanganu 

expune, afişează graţios un jemanfişism seniorial dar 

lasă să se înţeleagă că, între realitate şi aparenţe, nu 

există decât un spaţiu de micime şi de suficienţă, ca 

î 

8079

RECENZIE 

între sublim şi ridicol. 

Umorul epigramelor şi al aforismelor satirice, 

cuprinse într-o lapidară propoziţie, are efectul şocant 

şi profund discret al trecerii unei femei frumoase, 

elegante, distante şi inabordabile. Alexandru Hanganu 

practică un umor de salon renascentist de secol 

XIX, cu ingrediente de Ev Mediu întârziat şi cu pusee 

de impresionism libertin, ca nişte mici spectacole 

umane, într-o devălmăşie de justiţie în derivă şi cu 

un avocat al apărării corupt: “Chiar de vin de zeci 

de ori / Cu sau fără-apărători / Magistraţii nu-i reţin 

/ Semn că judecă puţin...” (“Marii tunari”, pag. 31) 

şi “A reclamat la poliţie că i s-a luat o piatră de pe 

inimă” (pag. 29). Verbul său este violent, pentru ca 

să atenueze impactul imoral al faptului incriminat: 

“Ca să nu-l mai plouă, s-a acoperit de ruşine” (pag. 

144); este partizanul ideii de înarmare, pentru ca să 

asigure pacea: “De-a crizei laică furtună / Românii-s 

împărţiţi în două: / Poporul fulgeră şi tună, / Aleşii-n 

schimb, se fac că plouă” (“Intemperii sociale”, pag. 

123); acuză, pentru ca să descalifice vulgaritatea, 

impertinenţa, agresivitatea, insolenţa: “La câte-auzi, 

deşi e greu să crezi, / Despre escroci, şarlatani şi 

hoţi, / De i-ar umfla poliţia pe toţi / Am fi o ţară de 

obezi...” (“Renume românesc”, pag. 77); sfidează, ca 

să impună decenţa şi bunul simţ: “Când i-a aruncat 

adevărul în faţă, i-a spart arcada” (pag. 167); ţipă în 

gura mare, ca să facă linişte... 

Epigramistul incriminează, acuză, protestează în 

fel şi chip dar o face cu delicateţea agresivă a unui 

părinte preocupat de educaţia odraslelor sale, pe care 

le altoieşte cu nuiaua prevenitoare: “Românii cu a 

vieţii şcoală / Ce merg în vest cu miile / Sunt tari 

că duc la tăvăleală / Să facă bani, soţiile!” (“Exod”, 

pag. 85); şi o face ca un voltaire-ian intransigent 

şi un rousseau-ian practician, înclinat spre soluţii 

moralizatoare, pentru ca să ocolească pedeapsa cu 

închisoare. 

“Sclipiri de artificii” este cartea de succes editorial, 

pentru că epigrama semnată de Alexandru Hanganu 

este purtătoarea unui look modern şi incitant al celei 

mai vechi... poezii din toate timpurile, cu o tematică 

generoasă, întinsă pe un palier de inspiraţie de-o 

diversitate aleatorie, pe un portativ cu largi volute, 

între sugestie elegantă, abia intuită, şi aluzia brutală, 

cu trimiteri spre orice tabu sau interdicţie etică. 

Autorul cărţii nu acceptă impostura şi-o amendează 

cu armele vocaţiei sale poetice şi-n nota de mare 

diversitate stilistică; înfierează promiscuitatea şi 

compromisul de cea mai joasă condiţie: “De-acord e 

să-i curtez nevasta / Ştiind că nu e doar un flirt, / El 

cu ocazia aceasta / Să tragă una mică-n birt”. (“Nu-i 

place să bea singur”, pag. 6), sau hai-ku-ul din josul 

paginii: “Decât adevărul gol-goluţ al soţului, prefera 

minciuna vecinului, dar tot goală”. 

Amendează adulterul, ca mod de viaţă, aflat 

la marginea moralei creştine dar şi ca o alterare a 

jurămintelor matrimoniale, ca o magie a morbidităţii: 

“Mi-e veşnic draga mea de tine dor / Că te iubesc, 

aproape de ador, / Şi eu trăiesc, iubito, pentru tine, / 

Cu una dintre cele trei vecine” (“Pentru că te iubesc”, 

pag. 8), cu varianta scurtă de hai-ku: “Vecinii îl credeau 

prost, dar nevastă-sa ştia precis” (pag. 9). Ia peste 

picior neputinţele vârstei şi escapadele întreţinute de 

o “viagra” salvatoare: “Natura încă nu l-a-nvins / Şi 

uzitând de slabele / Puteri, de-a iernii vreme nins / Mai 

vizitează... Babele” (“Don Juan tomnatic”, pag. 15), şi 

cu completarea maliţioasă din grupajul de sintagme: 

“Stătea cu nevastă-sa, chiar şi când ea mergea... la 

alţii”. Nu iartă nici pe Doamna cu balanţa dreptăţii 

în mână: “Cu-aşa infractori / Fără de păcat, / Mulţi 

judecători / Sunt de condamnat” (“Justiţie”, pag. 37); 

şi suspectează încrederea şi echilibrul inamovibilităţii 

juriştilor: “Când a cerut o mână de ajutor, a obţinut 

doar un cot” (pag. 41). Nu putea să-i scape vajnicului 

epigramist democraţia cu totul originală şi mereu 

prelungită de după Revoluţia din Decembrie 1989: 

“E-aşa cum e democraţia / Cu-alegerile-n România, / 

Când tu votezi cu cine vrei, / Iar ei se-aleg tot între 


ei” (“Linişte şi pace”, pag. 47), sau “Văzându-i pe-ai 

puterii corifei, / Retoric mă întreb nedumerit: / Cum 

pot să se mănânce între ei / Când este evident că nu 

se-nghit” (“Lupta pentru ciolan”, pag. 51); şi “L-am 

prins cu mâţa-n sacul de dormit” (Ibidem). 

Ironizează pretinsa... “lume bună” a parveniţilor 

şi a îmbogăţiţilor peste noapte: “Ajunşi patroni şiavând 

prestanţă, / Consumă caviar, homari, / Şi fac 

amor de la distanţă / La cât li-s burţile de mari...” 

(“Soţii privatizaţi”, pag. 105); dar şi replica scurtă: “Ca 

pilot, i s-a părut normal să aibă şi nevastă paraşută” 

(pag. 108). Apelează şi la tehnica portretului, cu 

un lirism al labirintului moral: “Îşi aranjează ploile 

/ Când banii-i încasează / Şi de-l cuprind nevoile / 

Nu-i bai, că vidanjează...” (“Igienistul”, pag. 155); 

sau “Nu-i ieşeau la spălat cămaşa şi prostia (Ibid.). 

Are atitudini civice poetul faţă de realităţi sociale: “Pe 

plaiul nostru din străbuni / Nu se prea judecă la rece, 

/ Cât timp la tot mai mulţi români / Le ard călcâile 

să plece” (“Ţara arde şi...”, pag. 171), cu trimiteri 

directe la... căpşunarii, care şi-au lăsat de izbelişte 

copiii, deşi nu-i iartă nici pe... “beizadelele” răsfăţate 

şi prost-crescute: “S-ajungă şi copilu-i pricopsit / Ca 

el, care-a tot strâns precum albina, / Încă de prin 

liceu l-a pedepsit / Babacul să-şi conducă limuzina” 

(“Educaţie”, pag. 182), şi “Când era la şcoală, se căra 

de la ore cu rucsacul” (pag. 185); şi nu-i uită, nu-i iartă 

pe nonconformiştii de paradă, pe “fiţoşii” din lumea 

debusolaţilor sociali: “Se înmulţesc nonconformiştii, 

/ Purtând, făcând-o pe artiştii, / Cercei în nas şi în 

buric, / Chiar şi-n urechi, da-n cap nimic!” (“Generaţia 

şic”, pag. 206). 

Volumul se încheie cu un joc de cuvinte, 

inteligent şi incitant, un fel de definiţii şi nu prea: 

“Fotbalistul care marchează un gol pe an” (“Golan”, 

pag. 197); “Când te trezeşte nevasta dintr-un vis 

erotic” (“Coşmar”, pag. 200); “Impozite cerute de 

statul ROMÂN” (“Răbdări”, pag. 202). 

După toate aceste exerciţii de virtuozitate... 

epigramistică, se mai poate spune despre epigramă 

că ar fi o... minispecie a genului liric!; este ea, 

epigrama, atipică şi neîncadrabilă vreunui gen 

literar; cu ce este mai prejos decât... preţiosul şi 

până la urmă interesantul hai-ku; să fie “pusă la 

colţ”, marginalizată şi oarecum... compromisă de 

tonul uşor băşcălios, voit satiric şi batjocoritor, ca şi 

de unda de ironie, sarcasm sau persiflare În fond, 

comedia sau pamfletul, specii ale genurilor dramatic 

sau epic, ori satira, încadrată genului liric cult, nu 

se caracterizează tot prin caracterul incriminator, de 

critică severă a unor păcate omeneşti, de satirizare 

a tarelor şi abaterilor de la comportamentul civilizat, 

etic, moral...! 

Stigmatul de... facil atribuit epigramei, cam ‘din 

vârful limbii”, este nedrept şi discriminator, mai ales 

că aceasta are atributul esenţelor tari în eprubete 

mici, deoarece poetul-epigramist exprimă idei şi 

sentimente cu impact emoţional, satiric şi cu efect 

moralizator, probat imediat de hohotele de râs, la 

fel de justificate şi reconfortante ca la un spectacol 

de teatru de comedie; sau comparat cu autorii unor 

sonete, elegii, rondeluri, glosse, pasteluri, ode, care 

dispun de un număr mai mare de versuri, chiar şi 

pentru poemele în regim de... formă fixă! 

Dar, până la urmă, epigramistul este receptat 

ca un tip talentat, inteligent şi cu un acut simţ al 

umorului, iar epigrama este acceptată ca o specie a 

genului liric cult, în ciuda unor... “cârcotaşi”, care o 

văd ca pe o “damă de companie” la recepţii sclifosite, 

elegantă şi frumoasă, inaccesibilă şi frivolă, dar după 

care se îndreaptă priviri admiratoare şi invidioase, 

mascate de o ţâfnă scrobită şi neconvingătoare. 

“Sclipiri de artificii”, volumul semnat de Alexandru 

Hanganu, are valoarea unei lucrări cu drepturi depline 

şi cu rol de... “avocat al apărării” în instanţa creaţiei 

româneşti contemporane.

„Insomnia”- un roman 

stenic, al întoarcerilor 

în trecut 


Autoare a două romane de factură realistă, „La 

umbra teilor în floare” şi „Vara întâlnirilor”, în care poeta 

de factură romantică este dublată de o prozatoare a 

rigorilor şi preciziei în exprimare, trădează formaţia sa de 

profesoară, preocupată de cuvântul precis, fără divagaţii 

metaforice. Doar în primul se 

simte aburul nostalgiei tinereţii 

pierdute, în al doilea simţindu-se 

dorinţa de a-şi întâlni trecutul, cu 

acei colegi pe care şi-i închipuie 

încă tineri, aflaţi puţin diferiţi, 

cu pecetea trecerii timpului pusă 

pe fizicul lor, dar şi a felului de a 

se comporta, recunoscând în ei 

tipurile ştiute, unele cu ticurile 

şi apucăturile comportamentale 

neschimbate. Al treilea volum, 

„Insomnia”, este o aglomerare 

de fapte, arc peste vremuri, atât 

din tinereţea primelor contacte cu 

şcoala şi elevii, când se trăia în 

umbra rigorilor unui învăţământ 

comandat şi supravegheat de 

stat, în societatea bazată pe 

constrângeri şi direcţii, aparent 

normale, în orice caz, nu îndeajuns de a fi repudiate şi 

refuzate. Tânără absolventă de facultate, aruncată întrun 

sat uitat de lume, se împacă firesc cu oamenii locului, 

ţărani săritori la nevoie, însă cu şefi mai duri decât s-ar 

fi cerut. Muncile obligatorii cu elevii pe câmpurile CAPului 

nu i se par normale şi suferă alături de ei având 

chiar curajul de a-i ocroti de frig, aducându-i mai repede 

acasă decât era norma impusă, protestând în acest fel 

„Scrisori netrimise”, Editura Fundaţiei 

Culturale Antares, Galaţi 

Marţi, 08 noiembrie 2011, de ziua Sfinţilor 

Arhangheli Mihail şi Gavriil, Centrul Cultural UNESCO 

„Ionel Perlea” din Slobozia a găzduit un eveniment 

cultural în care muzica şi literatura au adunat în jurul lor 

iubitori ai artei. 

Evenimentul a fost deschis de un recital de flaut 

şi pian, avându-le ca 

protagoniste pe interpretele 

Teodora Ducariu (flaut) 

şi dr. Verona Maier 

(pian), profesoară la 

Academia Naţională de 

Muzică din Bucureşti. 

Piesele interpretate au 

fost trei sonate pentru 

flaut şi pian de Otar 

Taktakishvilli, Francis 

Poulenc şi Lowell 

Liebermann. 

După recital, a urmat 

lansarea cărţii autoarei 

Florentina Loredana 

Dalian, 

„Scrisori 


ADNOTĂRI 

faţă de abuzurile organelor locale, deşi se afla în situaţia 

de comandantă de pionieri (directoare educativă), când 

i se cerea să dea exemplu celorlalţi colegi, Suportă cu 

stoicism mustrări şi priviri piezişe ale celorlalţi colegi, 

susţinută de o dragoste fugară, care-i aduce bucuria 

naşterii unei fetiţe, spre care îşi îndreaptă afecţiunea şi-n 

care află un sprijin moral salutar. 

Ca şi în romanul „Vara întâlnirilor”, axul central al 

primei părţi din „Insomnia” este bazat tot pe o întâlnire 

cu vechi colegi, pe care, însă, abia îi mai recunoaşte, 

atât sunt de schimbaţi. Apare şi tatăl copilului său, 

care, cu stângăcie, îşi cere iertare pentru laşitatea sa, 

cerând împăcarea. Pentru binele fetiţei, care nu ştie de 

ce a fost lipsită de tată atât amar de timp, îl primeşte, în 

perspectiva închegării unei familii. 

În paralel, autoarea este tot obsedată de meseria 

sa de profesoară şi notează cu amărăciune decăderea 

învăţământului din ultimii ani, 

tot mai mult minat de tarele 

„democraţiei originale”, unde 

viitorul copiilor de azi, fără o bază 

solidă a cărţii, apare nebulos, 

într-o perspectivă îngrijorătoare 

pentru un împătimit al şcolii de 

odinioară, cu dascăli responsabili 

faţă de învăţământ şi grija de a 

oferi copiilor tot ce se cere pentru 

a intra pregătiţi şi educaţi în viaţă. 

Prima parte a cărţii este 

destul de tristă, chiar dureroasă, 

pe alocuri, este oglinda unei 

biografii exemplare, de apostolat, 

azi mai greu şi mai rar de aflat. 

O notă de lumină şi bucurie a 

vieţii, ca o rază de speranţă, este 

partea a doua a romanului, în care 

aflăm pagini admirabile. Ni se prezintă o suită de tablouri 

şi impresii dintr-o călătorie în Italia, care se impune ca 

o cunoaştere a civilizaţiei şi a unei culturi solide, pe 

care autoarea o prezintă cititorilor, recomandându-le să 

viziteze aceste locuri. 

Într-un cuvânt, paginile născute din insomnii, se 

dovedesc pline de învăţăminte, demne de luat în seamă, 

consemnate cu talent şi pasiune de către autoare. 

LANSARE DE CARTE ŞI RECITAL DE FLAUT ŞI PIAN LA SLOBOZIA 


netrimise”, apărută în 2011 la Editura Fundaţiei Culturale 

„Antares” din Galaţi. După cuvântul autoarei, a urmat 

o prezentare susţinută de scriitorul Corneliu Antoniu, 

Preşedintele Filialei Sud-Est a Uniunii Scriitorilor din 

România, totodată Directorul Editurii Fundaţiei Culturale 

„Antares”. Următorul moment a fost o surpriză pregătită 

de elevii Liceului Pedagogic din Slobozia, coordonaţi 

de doamna profesoară Mariana Tărăcilă, care au citit 

fragmente din carte. 

Mass-media a fost 

prezentă prin reprezentanţii 

săi: doamna Adriana 

Stoica, realizator de 

emisiuni la televiziunea 

Antena 1 Slobozia şi 

domnul Mădălin Sofronie, 

jurnalist la „Observator de 

Ialomiţa”, cărora autoarea 

„Scrisorilor netrimise” le-a 

acordat câte un interviu. 

Ideea şi organizarea 

evenimentului au aparţinut 

doamnei Doina Roşca, 

Director al Centrului 

Cultural „Ionel Perlea”. 

Slobozia, 12 

noiembrie 2011 

8081

NOTES 

Un Paşte bacovian 

Mihai-Daniel Gheorghe 

În nr. 1/mai 1915 al revistei Orizonturi 

noi, George Bacovia (sub semnătura VAG) publică 

primul său text în proză, intitulat De Paşti. Ne 

găsim cu un an înaintea debutului în volum, – 

Plumb apărând, într-un tiraj de 500 de exemplare, 

la începutul anului 1916. Paradoxal, Mircea Eliade 

se arăta surprins de valoarea pe care o căpătase în 

anii `50 opera bacoviană şi nedumerirea savantului 

este cel mai bun argument în a demonstra că 

această operă, pentru a se impune, a avut nevoie 

de modificarea gustului pentru literatură a unei 

întregi generaţii. Ca şi Tudor Arghezi, Bacovia a 

fost, spre sfârşitul vieţii, un poet celebru, celebritate 

surprinzătoare mai ales că vorbim despre un autor 

aproape indiferent în raport cu propriile creaţii. 

Dar aceasta este ,,imaginea” poetului (re) 

descoperit de critica literară la câţiva ani după 

sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Însă, în 

perioada începutului său artistic, ca mai toţi poeţii 

simbolişti, Bacovia a stat în umbra lui Macedonski 

chiar dacă creaţiile sale literare din acea vreme fac 

dovada conturării unui univers propriu, nemărginit 

în fond, dar delimitat, în formă, de stil şi un 

vocabular aparte. 

Ca şi în cazul altor mari poeţi, şi de această 

dată, celebritatea versurilor a pus la index valoarea 

lucrărilor în proză. Nu vorbim, ce-i drept, de o 

diferenţă esenţială între poezie şi proză, cum ar fi, 

spre exemplu, cazul deja amintitului Arghezi, dar 

fie şi pentru că dă o altă dimensiune interpretativă 

operei poetice, proza lui Bacovia ar trebui mai atent 

cercetată. 

Revenind la anul 1915, şi la De Paşti, 

trebuie să spun că acest prim text narativ deşi, ca 

dimensiune, nu depăşeşte jumătate de pagină de 

gazetă, este sub raport calitativ, un text remarcabil, 

demonstrând că, de la bun început, Bacovia a 

fost tributar unei singure maniere de a scrie, unei 

singure viziuni estetice asupra lumii, fapt care îl 

face unic în literatura română. 

Începutul scrierii nu lasă să se întrevadă 

,,drama” care urmează: ,,E un fel de veselie prin 

mahalaua înfundată. E doară zi de Paşti, zi de 

repaus. Scrânciobul se învârte viu şi colorat, iar 

lăutarii cântă cu foc.” Aşadar, suntem introduşi 

într-o atmosferă de bâlci provincial, când 

sărbătoarea Paştelui se făcea (şi încă se mai face) 

în acorduri de muzică lăutărească. Cum textul este 

publicat în mai, şi cum sărbătoarea pascală este în 

aprilie, ne putem lesne da seama că Bacovia şi-a 

notat impresiile legate de acest moment religios, 

publicându-le o lună mai târziu. Însă, nu vorbim 

doar de o simplă filă de jurnal ci de o însemnare 

cât se poate de literară în care fantezia şi realitatea 

sunt amestecate până la insesizabil. 

După începutul în stil jurnalistic, urmează 

un enunţ care, repetat de încă două ori, devine 

refren pentru un cântec descumpănit: Tu unde eşti 

Marie, frumoasă fată de mahala La următoarea 

frază întâlnim o descriere tipic bacoviană: ,,Pe 

cerdacul casei tale, părinţii tăi bătrâni se uită la 

lumea care trece; un marinar în concediu cântă 

din harmonie, şi valsul lui se pierde prin mahalaua 

plină de soare, de coji de ouă roşii şi de fărmituri de 

cozonac. Căsuţa voastră acum are igrasie şi parcă 

s-a mai aplecat, acoperişul de şindrilă a putrezit 

de tot...” Motivul literar al părinţilor bătrâni cărora 

le moare o fată frumoasă este vechi în literatura 

noastră, dar Bacovia reuşeşte, în câteva cuvinte, să 

redea această tragedie la adevăratele ei proporţii. 

Fără ea, Paştele, valsul marinarului, rochiile 

strălucitoare, parfumul zilei, şi toate celelalte 

elemente de recuzită (atât literară cât şi citadină) 

par a nu mai avea rost, pentru că pe această Maria 

toţi o iubeau, chiar şi fetele care ar fi trebuit să o 

invidieze pentru frumuseţea ei – Maria dăruindule 

sticluţele cu parfum şi bomboanele pe care le 

primea de la liceeni şi băieţii de boier. 

Imaginea acestui înger de mahala este 

completată de faptul că, pe lângă dărnicie, ea 

râdea mult, şi citea cărţi felurite în care se vorbea 

despre ,,o viaţă mai blândă, de o iubire mai nouă.” 

Totuşi, angelitatea nu este dusă, în cazul de faţă, la 

extrem – teluricul făcându-şi simţită prezenţa prin 

faptul că fata nu înţelegea cărţile, deşi, o puneau pe 

gânduri. Cu această schimbare de direcţie, Bacovia 

pune tot mai mult accentul pe deşertăciune, pe 

cotidian – formule în care spiritul său decadent se 

simte foarte confortabil. 

Aşa cum i se întâmplă şi în poeme, moartea 

tinerei este pusă de autor pe seama unei metafizici 

distructive: ,,Mai târziu, prietenele tale spuneau că 

te-ai schimbat şi ieşi din casă tot mai rar; inima 

ta începuse să bată neînţeleasă, pe când toţi te 

credeau fericită. Şi acea durere, ascunsă, care 

pune trandafiri pe obraji, într-o zi te-a făcut să 

părăseşti, pentru totdeauna, această lume, pe care 

tu o mângâiai cu frumuseţea trupului tău...” 

Golul lăsat de dispariţia acestei tinere are ecou 

şi în sufletul celui care face notaţiile, care descrie, 

ca un aed, o atmosfera plină de voie bună, dar 

umbrită de lipsa fermecătoarei prinţese. 

Prin publicarea acestei prime ,,proze”, 

Bacovia se prefigurează a fi tipul de scriitor care 

abordează clişeele, sentimentalitatea şi angoasa 

într-o manieră care poate face dintr-o recuzită de 

kitsch, de mahala, artă de cel mai înalt nivel. 

Ultima zi în care se primesc materiale pentru Concursul National de poezie Dor de Dor- 

IPOTESTI 2012, ( poezie, proza, teatru,reportaj literar, epigrama,pictura, fotografie),va fi 

30 iunie, si nu 15 mai cum s-a scris initial in regulamentul cadru.Festivităţile de premiere 

vor avea loc pe data de 15 august 2012,la „MEMORIALUL MIHAI EMINESCU,, de la Ipotesti. 

Vă aşteptăm cu drag si dor pentru a ne intîlni în acest loc divin din imprejurimile frumosului 

oras moldav- Botoşani. 

Relatii la telefonul nr: 0242/643722 sau pe adresa de e-mail:marintoma@gmail.com ori 

dordedor@gmail.com 

Marin Toma si Doina Săbădeanu 


Priveghiul 

Holul somptuos al Casei Scriitorilor era în doliu. Pe 

catafalcul postat central, sub balconul circular de la etaj, 

se afla aşezat sicriul cu trupul neînsufleţit al lui Mihai 

Soare. Coşciugul era simplu, din lemn de stejar geluit, 

cu horbotă bogată revărsându-se pe margini. La dreapta 

lui ardeau două sfeşnice, iar pe o măsuţă scundă, de 

la picioare, stătea tablul scriitorului, având dinainte 

candele aprinse şi două vaze cu flori. Coroane de flori 

se aflau rezemate şi de uşile din faţă, care dădeau în 

Restaurantul Il Gattopardo. Sicriul era deschis: în urma 

accidentului, chipul lui Mihai Soare nu arăta vătămat, cum 

probabil nici corpul, zdrobit doar pe dinăuntru. În stânga, 

dinaintea scării impozante de marmură, care urca şi se 

bifurca spre catul de sus, privegheau în haine cernite 

membrii familiei: soţia, Laura Soare, cu fiii, Răzvan şi 

Petru. De puţin timp veniseră şi nurorile cu nepoţii, 

două perechi reuşite, fetele mai mari decât băieţii; locul 

lor va fi afară, la joacă. Pe treptele scării licăreau de 

asemenea multe lumânări şi candele artizanale, blocând 

deci accesul spre saloanele de deasupra. Buchetele de 

flori, pe care oamenii le aşezau în coşciug pe lângă trupul 

mortului, erau mutate de câte cineva în glastrele de pe o 

masă alăturată. În spatele Laurei Soare, bunii prieteni de 

familie, Sebastian Arcu şi Traian Manta, ei înşişi scriitori, 

îi şopteau din când în când văduvei sfaturi şi cuvinte 

de îmbărbătare. Pe partea dreaptă a holului, ca şi între 

coloanele din centru şi dincoace de ele, spre uşile înalte 

de la intrare, vegheau bărbaţi şi femei, destui, fără să 

fie numeroşi însă. Amestecaţi printre oameni, se găseau 

colegi de breaslă ai lui Mihai Soare, mai puţin sau deloc 

cunoscuţi de lume. Dintre corifei nu venise nici unul la 

căpătâiul lui. Aceştia, elitele, cum se gratulau ei între ei, 

formau un club exclusivist, răsfăţat şi orgolios, care nu-l 

adoptaseră pe defunct. Deşi un scriitor important era 

şi el, însă nu o celebritate tutelară precum dumnealor. 

Nemuritorii îşi cultivau morga austeră şi îşi impuneau 

o rezervă superioară faţă de confraţii mai efemeri. Dar 

fiindcă şi cota lui Mihai Soare era considerabilă, i se 

făcuse cinstea de-a i se depune corpul neînsufleţit în 

acest loc, în holul central al Casei ce reprezenta emblema 

scriitorimii româneşti. 

O poveste era şi cu Casa asta. Construită în 1873- 

74 de arhitectul Alecu Niculescu, intrase după zece ani 

în proprietatea marelui latifundiar Grigore Monteoru, 

care îi angajase pe arhitecţii Nicolae Cuţarida şi Ion 

Mincu s-o restaureze. Ei îi amenajează interiorul în stil 

eclectic francez, cu ferestre înalte şi detalii preţioase de 

tâmplărie, cu elemente metalice şi decoraţii sculptate, 

iar proprietarul achiziţionează de la Paris şi Viena 

mobilier masiv, sobe de teracotă înflorată, tapiserii de 

mătase şi oglinzi veneţiene uriaşe. În anii interbelici, 

clădirea a adăpostit Sediul Legaţiei Poloneze, apoi a 

ajuns în administrarea urmaşilor lui Monteoru, până 

la naţionalizare, mascată printr-o donaţie a Elenei 

Monteoru către ARLUS. După destalinizare, prin purtarea 

de grijă a lui Mihail Sadoveanu, casa a devenit Sediul 

Uniunii Scriitorilor. Nişte preşedinţi rapaci au devalizat-o 

de mobilier şi sobe; de mirare cum au iertat oglinzile. 

Ulterior, în perioada postrevoluţionară, a fost lăsată să 

se degradeze, din lipsă de interes şi de fonduri. Acum, 

fiind revendicată de moştenitori, o decizie a Tribunalului 

Bucureşti a hotărât să le fie restituită. Când După 

ce Curtea de Apel va emite o hotărâre definitivă. Iar 

scriitorii Unde o vrea Domnul. Parcă despre ei e vorba!... 

Cazimir Oroveanu nu şi-ar fi îndreptat niciodată 

paşii încoace, dacă un sentiment pios nu l-ar fi îmboldit 

să vină la catafalcul lui Mihai Soare, scriitor pe care îl 

cunoscuse personal cu ocazia unei întâlniri mirabile de la 

Liceul „Alexandru Lahovari” din Râmnicu Vâlcea, al cărui 

profesor mai era încă în urmă cu zece ani. Traversând 

Calea Victoriei dinspre Hotelul Golden Tulip, intră direct 

prin poarta largă în curtea Casei, care avea în mijloc o 

mică grădină cu smochini şi, în faţă, două statui-naiade 

aduse de Monteoru din Grecia. Alături de acestea mai 

stătuseră într-o vreme două statui, ale lui Ion Georgescu 

şi Ştefan Ionescu Valbudea, una reprezentând o femeie 

cu o pală de grâu în braţe, Agricultura, şi alta, tot 

o femeie, cu nişte sculuri în mâini şi o roată lipită de 

picioare, dinapoi, Industria. Nimeni nu mai ştia nimic de 

soarta lor. Dispăruseră pur şi simplu. Deşi nu intraseră 


REMEMBER 

chiar în pământ, pentru că, 

printr-una din acele minuni 

ale construirii socialismului 

din epoca ceauşistă, ele 

fuseseră plantate pe peluza 

unui bloc tocmai din Slatina. 

Unde iarăşi nu ştia nimeni, 

nici nu-şi punea problema, 

cum apăruseră acolo. Dar 

dacă cineva, căutându-le 

şi găsindu-le, ar fi zis că 

sunt ale lui, şi le putea lua. 

Cazimir, care înaintase până 

la treptele de la intrarea 

în clădire, urcă şi, trecând 

de primul rând de uşi ale 

antreului îngust, apoi şi de 

al doilea, pătrunse cu sfială Viorel Dianu 

înăuntru. Le vorbise o viaţă 

întreagă elevilor despre 

scriitori, iar acum, când le călca pragul, se simţea înfiorat 

de parcă ar fi nimerit într-un tărâm sacrosanct. Ceea 

ce, într-un fel, şi era. El, un obişnuit al lăcaşurilor de 

cult, observă uşor asemănarea dintre nava unei biserici 

şi acest hol vast, structurat tot în două spaţii: primul, 

corespunzător pronaosului, ţinea de la intrare până la 

coloanele suple de marmură cu capiteluri corintice, iar al 

doilea, precum naosul, era un spaţiu înalt, dezvoltat pe 

trei niveluri, de la parter până la plafonul pictat, încărcat 

de lambriuri şi ornamente aurite. Catafalcul din centru 

întărea aleatoriu impresia de sanctuar. Se apropie cu 

paşi moi de el şi, măcar că ştia şi hotărâse ce să facă, 

ezită. Ar fi vrut să pună în sicriu, lângă braţul mortului, 

buchetul de crizanteme, să aprindă cele două lumânări 

şi să le sprijine un minut pe mâinile încrucişate de pe 

piept, cât se reculegea şi spunea în gând o rugăciune. 

Ne depuse decât florile la cotul defunctului şi renunţă 

la ideea cu lumânările, îngăduindu-şi însă momentul de 

reculegere, care se scurse apăsător, pentru că se simţea 

privit de ochi din toate părţile. Ocolind membrii familiei, 

pe care nu-i cunoştea şi nu le exprimă condoleanţe 

decât printr-o discretă reverenţă, se îndreptă spre scara 

cu lumânări, unde şi le aprinse şi el pe ale sale şi le 

vârî într-un vas special. Păşind tot pe la margine, pe la 

margine, se apropie de una dintre coloane, ca pentru a se 

ascunde, şi înţepeni lângă ea. Aşteptă să i se liniştească 

bătăile inimii şi să se familiarizeze cu cadrul şi ambianţa 

cucernică dinăuntru. Emoţia îi dură până când intră alt 

bărbat pe uşile deschise, care, încă mai stânjenit decât 

fusese el însuşi, dar şi novice, nu mai trecu deloc pe 

la catafalc, aruncând numai o privire într-acolo, puse 

florile pe măsuţa cu tabloul, fiindu-i la îndemână, şi se 

strecură printre oameni, să se camufleze repede. Fu un 

parcurs incomplet şi inconform, conveniră cu toţii. O 

femeie, cu însărcinări cumva protocolare, ca să repare 

inadvertenţa veni şi ridică buchetul de flori de pe locul 

nepotrivit şi îl duse la masa cu glastre. Următorul bărbat, 

în schimb, care apăru peste puţin, se comportă îndestul 

de ceremonios. Îmbrăcat în costum negru cu cravată 

asortată, înaintă neezitant spre sicriu, aşeză buchetul de 

trandafiri vizavi de crizanteme, bine că nu peste ele, îşi 

întinse palma dreaptă peste mâinile mortului şi o ţinu aşa 

îndelung, cu privirea aţintită pe chipul pământiu. Când îşi 

sfârşi meditarea, se întoarse spre văduvă, îi sărută mâna 

evlavios, consolând-o cu vorbe calde, la fel procedă şi cu 

doamnele mai tinere, bărbaţilor le strânse mâna cordial, 

iar pe copii îi mângâie pe creştet duios, după care se 

alătură în spate lui Arcu şi Manta. 

- Cine este Auzi Cazimir şoapte în preajmă. 

- Nu ştim... Probabil vreo cunoştinţă. 

Într-adevăr, era Constantin Dimitriu, coleg de 

generaţie cu Mihai Soare, scriitor proeminent, pe care 

Cazimir îl recunoscu din fotografii şi din apariţii răzleţe 

la televizor. Îl citise, ca şi pe congenerul său. Trăi un 

sentiment reconfortant că, mai presus chiar decât alţii, 

era un ins avizat. Îi pieri complexul de înstrăinare şi făcu 

o mişcare, pe loc, de descleştare din poziţia rigidă în care 

se fixase. Era gata să dea el răspunsul, dar se răzgândi, 

căci şi-ar fi permis deja prea mult, iar dacă bărbaţii de 

lângă el nu vor fi auzit de Constantin Dimitriu, după cum 

nu-l recunoscuseră, ar fi fost tot aceea. 


8083

CRONICA 

POETICA SIMFONIEI IUBIRII 

DIN STIHURI – COMORI 

DE MIR 

Harul divin al creaţiei poetice păstrează, în „vers 

curat, de poezie” din volumul Descătuşări - Fărâme de 

azimă - versuri vechi şi noi - (Editura Armonii culturale, 

Adjud, 2011), aparţinând poetei Georgeta Minodora 

Resteman, mireasma iubirii din „Cântarea Cântărilor” 

din care „picură” în „tainul de libertate”, „sufletul mereu 

dorinţă vie/ Plin de speranţă şi de bunătate”(Când scriu) 

al autoarei. Eminescienele „versuri vechi şi noi” par a fi 

metafore ale stihurilor de „mir”, care, prin înţelepciunea 

harică, sugerată de „fărâmele de azimă” rememorează, 

poetic şi duhovniceşte, filosofia existenţei din Glossa lui 

Eminescu (Toate-s vechi/ Şi nouă toate”) 

„Cântarea” iubirii – „dorinţă vie” structurează cartea 

în patru variante poematice ale reveriilor înmiresmate 

de dragostea „în duh” din care ne împărtăşim prin taina 

lecturii: 

I. Picuri de mir; II. Simfonia vântului primăvăratec; 

III. Fereastra de vise; IV. Flori sub zăpadă. Monada 

operei „simfonice” îşi deschide aceste patru „ferestre” în 

ale căror stihuri străluceşte, parcă, Lumina Iubirii Dintâi 

care înseninează cu razele 

ei sufletul cititorilor. „Ispita 

cuvintelor” poetice, despre 

care vorbea Constantin 

Noica (Cuvânt împreună 

despre rostirea românească, 

cap. Paranteză despre rimă 

sau ispitele cuvântului, 

Editura Eminescu, Bucureşti, 

1987, p.216-217: „De 

îndată ce apare pe lume, 

un cuvânt îşi are libertatea 

de a se schimba.(…) Iar 

rima, nevoia de rimă, s-a 

născut sub care s-a născut, 

pune cel mai bine în lumină 

ispitele acestea libere ale 

cuvântului. Bănuim că s-au 

inventariat cuvintele din 

limba română ce s-au născut 

dintr-o nevoie de rimă şi ar 

fi ceva de învăţat de la ele. În orice caz , nu toate limbile 

pot pune în joc rima cu atâta dezinvoltură ca limba 

noastră. (…) Cuvântul n-are astâmpăr. Cu firea şi rostul 

rimei înţelegi mai bine firea şi rostul cuvântului, care nu 

urmăreşte să lege gândirea, cum fac formulele ştiinţelor, 

ci s-o dezlege. Ispita cuvântului este de-a umple, cu 

bogăţia lui, toată matca unui gând, şi până la urmă de 

a sări din matcă. Se spune adesea că n-avem destule 

cuvinte pentru gândurile noastre; dar uneori n-avem 

destule gânduri pentru cuvinte, cum s-a putut vedea 

cu creaţiile lexicale, adesea admirabile, ale ştiinţelor de 

astăzi, în special ale matematicilor (invariabil, transfinit, 

parametru, vector), pentru care după aceea găsim atâtea 

sensuri, pe plan spiritual sau moral” oferă, la Georgeta 

Resteman, revelaţia „gândului” spiritual şi moral – izvor 

de „speranţă şi de bunătate”. 

Sensurile spirituale se decantează, ca nişte 

„descătuşări”, în semnificaţii multiple, într-o semioză 

infinită a metaforelor iubirii şi a rimelor „încărcate” de 

ispita poeziei şi a gândului poetic. În universul poetic al 

scriitoarei, semioza infinită dezvăluie sintagmele izotope 

ale iubirii: „picuri de mir”, „simfonie”, „vis”, „fereastră” 

deschisă spre absolut, „sentiment” „înflorit”, „floare”, 

„zăpadă” a „“sufletului curat”, „fărâmă de azimă”, 

„descătuşare”, „reverie, „cântare”, „dor”, “prezenţa 

celuilalt”, „minunat dor”, „dor de viaţă”, „mister”, „mirific 

cântec”, „cântec lin pe strune de vioară”, „pace”, „a inimii 

văpaie”, „imn divin”, „imn de slavă”, „colind”, „templu 

sacru”, „teluricul iubesc” în care se scufundă eternitatea, 

„mirajul fericirii”, „linişte vrăjită”. 

Prin „cununile de gânduri pure” (Nostalgie) care 

zămislesc sintagmele izotope din cântecul poetic se 


configurează un mit al iubirii 

– „comoară” de mir. „Scoase” 

– metafizic, heideggerian 

vorbind – din “ascunderea” 

sufletului, metaforele iubirii 

revelează un mit al poeziei 

care-şi asumă o artă poetică: 

„Sunt umbră şi suflet născut 

din esenţa/ Cuvântului lin ce 

se scurge din suflet.”(Sunt) 

Poezia devine o cântare a 

sufletului, a lumii interioare, 

amintind de universul poeziei 

din viziunea criticului George 

Călinescu pentru care poezia 

este o cântare a lumii în cuvinte 

magice: „Dacă educaţia 

poetică trebuie să ne înveţe să 

sărim peste falsele obstacole 

şi să descoperim în lucruri 

mesajul lor poetic, atunci 

actul poetic se dovedeşte a fi 

o reverie a contemplării lumii 

care oferă revelaţia visului 

cântecului poetic.” Această 

sugestie a definirii actului 

creator o găseşte Călinescu 

în versurile lui Eichendorff, pe 

care le consideră un moto al 

discursului său critic despre 

universul poeziei: „În fiecare 

lucru doarme un cântec/ 

visând neîntrerupt/ dacă 

nimereşte cuvântul magic/ 

lumea începe să cânte” (G. 

Călinescu - Universul poeziei, 

Editura Minerva, Bucureşti, 

1973, p. 114). 

Poezia Georgetei 

Minodora Resteman poate 

fi considerată o reverie a 

contemplării lumii interioare. În 

sufletul ei „doarme” un cântec 

al iubirii, „tradus” în limbajul 

poetic prin cuvinte magice, 

prin rime – ispite ale cuvintelor 

- încărcate de semnificaţii şi 

de sugestii magice. Chiar şi 

Ardealul „doarme” ascuns în 

centrul labirintului din „casa” 

sufletului ei. Prin poezie, 

Ardealul „ec-sistă”, „iese – din 

ascunderea” sufletului, cum 

ar spune Martin Heidegger 

(Originea oprei de artă, 

Editura Univers, Bucureşti, 

1970): „Sub streaşina casei ce 

straniu rosteşte tăceri/ Ferită 

de vântul nebun, de ploi, 

de ninsori şi furtuni/ Zăresc 

lâng-o frunză uscată, ca-n 

dulci primăveri,/ Pe-un petec 

de verde, păpădia şoptind:” să 

fim buni”. (Acasă) 

„Frunza uscată” este „un 

simbol”, „o hieroglifă”, cum o 

numeşte criticul G. Călinescu în 

Universul poeziei, deoarece ea 

intră în tainică corespondenţă 

cu destinul uman: „Prin simbol 

înţeleg tocmai ceea ce se 

raportează la destinul meu 

şi socotesc că e poetic orice 

lucru care vorbeşte despre 

NECULA, Cristina 

Maria, (născută la 

11 iunie 1966, la 

Târgovişte, unde 

locuieşte şi acum) a 

absolvit Facultatea de 

Litere din Bucureşti. 

Este doctor în 

filologie. A fost 

asistent universitar 

la Facultatea de 

Teologie-Litere, 

Universitatea 

„Valahia” din 

Târgovişte, a absolvit 

masteratul în Teorie 

Literară în anul 

2000; în prezent este 

profesor de limba şi 

literatura română, 

grad didactic I, la 

Colegiul Tehnic 

„Edmond Nicolau” 

din Bucureşti. A 

fost iniţiatoarea 

şi organizatoarea 

a 9 ediţii anuale 

ale Festivalului 

organizat de Fundaţia 

internaţională „Mihai 

Eminescu” 

(http://www.funda 

tiamihaieminescu. 

ro/prezentare). 

În prezent are 

colaborări sporadice, 

din cauza unor 

afecţiuni care au 

debutat cu doi ani 

în urmă (după ce a 

fost diagnosticată 

cu boala Parkinson, 

Cristina Necula a 

fost victima unui 

tratament aplicat 

greşit; acest caz de 

malpraxis a favorizat 

boala de care 

suferă în prezent, 

encefalomielită 

demielinizantă cu 

parapareză dreaptă). 

A publicat articole 

de specialitate în 

revistele culturale: 

Caietele Eminescu, 

Caiete Critice, 

Literatorul, Argeş. 

mine. Spun deci un adevăr vechi ca şi retorica. Frunza 

căzută din copac este poetică fiindcă sugerează propria 

mea soartă. Şi eu mă veştejesc şi voi pica din pomul 

vieţii. Poezia e un animism reducând lumea la persoana 

mea. În acest al doilea Cosmos al poeziei nu intră, prin 

urmare, decât elementele de biografie, nimic inert şi fără 

semnificaţie. Celălalt univers e mai bogat şi plin de obiecte 

indiferente”. (op.cit., p.113) În accepţie călinesciană, 

poezia Georgetei Resteman este expresia reveriei poetice 

asupra solitudinii omului în cosmos. Şi dacă, după cum 

î

În conflict cu prezentul 

Paradoxal, după o viaţă întreagă consacrată 

poeziei, Nadia-Cella Pop este mai temeinic cunoscută în 

străinătate decât în ţara sa. Este mai bine întâmpinată în 

limbile occidentale decât în limba română. Mai mult, toate 

împlinirile sale lirice de peste hotare, din Europa până în 

America, şi de aici până în Asia, au întărit marginalizarea 

poetei în patria mioritică, de cele mai multe ori lăsânduse 

a înţelege că poezia sa n-are valoare estetică, 

iar recunoaşterea internaţională e doar un gest de 

bunăvoinţă faţă de literatura română de obicei nevăzută 

dincolo de fruntarii. Cumpănind adevărurile istoriei 

noastre culturale, nu-i de mirare ceea ce se întâmplă 

poetei (n. 1948, Ariuşd, judeţul Covasna, azi trăind la 

Braşov). Dacă Cioran n-ar fi plecat la Paris, n-ar fi fost 

decât un excentric dispreţuit, dacă Eugen Ionescu nu şiar 

fi scris dramaturgia pe malul Senei, ar fi fost un făcător 

de vorbe încâlcite, dacă Brâncuşi n-ar fi lucrat în atelierul 

din Paris, ar fi rămas un cioplitor de porţi gospodăreşti. 

Şi tot aşa, am îmbogăţit cultura europeană, rămânând să 

locuim într-o cultură minoră de multe ori confiscată de 

veleitari agresivi şi talentaţi închipuiţi. E destinul nostru 

de care, se vede, nu putem scăpa nici după mai bine de 

două milenii de vieţuire. 

Dar să ne reîntoarcem la poezia Nadiei-Cella 

Pop, care ne-a oferit prilejul să descoperim că încă nu 

am putut ieşi din strânsoarea mentalităţii distructive 

care ne-a umbrit istoria. Ne stă la îndemână volumul 

„Naufragii amânate” (Ed. Eurocarpatica, Sfântu 

Gheorghe, 2010), volum prezentat în nu mai puţin de 15 

limbi, ceea ce înseamnă, în ultimă instanţă, o fabuloasă 

circulaţie a poeziei româneşti scrisă de poeta Nadia-Cella 

Pop. Acesteia i se adaugă pagini biografice, imagini ale 

distincţilor primite, portrete ale poetei, referinţe critice 

etc. Nu voi discuta despre concepţia întocmirii acestui 

volum care seamănă mai bine cu un album sofisticat din 

saloanele veacului trecut decât cu o carte obişnuită de 

poezie. Cu alte cuvinte, adaug că nu sunt un apropiat al 

acestei forme editoriale mai cu seamă că nu pot controla 

versiunile propuse, dar pot să accept că este vorba 

despre o antologie de autor, care şi-a adunat în file de 

carte viaţa lirică pentru cititorii de pe alte meleaguri. 

Aşadar, cum mi se pare poezia Nadiei-Cella Pop 

De la bun început, înţeleg că poemele sale dezvăluie 

povestea Sinelui aflat într-un veşnic conflict cu prezentul 

căruia nu i se poate supune chiar dacă i-a fost ursit să-l 

traverseze cu fiecare zi: „De la trezirea mea în această 

lume/ fac popasuri explozive în străfundurile/ impure şi 

suspecte ale firii ascunse,/ încarcerate pentru slăbiciunile 

ei”. Ea, poeta, se află în mijlocul acestei tragedii pe care 

o explică în termenii unei tristeţi reţinute: „Pletele nopţii 

sunt zăbrele peste gândurile mele./ Undeva, înăuntru, 

NOTE DE LECTURĂ 

un război de voci şi stări,/ 

imagini ce aleargă bezmetic 

spre un loc dispărut./ Caut 

cu înfrigurare prin sertarele 

minţii/ tiparele înţelepciunii 

şi ale fericirii,/ care nici 

n-au existat vreodată”. 

Da, tristeţea se insinuează 

subteran în fiecare poem. 

Arar răzbat clipe de bucurie, 

de seninătate; sunt doar 

scurte sclipiri ici-acolo, 

Liviu Comşia 

supuse în întregime unei 

analize critice lucide sub presiunea timpului, cum de 

altfel se întâmplă cu fiecare vers: „Un val de frig mă 

împresoară/ din văgăuni de nepăsare,/ nebănuite 

calendare/ ce parcă timpul nu-l măsoară”. Sau: „Obsesia 

timpului care nu-ţi ascultă impulsurile/ dă un ritm străin 

fragmentelor de mişcare/ şi imprimă alt sens grotei din 

sufletul devorat”. Nici măcar sentimentul iubirii nu poate 

împrăştia acest halou apăsător al unei tristeţi nesfârşite: 

„S-ar părea că durerea are popasuri/ în care e aşteptată 

terapia/ unui sărut,/ unei exclamaţii,/ unei iertări”. Iar 

în final să ne dezvăluie: „Vrea doar acel partener de 

armonie/ care ar putea compune o simfonie/ a dăruirii,/ 

a dragostei,/ a speranţei”. E drept, totul se petrece în 

notă dramatică reţinută, versul nu se lamentează, 

poemele nu se zbat sub şuvoiul de lacrimi. Inadecvarea 

la prezent se măsoară cu reţinere, prin sugestii sau 

altădată prin compunerea unui scenariu care ne poartă 

într-un trecut armonios şi eroic. Iată cele două tonalităţi: 

„În coama cailor nebuni/ se joacă vântul din apus,/ ca 

un apostol din străbuni,/ din anii tulburi ce s-au dus”. 

Sau: „În burgul proaspetelor dimineţi/ ce mângâie iarba 

şi crestele,/ cameea din salba muzicii/ e un dar divin şi 

o ispită”. Şi: „Ce trist şi pustiit priveşti acum în jur/ ca 

printr-o pânză deasă de amintiri răzleţe,/ ce-atunci, la o 

vreme erau fără contur,/ fără-ntrebări mirate/ şi fără de 

poveţe”. 

De altfel, întreaga poezie din acest volum se 

coagulează în prejma unei reîntoarceri (în sensul 

dezvăluit de Mircea Eliade, desigur). Lirica Nadiei-Cella 

Pop poate, în această măsură, să dezvăluie un conflict 

permanent între două dimensiuni temporale între care 

îşi duce existenţa sensibilă poeta care scrie: „O piesă a 

primăverii/ explozie de viaţă,/ un răsărit strigat/ şi un 

apus tăcut”. 

Cum se vede, cu puţine mijloace artistice, poeta 

izbuteşte să ne atragă în vâltoarea sa lirică fără metafore 

bogate, ci doar prin magia cuvântului potrivit la locul 

potrivit. Nu poţi să nu o însoţeşti în pelerinajul sublim 

spre regăsirea Sinelui strivit sub vitregia unui prezent 

nepăsător, dar îmbogăţit de melancolia unui trecut de 

frumuseţi atât de omeneşti. 

afirmă Călinescu în opera citată, „singurătatea poeziei şi 

a visului ne scoate din jalnica noastră singurătate”, poeta 

se situează în acest al doilea cosmos în care nu mai este 

înconjurată de lucruri indiferente, ci de emoţii ascunse, 

’adormite’ în lucruri care-i dau ’ideea sufletului’ ei”. 

Identificăm reverii şi ecouri eminesciene în „Acasa” 

de suflet a autoarei: „E-o linişte care aduce frumosul 

în suflet, dorinţa-n priviri,/ Doar un dangăt de clopot 

se-aude departe pe deal,/ Din coşuri ies pale de fum, 

la geamuri răsar amintiri/ Aşa e toamna târzie acolo, 

acasă la mine-n Ardeal”. (Acasă) „Dorinţa” din priviri 

actualizează metaforic proiecţia în viitor a visului de 

iubire eminescian: „Vom visa un vis ferice,/ Îngânane-vor 

c-un cânt/ Singuratece izvoare,/ Blânda batere 

de vânt.” (Dorinţa) Eminescienele „flori de tei” care 

„cad deasupra noastră” „rânduri – rânduri” îşi găsesc 

un echivalent metaforic în versul: „Sub streşina casei 

ce straniu rosteşte tăceri.” (Acasă). Ca şi în poezia 

eminesciană Sara pe deal, „clopotul” „împle”, „departe 

pe deal”, prin dangătul lui, „sara” de iubire: „Clopotul 

vechi împle cu glasul lui sara,/ Sufletul meu arde-n iubire 

ca para”. (Sara pe deal) 

„Amintirile” care „răsar la geamuri” oferă revelaţia 

anamnezei iubirii din poezia La steaua, de Mihai Eminescu: 


„Tot astfel când al nostru dor/ Pieri în noaptea-adâncă,/ 

Lumina stinsului amor/ Ne urmăreşte încă” , iar „toamna 

târzie” este un ecou liric al nostalgiei „ceasului” de iubire 

din sonetul Afară-i toamnă: „Afară-i toamnă, frunzămprăştiată,/ 

Iar vântul zvârle-n geamuri grele picuri;/ 

Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri/ Ci într-un ceas 

gândeşti la viaţa toată.” 

Ecourile eminesciene se topesc în „descătuşările” 

liricii „fărâmelor de azimă”, care cântă aceeaşi eternitate 

a iubirii, îmbogăţită însă cu semnificaţiile biblice ale 

dragostei în „duh” din „Cântarea Cântărilor”, aşa cum 

sugerează ritualul sacru al îndemnului la dăruire din 

poezia Povaţă: „Tu dăruieşte-ţi dragostea mereu/ 

Aşterne pe cărări de vis iubirea/ Stăpânul tău e numai 

Dumnezeu/ Şi-ţi vei găsi în tine fericirea”. 

Cosmosul poetic al Georgetei Minodora Resteman 

rămâne o simfonie a iubirii, care structurează muzical 

„ispitele” cuvintelor şi ale rimelor din „stihurie” „vechi şi 

noi”, din versurile – „comori” de mir. Poeta „locuieşte”, 

metafizic şi metaforic vorbind, în poemele sale, 

izbăvindu-se prin propriile „descătuşări”, prin îndemnul 

iubirii prin dăruire a cititorilor care-şi vor găsi „în sine” 

„fericirea” promisă. 

8085

ESEU 

Noica despre arheul istoric întrupat de Mircea Eliade 


Isabela Vasiliu- 

Scraba 

Fără element. Fără participaţie 

la element” (rânduri şterse de Noica 

şi trecute de editori în subsolul paginii, 

op. cit., p. 309). 

Cum filozoful urmărit permanent 

ştia că păzitorii gândirii “corecte” îi vor 

cenzura referirile la misticism, el şi-a 

deplasat uneori în mod intenţionat şirul 

gândurilor (aşternute prin caietele sale) 

către zonele accesibile comuniştilor pe 

care-i medita fără plată: “Dacă nu eşti 

un individual-general nu eşti nimic. Te 

preia statistica” (6.190), scria el celor 

care credeau că ies din statistică dacă 

se cocoaţă în ierarhia politică şi socială, 

ignorând cu bună ştiinţă spiritul şcolii 

de înţelepciune pe care ar fi vrut s-o 

edifice filozoful care-i îndemna să 

dispreţuiască “oamenii politici, aceşti 

valeţi ai istoriei” (Noica, Istoricitate şi eternitate, 1989, p.271). Din 

documentele de arhivă a Securităţii, selectate pentru publicare în 

2009, s-a putut afla cu certitudine că pereţii camerei sale de 8 mp 

erau “microfonizaţi” şi că manuscrisele îi erau sistematic controlate 

prin percheziţii făcute pe ascuns (8). 

În alt loc, drept camuflaj al ideii de strămutare prin ascensiune 

către element, filozoful trece ideea că fizica ar descrie şi ea nişte 

elemente, ca magnetismul, sau gravitaţia. În margine pune însă 

o observaţie cu tâlc religios: “Nimic nu este ce este: e altceva”. 

Desigur şi această notaţie trebuia un pic estompată prin unulmultiplu 

de genul: “trăim în elementul prieteniei, -scrie filozoful 

pentru vigilenţii săi cititori din obligaţia slujbei - în elementul 

profesiunii, în elementul unei limbi, al unei culturi şi al unei epoci” 

(6.3). De încheiat încheie iarăşi în plan religios, cu ideea de bază 

a misticismului după care numai omului îi este dat să prefacă 

transcendentul în imanent. 

În opinia înţeleptului ţinut de oficialii culturii comuniste 

departe de tinerii care ar fi vrut să-l audă (9), oamenii s-ar împărţi 

în “drept-credincioşi şi arieni, adepţi ai lui Arie” (6.215). Primii ar 

fi cei care cred în Unu-multiplu (Trinitate). Arienii, crezând în Unu 

şi multiplu, ajung să creadă numai în multiplu, singurul care ‘se 

vede’. Aceştia ar fi raţionaliştii (/iluminiştii), cei care nu ştiu “de 

lumina taborică a bunei filozofări”(ibid.). 

“De ce a triumfat icoana (6.85) -se întreabă Noica, spre a 

răspunde în coordonatele metafizicii platonice: “Pentru că este 

un Unu-multiplu”. (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Mistica platonică a 

participării la divina lume a Ideilor, Slobozia, Ed. Star Tipp,1999). 

După filozoful izolat la Păltiniş, Europa începe la 325 cu Conciliul 

de la Niceea care îngăduit cultul icoanelor. “Dar icoana a devenit 

în renaştere portret, apoi fotografie” (6.96), mai notează Noica în 

postura de filozof al culturii, după ce propusese în 1986 cea mai 

indrăzneaţă logică metafizică din câte se puteau publica la vremea 

terorii ideologice materialiste. Desigur, logica sa metafizică pe care 

o botează logica lui Hermes fusese epurată înainte de tipărire de 

orice trimitere la filozofia religiei creştine. Doar din caietele sale 

aflăm de “obârşia în Tatăl Ceresc” a lui Unu-multiplu care ar apărea 

drept o unire de tipul I-D-G. 

În această triadă, G (generalul) ar trimite la descinderea 

pe linie paternă (Iosif -Avraam), D (determinanta) ar indica 

matriarhatul, iar I (individuaţia) n-ar sugera nici naştere din tată, nici 

naştere numai din mamă, ci din Unul (Tatăl Ceresc) transcendent şi 

trinitar (Noica, 6.42). Noica precizează (pentru sine) că “individuaţia 

e doar o treaptă” (ibid.) şi că asemenea idei se regăsesc atît în 

spiritualitatea indiană cât şi în cea europeană, când nu este fără 

Dumnezeu, adică în versiunea ei proastă (acatholistă), “restrânsă 

la grija agoniselii fără de limită a bunurilor de consumare”. Filozoful 

considera că nu este “nevoie să refuzi omului proprietatea”. Ar fi 

destul să-l aduci prin cultură în situaţia de a spune: “Nu am ce face 

cu proprietatea” (6.80). Despre cultura europeană el nu avea o 

părere grozavă. Lucrul apare limpede din consemnarea impresiei 

că “secolul acesta nu lasă monumente arhitectonice şi nu lasă idei 

mari. De aceea şi face atâta scandal, până la isteria catastrofei 

finale. Ca oamenii fără importanţă” (6.153). 

Aspectul metafizic al logicii lui Hermes este ilustrat în caietele 

lui Noica de posibilitatea convertirii: Timpul logic se converteşte 

în alt timp. “Se continuă şi se desfăşoară prin trecerea într-o altă 

spaţialitate, cu generalul ca dimensiune a individualului. Convertirea 

se confirmă prin prefacerea mediului exterior în mediu interior” 

(Noica, 6.118). In opinia filozofului de şcoală trăiristă (exclusă din 

cultura română de paznicii indobitocirii materialiste) “elementul se 

distribuie fără să se împartă” (6.4). El poate fi universalul devenit 

persoană ca “arheu” (6. 21), cum au fost Eminescu, Cantemir, 

Mircea Eliade, L. Blaga, S. Lupasco, G. Uscătescu, etc, personalităţi 

marcante despre care a scris Cartea marilor întruchipări (sau 

Cartea arheilor “istorici”), volumul inedit din care o parte a fost 

publicat de G. Liiceanu în 2007 cu un titlu de batjocură: Despre 

lăutărism (10) . Provenit din nevoia de participaţie, Unu-Multiplu 

arheului întrupat în multiplul istoriei nu apare doar în plan religios. 

El poate ilustra (pe tărâm cultural) universalul-particular al insului 

devenit “arheu istoric”, adică ridicat prin capodopere (precum 

Eminescu, compozitorul Paul Constantinescu, M. Eliade, Vintilă 

Horia, L. Blaga, Horia Stamatu, etc.) la spiritul obiectiv. Cu spusele 

lui Noica, ar fi vorba de o întrupare “în arheul istoric (din timp şi 

de dincolo de timp) al culturii ca spiritualitate autentică” (Jurnalul 

de idei, 6.22). 

În plan cultural, după colectivismul comunist instituit şi 

păzit prin teroare, individualismul capătă o însemnătate aparte 

fiindcă “acum e în joc individul care în însingurarea lui reface 

comunitatea” [subl. mea, I.V.S]. Noica se referă aici la asceza 

culturală în care a trăit el însuşi, precum şi Anton Dumitriu, şi atâţia 

alţii care au reuşit să creeze în domeniul filozofiei opere de reală 

valoare. Noica însă accentuează în mod expres asupra refacerii 

de după “distrugerea sistematică a spiritului care a luat trup printre 

noi” observată de Lucian Blaga si consemnată pe furiş in Luntrea 

lui Caron, să nu rămână neştiute cele întâmplate în plan spiritual 

(11) odată cu ocupaţia rusească de după 23 august 1944. Dacă 

atunci “s-au retezat brutal şi cu fierăstrăul toate valorile, pentru 

ca urmaşii noştri să nu mai găsească nici un sprijin spiritual şi 

nici un temei de mândrie nicăieri şi în nimic” (L.Blaga, Luntrea lui 

Caron, 1990, p.302), mai târziu nu a mai fost necesară arderea 

bibliotecilor şi nici confiscarea cărţilor, întrucât ştiinţa manipulării 

creierelor a obţinut aceleaşi rezultate prin dominaţia mijloacelor de 

mass media şi prin tehnicile subliminale de control şi de influenţare 

a gândirii. Desigur un rol de primă mărime l-a jucat si ruinarea 

învătământului de toate gradele. 

De la Anton Dumitriu ştiu că în perioada interbelică R. 

Guenon îi îndemna pe cei insetaţi de spiritualitate autentică 

să înveţe româneşte şi să ia aminte la viaţa duhovnicească din 

mânăstirile noastre ortodoxe (12). În credinţa lui Constantin 

Noica (şi a lui Mircea Eliade), întreg secolul XX va trece neobservat 

în istorie (6.102) dacă spiritul obiectiv (în sens hegelian) întrupat 

în spiritualitatea şi cultura românească nu va fi integrat în cultura 

universală. 

Note şi consideraţii marginale: 

8. v. Isabela Vasiliu-Scraba, Camera 13 a vilei “Noica” de la 

Păltiniş, în rev. “Discobolul”, Alba Iulia, iul.-aug.-sept. 2010, p.256 

(http://www.revistanoinu.com/Vila-C.-Noica-de-la-Paltinis.html ). 

9. În dorinţa de a fi dascăl celor tineri, Noica îşi imagina că 

i-ar primi atât de bine la Păltiniş pe oaspeţii întâmplători, încât oricine 

“nu stă la Păltiniş să se simtă în exil”(Istoricitate şi eternitate, 1989, 

p.273). În compania lui Noica şi a prietenului acestuia, meteorologul 

N. Octavian (cu care filozoful spera să poată locui împreună), tinerii 

s-ar simţi minunat, visa el. Noica nu-şi putuse imagina că Securitatea, 

după ce l-a obligat să se mute de la vila 23 unde locuise 8 ani (până 

în1983), “într-o vilă ca şi părăsită” (Noica, în op. cit.p.272), nu-i va 

lăsa pe tineri să se apropie de el şi nici pe Nicolae Octavian nu-l va 

lăsa să-i fie lui Noica în preajmă (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Suspecta 

moarte a filozofului Noica, în Almanahul Origini, 2010, http://www. 

revistanoinu.com/Sfarsitul-lui-Constantin-Noica.html ). 

10. In anul Centenarului “Noica”, fără a sesiza batjocura 

conţinută în titlul pus de editor unui volum alcătuit dintr-o mică 

parte a studiilor care ar fi fost să constituie Cartea arheilor sau a 

“marilor întruchipări”, având o lacună de inspiraţie care l-a făcut săşi 

amintească doar de referatele proaste ale unui coleg invidios pe 

Noica, aşadar bazat pe o întâmplare penibilă din viaţa lui Noica, Ion 

Papuc atacă problema “lăutărismului” la Noica, nepărăsind domeniul 

psihologicului: “Nedreptăţit în chip flagrant, exclus, umilit, Noica se 

referă tot mai patetic la genii” (v.Ion Papuc, Lăutărismul lui Noica[C. 

Noica, Despre lăutărism, Ed. Humanitas, 2007], în “Convorbiri 

literare”, nr.3/2009, p.118-122; articol cuprins de Marin Diaconu în vol. 

“Modelul cultural Noica”, Buc., Fundaţia Naţională pentru ştiinţă şi artă, 

2009, p.473). Ridicolul poveştii pe care nu era nici o pierdere dacă I. 

Papuc n-o scotea la iveală, a apărut însă odată cu adunarea în volum 

a scrierilor colegului invidios, prezentat ca “omul care l-a cunoscut 

pe Noica”. La inceputul nereuşitului articol, eseistul I. Papuc asigură 

cititorul ca el nu îi este şi nu i-a fost discipol lui Noica, nefiind probabil 

de acord cu titlul unui articol de-al meu publicat de Dan Culcer pe 

4 febr. 2009 în revista Asymetria: Indicii de manipulare în eseistica 

unui fost discipol de-al lui Noica: dl Ion Papuc ( http://www.asymetria. 

org/modules.phpname=News&file=article&sid=680 şi in “Origini. 

Romanian Roots, vol.XIV, No.1-2-3 (139-140-141, Ian.-Febr.-March 

2009, p.112 ; şi http://www.revistanoinu.com/Indicii-de-manipulare. 

html cu 1273 de citiri până pe 27ian. 2012) . Că nu i-a fost discipol, deşi 

în tinereţe s-a dus în cartierul Berceni la Noica să se iniţieze în greacă 

veche se vede din felul în care scrie în 2009 despre Noica şi despre 

“insul” Alexandru Dragomir (v. Isabela Vasiliu Scraba, Propedeutică 

la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea găndului, Slobozia, 

(continuare în pag. 8143) 


Llelu Nicolae 

VAlAreanu 

POEZIE 

ConstanTa 

CornilA 

LAZAR 

MAGU 

Sculptorul 

Brâncuşi îşi ciopleşte 

gândul 

peste inima pietrei 

în forme de sărut 

poarta se deschide 

îndrăgostiţii trec 

sculptorul moare 

se aşază masa tăcerii 

pe scaune doar doisprezece 

cei care l-au iubit 

Jiul doar murmură 

spiritul său se înalţă 

prin coloana fără sfârşit 

apoi familia împuţinată 

aşezată pe şase scaune 

la masa de parastas 

varsă lacrimi în tăcere 

Coloana fără sfârşit 

Oul e infinitul care se multiplică 

şi rămâne la forma perfectă, 

păsările sunt doar ideea 

care iese din inima lui vie, 

cu lecţia de zbor în aripi. 

Tăcerea rămâne un gest 

de împărtăşire a gândurilor, 

care nu stă la masă, 

aleargă să prindă un scaun de timp, 

să-şi mărturisească taina-n sărut, 

înflorind stâlpii porţii. 

O bucurie dăltuită-n durere 

şi apoi rugăciunea 

spusă de cuminţenia pământului, 

înainte de a se ridica la cer 

domnişoarei Pogany. 

Pe urmele recunoştiinţei, 

Dumnezeu înduioşat şi-a cioplit 

piatra cerului său 

în care urcă coloana fără sfârşit. 

Oul 

Oul îmi absoarbe micul infinit, 

se divide întruna 

şi capătă forma perfectă. 

Păsările sunt ideea 

care ţâşneşte din inima lui 

cu lecţia de zbor în aripi. 

Tăcerea e doar un gest 

de împărtăşanie a gândului; 

nu stă la masă - 

Aleargă pe alee să prindă scaunul 

timpului, 

memorează forma sărutului 

cu o bucurie născută din durere. 

Lasă rugăciunea - sufletul pietrei - 

în ochi, la cuminţenia pământului, 

înainte de a se ridica păsările la cer 

pe urmele recunoştiinţei. 

Dumnezeu şi-a cioplit cu dalta 

Cuvântul 

Cuvântul devenit 

Apă curgătoare 

Peste deşertul zilei 

Insetat de adevăr 

Mişcă răsăritul 

Către asfinţit 

Aducând odihna secundei 

Suspendat de peretele 

Interior al nopţii 

Pare un sfetnic 

Ce aşteaptă 

Pe masa tăcerii 

Cercul incert 

Al vindecării 

Lumina căzută 

Căzută de sus 

Lumina se plânge 

Port în razele mele 

Multe lacrimi şi sânge 

Am căldură îngheţată 

De soarele neocrotit 

Ce aleargă în spaţiul 

Sau galben 

De roşul iubirii golit 

Am aer fierbinte 

Pe pe rănile triste 

Făcute cu grijă 

De o frunte de om 

Şi nu ştiu câtă otravă 

Stă în mine 

Şi câtă clorofilă 

De pom 

Îmi e trupul legat 

De o mâna ce tulbura ploi 

Când vă chem într-o sală de fluturi 

Să învaţaţi gratuit 

Ca cerul credinţei 

Şi iadul deopotrivă 

E în voi 

Lumina căzută de sus 

Stă pe o bancă 

Aşezată de tâmplă 

În faţa gândirii 

Dar n-a primit nici un răspuns 

Supărată pe timp 

Aruncă ultima săgeată 

Peste umbra de fier 

A omenirii 

De stingerea zilei pătrunsă , 

Lumina e palidă 

Indecisă şi planşă. 

Luceafăr şi Vier 

A plecat grăbit poetul, 

pe-o ninsoare ca de oase ... 

Un Luceafăr îl chemase 

să citească-n cer sonetul 

şi să spună o poveste 

cu mormintele furate. 

Crucile îndoliate 

jalea-şi strigă româneşte. 

Ca o lacrimă ce plânge 

pe-amândoi obraji de-odată, 

curge Prutul şi ne-arată 

că avem acelaşi sânge. 

Răvăşită harta ţării ... 

Hai s-o aşezăm în cui! 

Înc-un râu pe ea să pui 

şi puţin din malul Mării! 

Frate, e o vie cerul ... 

Vino să îi fii „Vierul”! 

Mineriadă 

Au năvălit ortacii dis-de-dimineaţă, 

mi-au intrat în casă ca-ntr-un abataj. 

Şi, parcă, de pe şine, un tren într-un triaj 

a coborât şi singur mergea pe jos spre 

piaţă. 

Săpau cu tîrnăcopul pereţii de la vilă 

şi excavau dulapuri, noptiere şi sertare; 

spuneau c-a fost mansarda cândva 

adânc de mare 

şi ei vedeau în ziduri filoane de huilă. 

Îl înjurau în barbă pe împăratul Nero, 

visau ei un imperiu de mine şi cărbune 

şi învăţau pe oameni să scadă şi 

s-adune 

-fixau întreaga ţară la orizontul zero. 

Trudeau şalopetarii în ritmul îndrăcit, 

născând o naţiune de cocs şi antracit. 

Nici o palmă 

Hai, unge, tată, frâul şi biciul şi potcoava 

şi-ncarcă în căruţă şi plumbii şi otava, 

strămoşii mei de viscol, trecuţi prin foc 

şi mir 

ne-aşteaptă la hotare cu tot cu cimitir. 

Lumina lor de ceaţă se-adună în fuior ... 

Ei înşişi se adună din amintirea lor 

strigând cu glas de clopot, de rugă şi 

sudalmă: 

„Din sfânta hartă a ţării nu rupeţi nici o 

palmă! 

Noi am plătit destule impozite de sânge 

pân-a secat şi marea, şi ochiul care 

plânge, 

când împotriva noastră, călătorind cu 

tunul, 

pornit-au şi vicleanul, şi hoţul, şi 

nebunul. 

Pământul ţării noastre de carne e şi 

sânge, 

un uriaş ce doarme, dar printre vise 

plânge. 


8087

EVENIMENT 

Marin Constantin – dirijor vizionar şi cutezător 

Cetăţean de onoare al Municipiului Focşani 

Conf. univ. dr. Ioan Golcea 


Structura fericită a artistului Marin Constantin s-a 

construit din har muzical, calităţi psihice excepţionale, 

putere de muncă inegalabilă, voinţă activă şi conştientă. 

A fost tenace, inteligent şi intuitiv. S-a impus în 

sufletul tuturor, ştiind să cultive resorturile psihice ale 

madrigaliştilor, ale ascultătorilor şi ale conducătorilor. 

Nu uita nimic ! Avea o memorie cuprinzătoare, 

engramică, pe care o exersa: era preocupat de 

investigaţii afective: de la selectarea repertoriului, la 

discuţii profesionale sau la o agapă, totul era înscris 

în parametrii reacţiilor afective ale interlocutorilor, 

maestrul stăpânind arta descifrării tainelor umane şi a 

celor mai ascuns porniri. 

Ştia că toate sufletele madrigaliştilor au nevoie de 

o singură inimă: a SA ! 

Ştia că nici un repertoriu nu este de neabordat; 

studia până ajungea la cunoaşterea lui. 

Ştia că nici o sală de concert din lume nu este nici 

prea mare pentru Madrigal, nici prea mică; în orice 

situaţie oficia ca un preot la altar ! 

Omul şi artistul Marin Constantin se revărsau în 

comunicarea psihotehnică prin care grupurile sonore 

se susţineau reciproc, coriştii conştientizau globalitatea 

sonoră şi cuprindeau spaţiul cu emisii vocale de 

la cele difuze la strigăte, obţinând controlul sonor, 

intercomunicarea în plan orizontal şi fluenţa circulaţiei 

tensionale prin sugestiile dirijorale ale maestrului şi 

puternica sa empatie. 

Conducând un ansamblu contemporan, cu 

recunoaştere unanimă, Marin Constantin a fost dintru 

început ovaţionat. 

Ştiţi câte epitete şi metafore, elogii şi distincţii 

s-au dedicat maestrului şi madrigaliştilor Se pot scrie 

volume, se pot redacta tratate şi îndreptare de conduită 

dirijorală cu aceste materiale, dar cel mai important 

gest al nostru constă în a nu-L UITA, a nu-i neglija 

opera şi a nu-i nesocoti atitudinea de cutezător pentru 

că, în final, MARIN CONSTANTIN şi MADRIGALUL ne 

aparţin nouă, tuturor. 

A fost o şansă a ascultătorilor şi spectatorilor 

de pretutindeni să fie în prezenţa unui magician al 

baghetei, un vrăjitor al sunetelor, un Paganini în faţa 

corului, un geniu - după părerea multora. În referatul 

de recomandare a obţinerii titlului de doctor în muzică, 

marele compozitor şi profesor Sigismund Toduţă afirma 

că cele 10 C.D.-uri cu Arta construcţiei şi interpretării 

corale sunt „mărturia cotelor atinse de arta interpretativă 

corală sub direcţia unui dirijor dotat cu geniu”. 

Cu vreme înainte, Cella Delavrancea îl omagia pe 

Marin Constantin, cel ce a „găsit formula care-i deschide 

universul dimensiunii a patra” pentru care „muzica nu 

mai are timp ci este o continuă emanaţie”. 

Maestrul Ştefan Niculescu a fost un statornic 

admirator al Madrigalului şi a dirijorului Marin 

Constantin: „Madrigalul aduce ascultătorului briza 

muzicii ... Marin Constantin mi-a apărut drept unul 

dintre puţinii interpreţi care ştiu să reveleze forma 

sensibilă a muzicii; nu numai într-o versiune cu totul 

personală, ci şi în perfectă concordanţă cu forma scrisă, 

raţională a operei”. 

Al. Paşcanu dedica Festum hibernum şi Bocete 

străbune lui Marin Constantin, „acest vrăjitor care 

cunoaşte secretul transformării hârtiei în muzică, în artă 

incandescentă cu care aprinde sufletele ascultătorilor 

pe toate meridianele lumii”. 

Compozitoarea I. Odăgescu mărturiseşte că opera 

interpretativă a lui Marin Constantin este „o realizare 

unică în istoria artei interpretative corale româneşti şi 

universale”. 

M. Moldovan ne invită la reflecţii: „Poate ne mai 

reamintim că avem în grădina românească o floare cum 

nu are nimeni, chiar nici cei cu casa mai mare şi curtea 

mai plină”, iar Hansa de Roo clamà: „Corul Madrigal 

este de-a dreptul excepţional ! Denotă o minuţioasă 

pregătire, în care nu ştii ce să apreciezi mai mult: 

studiul aprofundat al partiturii, cu descifrarea tuturor 

sensurilor sau fineţea nuanţelor celor mai subtile ale 

muzicii”. 

Toate aceste gânduri ne conduc la ideea că, în 

continuare, avem nevoie de lumina şi nobleţea corului 

Madrigal în care se oglindeşte - cu rară claritate şi 

intensitate - sufletul nepereche al lui Marin Constantin. 

Maestrul a înfăptuit într-o viaţă un imens act de 

cultură; a concertat cu săli pline, inclusiv la programele 

cu muzică contemporană. A lăsat o moştenire imensă, 

dar şi foarte grea: ştacheta interpretării corale acum 

este SUS, iar Şcoala muzicală corală românească 

trebuie să-i facă faţă fără complexe. 

Maestrul a fost autorul unor meditaţii sonore 

aduse de dincolo de audibilul exterior, dăruindu-ne 

MUZICA reînnoită. Marin Constantin nu doar că a înţeles 

primenirea muzicii corale româneşti, dar a pornit odată 

cu această primenire şi a rămas în ea. 

Muzica l-a exprimat pe Marin Constantin pe măsură 

ce temerarul dirijor s-a pătruns de adevărul că „opera 

de artă cere tot timpul viaţă”. 

Ne întrebăm dacă drumul Madrigalului şi a 

maestrului a fost rectiliniu; nicidecum, pentru că, după 

cum mărturisea El însuşi, „vicisitudinile biruite rămân 

doar mărturia că a trecut adânc în viaţă şi - ca un artist 

adevărat - nu a putut rămâne fără însemnele acestora” 

(Iosif Sava - Constelaţia Madrigal, pag. 142). 

Prin versiunile sale interpretative, Marin Constantin 

ne îndeamnă să percepem propria noastră idealitate şi 

frumuseţe; viziunile sale ne sunt repere şi impulsuri 

pentru înstăpânirea imensei bogăţii lăuntrice de care 

dispunem. Când lumea aceasta se va linişti şi sufletele 

umanităţii vor căuta din nou audiţia MUZICII SFERELOR, 

viziunile lui Marin Constantin vor prinde contur şi se vor 

actualiza de dincolo de timp. 

Consider că trebuie să trăim certitudinea că 

Spiritul neamului românesc ne-a hărăzit un VISĂTOR, 

un ZBURĂTOR DIN ZĂRILE MUZICII şi ale perfecţiunii 

interpretative care a purtat numele de MARIN 

CONSTANTIN. 

Acest mare interpret român este un nod al artei 

corale, precedat de un lung ventru, după care urmează 

o nouă dilatare. Eu zic: maestrul Marin Constantin abia 

de acum înainte urmează să fie descoperit în strălucirea 

irizată a personalităţii sale; ne-a lăsat opera prin care 

trebuie să-l înţelegem şi să-l venerăm pentru darul 

făcut prin propriul autodafè, autodafè înţeles ca jertfă 

dar şi ca act de credinţă. 

Marin Constantin are dreptul la neuitarea noastră - 

după cum spunea Geo Bogza despre Paul Constantinescu. 

Marin Constantin ar fi putut fi un om politic influent 

sau un director cu veleităţi reale în domeniul artistic, 

dar nu s-a pierdut într-un destin complicat şi nici nu s-a 

împăcat cu o glorie falsă faţă de predestinarea sa; a 

rămas statornic vocaţiei de a fi cel dintâi în interpretarea 

muzicii corale din epoca modernă. 


Repatrierea 

Poetul Laurian Stănchescu a discutat, cu 

reprezentanţii Ministerului Afacerilor Externe 

despre repatrierea osemintelor lui Constantin 

Brâncuşi. Întâlnirea a avut loc după ce, timp de 

mai multe zile, Stănchescu a protestat în faţa 

MAE, alături de Alexandra Dagdelinis şi alte 

persoane, cerând declanşarea procedurilor pentru 

aducerea în ţară a osemintelor lui Constantin 

Brâncuşi. 

Purtătorul de cuvânt al MAE, Doris Mircea, i-a 

transmis lui Laurian Stănchescu să depună o cerere, 

însoţită de dosarul în care se află toate actele necesare 

pentru repatrierea celui mai mare sculptor al secolului 

XX. „Din câte am înţeles de la Doris Mircea, Ministerul de 

Externe vrea să dea notă oficială că susţine demersul de 

repatriere a rămăşiţelor lui Brâncuşi. Mi-a spus să depun 

mâine o cerere în acest 

sens, dar şi dosarul ca 

ei să analizeze toate 

documentele. Avem 

acum nevoie doar de un 

punct de vedere oficial. 

Acum, spre deosebire 

de alte dăţi, când am 

protestat şi nu am avut 

niciun rezultat pozitiv, 

pot să spun că sunt mai 

optimist. Lavinia Guzu, 

consiliera primului 

ministru pe probleme 

de cultură mi-a spus că 

premierul Răzvan Mihai 

Ungureanu susţine 

demersul de repatriere 

a osemintelor lui 

Brâncuşi. Am fost 

informat de Lavinia 

Guzu că premierul 

a cerut Ministerului 

de Externe şi Ambasadei să susţină iniţiativa mea”, a 

declarat Laurian Stănchescu, pentru ZIUAnews. 

La rândul său, purtătorul de cuvânt al MAE, a 

confirmat că i-a recomandat lui Laurian Stănchescu să 

depună o cerere însoţită de dosarul cu care acestea va 

pleca la Paris, însă a precizat că deocamdată nu poate 

preciza dacă Ministerul de Externe susţine acest demers. 

„Laurian Stănchescu îmi va aduce mâine un dosar pe 

care a spus că îl va duce şi la Paris, dar va face şi o 

solicitare către Ministerul Afacerilor Externe. Mâine 

aşteptăm să vedem ce primim de la dânsul. Noi nu am 

spus că vom susţine acest demers deocamdată. Trebuie 

să vedem întâi ce documente primim”, a declarat Doris 

Mircea, pentru ZIUAnews. 

EVENIMENT 

două zile m-a sunat domnul Florin Cârciumaru pentru 

că eu am iniţiat pentru vineri, aici, în Piaţa Prefecturii, 

un protest, tocmai pentru a atrage atenţia autorităţilor 

din Gorj că există un mare artist, cel mai mare sculptor. 

Drept urmare, Domnia sa m-a rugat să avem un dialog, 

m-a rugat să nu mai fac acel protest şi mi-a promis că 

voi avea o întâlnire cu Victor Ponta. Domnul viceprimar 

a văzut toate documentele pe care le am în traistă, s-a 

uitat pe file şi s-a convins că mă sprijină atât Parlamentul 

României, cât şi Academia Română în demersul meu“, a 

declarat Laurian Stănchescu. 

Scriitorul Laurian Stănchescu, cel care doreşte 

să readucă în ţară osemintele lui Constantin Brâncuşi, 

a reuşit să i se adreseze prim ministrului Victor Ponta. 

Laurian Stănchescu a declarat că de curând s-a întors de la Paris 

unde a depus la primăria oraşului un dosar care vizează problema 

repatrierii osemintelor lui Constantin Brâncuşi, care se află în 

Cimitirul Montparnasse. A dorit să protesteze în faţa Prefecturii, 

însă a fost sfătuit să discute mai întâi cu noul premier şi să îi 

ceară ajutorul în demersurile sale. „M-am întors de curând de la 

Paris, unde am depus ultimele documente Primăriei Parisului. 

Chiar a venit reprezentantul primarului Parisului, s-a uitat peste 

dosar aproape 40 de minute şi l-a primit. Venind în ţară, la două 

zile m-a sunat domnul Florin Cârciumaru pentru că eu am iniţiat 

pentru vineri, aici în Piaţa Prefecturii, un protest, tocmai pentru 

a atrage atenţia autorităţilor din Gorj pentru că există un mare 

artist, cel mai mare sculptor. Drept urmare, domnia sa m-a rugat 

să avem un dialog, m-a rugat să nu mai fac acel protest şi mi-a 

promis că voi avea o întâlnire cu Victor Ponta. Domnul viceprimar 

a văzut toate documentele pe care le am în traistă, s-a uitat pe 

file şi s-a convins că mă sprijină atât Parlamentul României cât 

şi Academia Română în demersul meu.“, a declarat Laurian 

Stănchescu. 

Sursa: Mediafax, Gazeta de Sud, Ziua News etc 

Laurian Stănchescu a declarat că recent s-a întors 

de la Paris, unde a depus la primărie un dosar care 

vizează problema repatrierii osemintelor lui Constantin 

Brâncuşi, care se află în Cimitirul Montparnasse. „Mam 

întors de curând de la Paris, unde am depus 

ultimele documente Primăriei Parisului. Chiar a venit 

reprezentantul primarului Parisului, s-a uitat peste dosar 

aproape 40 de minute şi l-a primit. Venind în ţară, la 


8089

RECENZIE 

MOARTEA 

DINAINTEA 

MORŢII 

Mihai Visoiu: 

„Pe toţi detractorii mei îi 

asigur că „Moartea dinaintea 

morţii” nu este ultima mea 

carte, că-n mai puţin de o 

lună de la înmormântarea mea 

va apărea şi va fi dat gratuit 

volumul de proză „Mi-e scârbă 

de mine!”. Da, domnilor, mi-e 

scârbă de mine că am întors 

spatele şi am înghiţit toate 

mizeriile făcute înainte de 89, 

dar mai ales după, când v-aţi 

spălat de toate nenorocirile 

pricinuite multora în mijlocul cărora aţi trăit. Că 

în numele partidului unic, voi aţi fost hiene, hiene 

în devenire, hiene care v-aţi desăvârşit lipsa de 

caracter şi de umanitate, de colportori şi turnători, de 

nemernici şi bestii lipsite de orice scrupul”(Testament 

– Mihai Vişoiu) 

CV-ul acestui om, născut în Ploieşti, la 15 februarie 

1939, este pe cât de divers pe atât de impresionant. Ca 

toţi copiii născuţi Bdul Vacilor din Ploieşti – aşa i se 

spunea cartierului-mahala Malu-Roşu, Mihai Vişoiu 

visa să iasă cândva din mizeria cartierului. Un model 

de urmat putea fi Petre Popescu, campion european 

de box, mândria cartierului şi a ţării. Toată puştimea 

numai despre el vorbea. Şi Mişu a plecat spre o sală 

de sport, de unde avea să iasă, în numai câţiva ani, 

boxer şi handbalist, la... Ştiinţa Galaţi. El plasa însă, cu 

măiestrie, nu numai pumni, ci şi cuvinte bine ticluite în 

ceea ce numim „proză scurtă”. A debutat spectaculos, 

în 1963, la revista Luceafărul, cu Joc,Pasenţa, Omul 

care face sfinţi. Lumea cuvintelor tipărite l-a cucerit 

definitiv. Revistele Gazeta Literară, Tomis, Argeş, 

Pagini Dunărene, Familia, Cronica, România Literară 

ş.a. i-au publicat zeci de lucrări literare. A scris, de 

asemenea, scenarii de film şi piese de teatru difuzate 

la Radio 1 Bucureşti, TVR, dar a colaborat şi cu revista 

Flacăra, care i-a publicat nuvele, proză scurtă , diverse 

articole de presă, remarcându-se, mai ales, ca reporter 

de teren, în agricultură. Facultatea de Ziaristică, făcută 

la „bătrâneţe”, în anii’70, avea să-i prilejuiască o 

lucrare de diplomă notată cu 10, ea fiind propusă spre 

publicare: Brazda – revistă patronată de Dimitrie Gusti, 

în perioada 1929-1935. Această lucrare, prezentată la 

examenul de stat, era prima lucrare de sociologie a 

presei din România. Ca jurnalist, cu acte în regulă, a 

activat la Tribuna Ialomiţei, Scânteia şi Adevărul, până 

la pensionare (2002). După 1990, Mihai Vişoiu apare 

şi ca autor al unor cărţi: Dragoste mare cât o cruce, 

Răstignirea ţăranilor –Tragedia agriculturii româneşti 

şi, bineînţeles, „reprize” din lumea boxului: Mihai 

Leu în altarul durerii, Spovedania unui învingător - 

Leonard Dorin Doroftei, Legendele boxului românesc. 

Culegere de articole dedicate istoriei boxului. 

Deşi el este şi rămâne ploieştean, prin tot ceea 

ce face şi simte, aici având mulţi prieteni printre 

sportivi, scriitori şi jurnalişti, viaţa l-a exilat în Câmpia 

Bărăganului, în Slobozia, unde trăieşte şi munceşte de 

peste 40 de ani. De altfel, pentru ataşamentul lui faţă 

de această urbe, Mihai Vişoiu a fost onorat, în 2009, 

cu titlul de Cetăţean de Onoare al Oraşului Slobozia. 

Aici şi-a petrecut copilăria şi tinereţea şi celebrul poet 

Mircea Dinescu, care avea să-l creioneze, în stilu-i 

caracteristic pe Mişu Vişoiu: „Cu o biografie de 

prozator american ( boxer, băiat de gălăgie, scriitor de 

vagoane, instalator, electrician, îndrumător cultural 

etc), Mihai Vişoiu dă mereu în clocot, îi molipseşte 

pe cei ce se apropie de el. Îi place spectacolul, pe 


care-l duce până la capăt: scenarist, regizor şi actor în 

acelaşi timp. Şi-a lansat cărţile în penitenciare, pe câmp 

sau la Mariot. Posedă geniu verbal, recită pe de rost proze 

întregi, uimind cenacliştii din sudul ţării. Aici, în perimetrul 

Ialomiţei, el dorea să fie, şi era cunoscut drept ziarist serios 

şi nu doar un „pârlit de nuvelist”- cum îl tachina marele 

nostru coleg de scris şi de câmpie, Ştefan Bănulescu. Câte 

povestiri de Mişu s-au consumat în editura aerului! 

Un alt mare maestru al condeiului, regretatul Fănuş 

Neagu, s-a simţit şi el atras de acest călător sub steaua 

norocoasă a Dunării, prin miresmele Bărăganului şi aurul 

speranţei. Mihai Vişoiu, ca şi alţi exaltaţi ai libertăţii, 

continuă să fie mereu la fel de bogat în iluzii, neîmplinit în 

disperări, cules de patimile ce ţin de măreţia omului furat Ioan Popescu 

de ideea că lupta este idealul care ne smulge din uitarea 

pământului. Mişu al nostru a fost şi rămâne un slujitor al 

pământului : El este, poate, singurul ziarist care mai face agricultură. Pentru ceilalţi, 

ţara s-a mutat în cluburi de noapte, cazinouri, pe stadioane sau în Parlament. 

Mihai ştie, probabil, ce înseamnă să fii răstignit pe crucea uitării, a dispreţului 

ciocoiesc şi a foamei, spune Cornel Radu Constantinescu. 

Ei bine, acum, în plină iarnă, fostul mahalagiu de cartier Malu-Roşu al Ploieştilor 

a fugit de viscolul din Bărăgan spre Ploieşti, unde a dat de un ger năpraznic. Dar căldura 

cu care l-au primit prietenii şi cunoscuţii lui, nu puţini, l-a făcut să se simtă cu adevărat 

acasă. A adus cu el un sac plin cu cărţi: ultimul său volum, Moartea dinaintea morţii 

(ce titlu sumbru!), pe care a ţinut să-l lanseze aici, în mijlocul alor săi. Bună ziua 

şi sărut-mâna tuturor!, au fost primele lui cuvinte. Pentru că am scos aceată carte 

pe banii mei, amavut dreptul să scriu ce vreau şi să-i bag în mă-sa pe toţi cei care 

i-am cunoscut, de la râme până la câini turbaţi, căci animale n-au fost niciodată (...). 

Moartea dinaintea morţii e precară, nemernică, plină de neprevăzut şi falsitatea ei n-o 

crezi, deşi o simţi ca fetele de pe centură (...). Moartea dinaintea morţii, care îţi ia 

viaţa fără să bată în fereastră sau la uşă, lăsându-te rece (...), are atâta treabă încât 

lasă lucrurile neterminate şi pe noi s-o aşteptăm într-o gară fără mersul trenurilor, ele 

fiind de mult anulate (...). Nu ştiu dacă această introducere din prima pagină a cărţii, 

mirosind a lumânări de proastă calitate, ieftine, poate fi interesantă. Ştiu doar că sunt 

atât de morbid, încât de jur-împrejurul meu, cu fiecare clipă, răsar şi se tot înmulţesc 

cruci (...). Îmi fac semnul crucii ca să ies din lanul de cruci şi să încep povestea care să 

ţină locul jurnalului vieţii mele, neţinut (...). Această carte este scrisă mai mult pentru 

mine, pentru sufletul meu, ea este ca o spovedanie. O spovedanie a unui învins, care a 

gustat înfrângerile nu oricum, ci până la ultimul dumicat, dacă strachina a fost plină, 

Din strachina asta plină, încerc să iau totuşi câţiva dumicaţi. Când Mişu nu 

împlinise patru ani, pe lume a mai venit un frate, Paul-Marian. Îmbolnăvindu-se, 

surprinzător, de tuse măgărească, el a murit, vinovat de asta fiind considerat Mişu, care 

a supt din biberonul nou-născutului, în disperare mama numindu-l criminal! 

Când a ajuns la grădiniţă, scăpat de eticheta de criminal (aflase între timp ce 

şi cum), dna educatoare i-a spus că e brânză bună în burduf de câine, deoarece, deşi 

recita, ca un actor, poezii despre soldaţii căzuţi pe front, nu era cuminte. Eram dat 

dracu’; cine a văzut copil cuminte născut pe Malu-Roşu, bulevardul vacilor, cum era 

cunoscută mahalaua acelor vremuri. Vremuri de război, despre care Mişu îşi aminteşte: 

Era Vinerea Mare a Paştelui din ’44. O dimineaţă frumoasă, fără niciun fulg de nor. 

Spre prânz, după ce la biserică părintele terminase cu spoveditu’ şi împărtăşitu’, 

sirenele au început să spargă cerul cu urletele lor(...). Curând, cerul Ploieştiului a fost 

brăzdat de sute de bombardiere, flancate de avioane de vânătoare, din care au început 

să curgă ouăle. Pământul se cutremura, fiecare încercând să ajungă la adăposturile 

aflate în fiecare cartier. Eu am fugit spre adăpostul aflat la 

răscrucea străzilor Partizani cu Dobrogei şi Neagoe Vodă, 

unde se aflau cârciumile „La trei sarmale” şi „Calul bălan”. 

Adăpostul ăsta era făcut pentru vreo trei sute de suflete. În 

vinerea aceea, bombardamentul m-au prins la grădiniţă. 

Fugind speriat spre adăpost, m-am împiedicat şi am căzut de 

vreo două ori, julindu-mă la genunchi; curgea sângele gârlă. 

De durere, dar mai mult de frică, oprit sub un nuc uriaş, am 

început să îngân, plângând, o rugăciune. Nu era Tatăl Nostru, 

ziceam întruna doar „Doamne, iartă-l pe Mişu! Şi m-a iertat, 

deoarece pe adăpostul ăla au căzut 4-5 bombe. Au murit 

peste170 de oameni, dintre care au putut fi recunoscuţi doar 

doi gemeni, găsiţi îmbrăţişaţi, şi o femeie, Petruţa lui Gore 

văduvu’. 

Mihai Vişoiu ne mai relatează şi numeroase alte 

momente inedite, precum trecerea soldaţilor ruşi prin Ploieşti. 

În drumul lor spre Berlin, aceştia făceau curăţenie prin casele românilor, luând cu ei 

pendule şi ceasuri-deşteptătoare la gât, dar şi găinile, raţele, porcii şi vitele, după ce le 

împuşcau. După numai un an, în urma lor aveau să se nască copii blonzi semănând cu 

învingătorii. 

Pentru Şobolanu sau Pizdercea - cum i se spunea lui Mişu în cartier, adevărata 

şcoală nu a fost cea cu bănci şi catedră, aulă şi amfiteatre, ci Şcoala Vieţii - adevărată 

universitate, unde te ungi cu toate alifiile... Aici s-a calificat Mişu, înainte de a deveni 

jurnalist şi scriitor, în meserii „delicate”: instalator la desfundatul canalelor şi vcurilor, 

merceolog, boxer-bătăuş, ceferist cu... târnăcopul la montarea traverselor CF, 

îndrumător cultural etc. 

Acum, după ce au trecut peste el atâţia ani, cu bune şi rele ( pe 15 februarie a făcut 

73, La Mulţi Ani, Omule!, Mişu Vişoiu a rămas acelaş: un bărbat puternic, elegant şi 

spiritual, mereu pus pe glume: Hai, bă, să bem un păhărel în cinstea viitorului Guvern!

ESEU 

Derusificarea si „dezghetul”: Fetele regimului 

comunist in anii ‘50-’60 

Dan Ciachir 

Sala Palatului, fosta a Congreselor 

Primele doua congrese ale Partidului Muncitoresc 

Roman s-au tinut la Ateneu, apoi, in 1959, Ocarmuirea 

s-a gandit sa ridice o cladire anume pentru ele, un 

edificiu- simbol, si astfel a aparut in 1960, in spatele 

fostului palat regal, Sala Congreselor, cu o 

capacitate de 3600 de locuri. In vederea construirii 

ei si a imobilelor inconjuratoare, s-a demolat in pripa un 

cartier, nenumarati oameni 

au fost stramutati din 

propriile case, au disparut 

cateva strazi, o biserica, o 

linie de 

tramvai cu capatul pe 

locul magazinului „Adam“, 

Sala Palatului fiind proiectata 

sa aiba in preajma un 

palc de blocuri noi dominate 

de unul de 14 etaje prevazut 

cu un café-bar la parter si 

un restaurant cu jardiniera 

la mezanin. La parterul unui 

bloc s-a deschis un magazin 

„Filatelia“, care subzista 

dupa 50 de ani, iar la baza 

blocului din coltul cu Strada 

Stirbei Voda, un bufet expres, modern pentru acele 

vremuri, unde se puteau lua doua feluri de mancare cu 

10 lei. 

Sala Congreselor s-a numit apoi Sala Palatului 

si sub acoperisul ei au inceput sa fie proiectate filme 

in premiera, indeosebi productii occidentale. Daca in 

deceniul precedent interpretii straini de muzica usoara 

veniti in turneu la Bucuresti din tari necomuniste se 

numarau pe degetele unei singure maini (Yves Montand, 

Raj Kapoor, Vico Torriani), in anii ’60 prezenta lor nu mai 

constituia un fapt iesit din comun. Toate aceste concerte 

aveau loc pe scena Salii Palatului. 

Cum a ramas Lenin la Paris 

In iarna anului 1962, Domenico Modugno a sustinut 

trei recitaluri, ultimul fiind retransmis de Televiziune. A 

cantat, intre altele, Alleluia, L’uomo in frac, Volare, Piove, 

ultima piesa ramanand vreme indelungata in memoria 

romanilor drept „Ciao, ciao, bambina“ („Ciao, ciao, 

bambina/ Un baccio ancora/ E poi per sempre ti perderò“). 

„Ciao, bambina!“ strigau apoi bulevardistii dupa fete. Era 

la moda muzica italiana. Modugno inregistrase un disc la 

Electrecord, iar in 1963 a inregistrat unul si Claudio Villa, 

care cantase pe aceeasi scena a 

Salii Palatului, facand furori cu Un tango italiano. I-a 

urmat, in acelasi an, Marino Marini. Deja solistilor romani 

li se permitea sa cante in limbi straine, astfel incat tenorul 

Valentin Teodorian imprimase un microsion – asa li se 

spunea noilor discuri de vinil – cu patru bucati cantate 

in italiana, intre care „Il telegrama” si „Romantica”, o 

compozitie a lui Renato Rascel, consacrat in intreaga 

lume de „Arrividerci, Roma!”. 

Se punea surdina de-acum 

retoricii antioccidentale care 

in anii ’50 zamislise versuri de 

felul: „O, imperialist american/ 

Cade-ti-ar bomba in ocean!“. 

„Scanteia“ si „Urzica“ 

rarisera caricaturile cu bancheri 

burtosi si puhavi asezati pe saci 

burdusiti cu dolari slobozind 

colaci de fum din tigari de foi 

lungi si groase. Nu se mai 

amintea nici de poemul Mariei 

Banus, Tie-ti vorbesc, America!. 

Regizorul Ion Popescu-Gopo 

turnase un film nevorbit, S-a 

furat o bomba, aducand a satira 

antiamericana cu gangsteri si mesaj pacifist, insa lumea 

se ducea sa-l vada pentru muzica asortata mediului si 

pentru un numar de striptease interpretat de actrita 

Liliana Tomescu de la „Nottara“, care peste cativa ani 

ramanea in Occident, deodata cu un actor de la acelasi 

teatru care jucase rolul lui Lenin intr-o piesa sovietica, 

prilej pentru bucuresteni sa isi comunice ultima noutate: 

„A ramas Lenin la Paris!“. 

Filme rusesti si studenti de culoare 

Pe Bulevardul 6 Martie, intre Cercul Militar si 

„Gambrinus“, erau sase cinematografe, mostenire 

interbelica, aproape legate unul de altul. Vizavi de blocul 

nostru era fostul Capitol“, rebotezat „I.C. Frimu“ dupa 

numele unui militant socialist. In serile de duminica spre 

luni se schimba afisul, de marimea unui ecran, punanduse 

cel cu filmul proiectat in saptamana urmatoare. In 

1960-’61, majoritatea filmelor erau rusesti, precum 

„Batalie in mars”, ecranizare dupa romanul omonim al 

Galinei Nicolaeva, tradus in romaneste, citit si laudat 

de intelectualii care vroiau sa arate ca sunt la unison cu 

regimul. Sau „Cer senin”, reflex al Congresului al XXI-lea 

al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, de la a carui 

tribuna Hrusciov mai osandise o data stalinismul, dupa 

ce o facuse initial in 1956. Dupa congresul din 1961, 

Hrusciov primise o delegatie de fosti deportati in Gulag, 

intre care se afla si Alexandr Soljenitan. 

Ma duceam uneori la film cu Ana, femeia noastra 

de serviciu, venita din satul bunicilor, pe langa care 

traia, fiindu-le foarte devotata. Era analfabeta, harnica si 

anticomunista ca toti taranii. Pana sa ajunga la Bucuresti 

nu calatorise cu trenul 

si nu fusese mai 

departe de Calafat si 

de Craiova. Nu stia ca 

exista grade militare 

mai mari de plutonier. 

Dupa ce raspundea la 

telefon, il punea la loc 

in furca si se ducea 

sa-l anunte pe tata 

ca il cauta cineva. 

Saruta mana tuturor 

musafirilor, iar daca 

parintii mei lipseau, 

spunea: „Boierii nu 

sunt acasa“. Nu iesea niciodata singura din bloc, intrucat 

s-ar fi ratacit. Mergand impreuna la un film, s-a oprit 

deodata pe trotuar cu aerul unui om in pragul unui atac 

de cord, apucandu-ma de mana: „Un harap! Un harap...“. 

Vazuse un negru inalt de aproape doi metri. Existau pe 

atunci studenti de culoare in Bucuresti. Bursele primite le 

ingaduiau sa intre in noul café-bar de la parterul blocului 

„Malaxa“ de pe Bulevardul Magheru, in spatele Bisericii 

Boteanu, local caruia i se spunea Katanga. 


8091

CRITICA 

VASILE BURLUI este, ca toţi 

poeţii mari şi adevăraţi, un 

VECHI care stă printre noi 

Pompiliu Comşa 

Marea provocare a celui care scrie şi receptează 

poezia pare a fi, pentru reactivii vremurilor noastre, 

insignifiantă: este poezia doar limbaj, unul ca atâtea 

altele Şi: cum supravieţuieşte poetul, ca reacţionar 

hârşit, propriului său cod liric Cel mai bătrân poet 

este acela care a supravieţuit a doua zi ultimei sale 

cărţi, se ştie. Vasile BURLUI, în timpul ‘’liber’’ profesor 

universitar doctor şi întâmplător sau nu preşedinte 

al Fundaţiei ieşene ‘’Apollonia’’,în felul lui urmează 

ideea despre artă a lui Celibidache care nu înregistra 

muzica, o dirija/cânta doar. Încă de la debutul liric, el 

lucrează în metale grele. Pe cortex, direct. Şi neapărat, 

în contratimp cu poeţii generaţiei sale biologice. Am în faţă 

două dintre cărţile sale de poezie adevărată apărute anul 

trecut la Casa Editorială Demiurg. Prima se numeşte ‘’Concert 

melancolic’’, o ediţie bibliofilă cu 32 poeme superbe, având o 

ilustraţie inspirată, semnată de Liviu SMÂNTÂNICĂ şi respective 

‘’Philemon şi Baucis’’, cuprinzând 30 poeme ‘’pe care le-am scris 

împreună înainte şi după ce ai plecat’’, adică o superbă hiperbolă 

a jumătăţii astrale ce dă titlul plachetei. Vasile BURLUI scrie cu 

un ochi atent la pagina albă şi cu celălalt la eseurile lui Heidegger 

din ‘’Originea operei de artă’’, cu al său principiu formulat cât se 

poate de limpede: în adevărata operă, artistul lasă loc operei, el 

devenind o includere. Poetul e (şi) aşa cum spune ŞORA: sarea 

pământului, iar la cristalizarea poeziei sale îşi dau mâna tăriile şi 

cele nevăzute, topite toate într-un athanor alchimic. Atâta să nu 

uităm: cel ce rosteşte vraja este şi el … om- Limbajul e cumva 

liturgic, poetul oficiază, şi pe bună dreptate în epoca în care 

lipseşte harul – sau se ascunde –, senzaţia de catacombă a 

fiinţei se naşte la tot pasul în poezia sa ceremonioasă, cultivată. 

Ceea ce adaugă talentului simţul justei măsuri. Volumele sunt 

impresionante la prima lectură şi originale la cea de-a doua. 

Poezia oricum nu schimbă nimic, doar pe cel care o scrie, prin 

repetata prejudecată că se sustrage morţii analfabete- şi totuşi, 

atotputernice. Din câte ştiu eu, proiectul fiecărui poet este în 

present, cu miza pe renovarea limbajului şi pe supravieţuirea 

‘’prin urmaşi’’, pe care şi-i ‘’alege’’ prin acel efect descris foarte 

limpede de H. Bloom, ca anxietate a influenţei. Traiectul liric 

al acestui definitiv poet stă dovada. Vasile BURLUI, după cele 

două volume lecturate cu maximă atenţie şi plăcere, semnează 

din start ca un poet de marcă, de o mare modestie, o voce 

adevărată. Poetul devine magicianul propriei sale vieţi apăsate 

de luciditate, care este şi suferinţa sa secretă. Este un poet 

al demistificării timpului, al ridiculizării acestuia- aşa cum 

victima desfide în mintea sa călăul. În ’’Philemon şi Bancis’’ 

sunt trei teme interogatorii, plăcut inegale: dialogul cu sine, 

cu cititorul şi nesfârşita împletitură de întrebări către iubită, ale 

căror răspunsuri nu sunt aşteptate, ci bănuit ştiute. Simbolul 

înfrângerii, ghilotina, este transferat şi în ’’Concert melancolic’’. 

Înfrângerea este nu doar conştientizată, ci şi curajos asumată, 

dar nu şi reală: (Cu mine însumi, oare, m-oi împăca vreodată/ 

Sau numai armistiţii semna-voi pe cetăţi, Învinsul). Aşa 

cum Nabokov vâna fluturi cu plasa, BURLUI, departe 

de a fi învinsul declarat, atacă timpul cu site fine. Ce prinde 

la vânătoarea asta, poezie se numeşte. Poemele sale sunt 

polifonice, în care un maestru-regizor mişcă umbrele şi actorii 

după reguli care-i pot scăpa chiar şi lui. Jocul ne include, 

aşadar, pe toţi. De remarcat prezenţa suavă a iubitei, căreia 

i se adresează aproape în fiecare poezie, evident de dragoste. 

Profesorul universitar a fost, este şi va fi un personaj 

incomparabil. Omul este la înălţimea operei. Asta într-un areal 

când odată cu intrarea generaţiei ’80 s-au schimbat timbrul 

poetic, registrul stilistic, sensibilitatea şi viziunea poetică. 

Caragiale a devenit complicele şi partenerul noilor corifei. Au 

fost lăsate deoparte inspiraţia, talentul şi celelalte. Poezia lui 

Vasile BURLUI este o Africă de gheaţă, sub o tâmplă brăzdată 

de fulgerele unor revelaţii dramatice şi îmbrobonată de o 

emoţie insesizabilă. Poetul pune la bătaie figure caracteristice 

‘’evului baroic’’, ca şi motive şi teme ce ilustrează pentru finii 

cunoscători de Shakespeare o lume ce poate fi atât de bine 

anti-lume. Sau sub-lume. Stilul este apodictic, se aglomerează 

reflecţii exprimate cu ton catedratic şi catedral. Autorul celor 

două volume nu se doreşte un vizionar, ci este un sceptic, un 

maieut expert în chestionarea ‘’frunzei umane’’. De aceea văd 

în poemele sale mai degrabă un efect decât un afect. Este şi 

o intuiţie ‘’logică’’ a înţeleptului, aşa cum putem, de pildă, să 

găsim la vechii greci, cum sunt ei pomeniţi de Diogene Laertios. 

Distanţa, ca şi implicarea, în raport cu propriile personaje, 

precum şi proba limitei lor, prin afişarea ostentativă a ‘’gândiri 

producătoare’’ a fiecăruia dintre ele, face ca acest poet să aibă 

constant controlul într-un turbion de poeticitate adesea asumat 

rebarbativ, care îşi arată rodul în fiecare cânt al poemelor sale, 

amplu orchestrate. Remarc pasiunea pentru rostit, proprie unor 

gânditori pe cont propriu, excedaţi de cunoaştere, pasionaţi de 

graţia, ca şi de abjecţia, propriului rol, cuplate la tensiunea unui 

scenariu pentru care au fost create. Sunt voci care cer întrupare 

într-o lume a simulacrelor. În fond, asistăm la un banchet al 

stărilor intermediare create în câmpul de tensiune al 

universurilor fiinţei umane, dar şi la un carnaval al 

slăvirii şi căderii. Poetul muşcă din dramă şi face poem. 

O smulgere din fluxul acestui timp al lumii şi al lumii de 

apoi, iată ce-şi doreşte un poet ca Vasile BURLUI care l-a 

citit bine pe Eminescu. Dragostea curmată brusc este 

tema recurentă la acest mare poet, aproape nebăgat 

în seamă de marea noastră critică, preocupată să ia act 

cu solemnitate de pospaiul câte unui jongleur de vorbe, 

oarbă în momentul în care în faţă îi apare adevărata 

poezie. Tot ceeea ce scrie acest poet absent din jocul 

de-a puterea al vieţii literare de la noi este efectul unei 

retrageri voite din aparenţa zilei de azi (care poate fi 

bunăoară chiar ‘’antică’’, şi cu rost), ca şi al unei distanţări, tot 

eminesciene, ce nu exclude vederea instruită. Mesajul său este 

mântuirea, prin sacralizarea gestului de a scrie. Ea se obţine 

aici prin poemul-implozie, prin supunere în faţa Nesupusului, 

dar trebuie să afirm că acest mistic al literaturii române nu ar 

trebui să confunde rugăciunea cu poezia. Moartea nu poate 

fi amânată şi nici îmbunată, indiferent de gradul ‘’rugăciunii’’, 

ea poate fi doar comentată. Iată ce facem noi toată viaţa, ca 

bolnavi, în sensul în care această deteriorare a sănătăţii fiinţei 

umane indică atâtea coborâşuri. Una din achiziţiile poeziei 

române contamporane, prin Vasile BURLUI, este trăirea morţii 

în plină artă a supravieţuirii, o existenţă închinată pragurilor 

prin care intri în devenirea continuă, unei spirale ce conservă 

toate vârstele poemului. Observ şi o ‘’realativizare prin ironie’’, 

specifică lui Mihai URSACHI, căci uneori trebuie să citeşti printre 

rânduri pentru a depista plăcutele/neplăcutele. Creaţia sa se 

plasează undeva la mijloc, între tendinţa academizantă şi cea 

dintr-o bucată, partinică, fără nuanţe, sarcastică, nu ironică. 

Imaginea singurătăţii absolute, faţă în faţă cu Dumnezeu, este 

emblema mistică a acestei poezii abonată la solitudine şi care 

solicit o bogată viaţă interioară, aşa cum cerea Meister Eckhart în 

scrierile sale. Vasile BURLUI pare că ‘’învaţă’’ perpetuu ‘’să scrie’’, 

poemele sale sunt renovate şi reorchestrează în variaţiuni ale 

aceleiaşi voci ce se caută pe sine: (Am bătut la porţile cerului/ 

Şi mi-au spus/Că ai trecut ca foşnetul/Fulgilor de zăpadă/În 

mijlocul lui Ianuarie, Efemerida). Poemele sale, cu liniile lor de 

forţă fractalice sunt, cu toate premisele lor exterioare, tot atâtea 

raporturi ale misticului cu lumea, aşa cum le-a văzut filosoful: 

nu din ceea ce este alcătuită lumea e misticul, ci lumea ca atare 

este misticul. 

În linia propusă de Eugen SIMION tinerilor critici şi autorul 

de faţă încearcă să se rezume la o critică de întâmpinare. În 

linii mari, noua critică literară evoluează pe două paliere: 

unul fluşturatic, de genul ‘’pe bune, mişto, naşpa, genial, jos 

pălăria!’’ şi altul academic, conceptualizat până-n dinţi. Aşadar, 

o pendulare între un impresionism de cartier şi o rigiditate 

ştiinţiifică pompoasă, adesea ininteligibilă. Prima direcţie este 

agresiv-infatuată, etichetează cu lejeritate, e dogmatică şi, 

chiar dacă nemărturisit, dă dovadă de spirit găşcar. A doua, 

însă, se pitulează atât de bine după catene de concepte, încât 

judecata de valoare se rătăceşte într-un codru de neologisme 

pretenţioase. În felul acesta, criticul este la adăpost atât de 

duşmanii literari, cât şi de suspiciunea de a fi înzestrat cu 

personalitate. Astăzi nu mai e ce a fost odată nici în poezie. 

Lumi dispar, altele apar. Poezia nu mai e genul literar cel mai 

uşor de scris. În mintea poeţilor de azi spaţiul se înconvoaie, 

timpul se frânge, mintea nu le mai poate ajunge. Poezia e 

ca un vis. Greu de descris, şi, în consecinţă, şi mai greu de 

înţeles. Dimensiunile spaţiilor în care se petrece visarea într-o 

poezie modernă nu sunt uşor de pătruns de o minte care abia 

s-a ridicat şi trăieşte sfios în a treia dimensiune. Poate sunteţi 

dezamăgiţi şi că analistul pe care-l citiţi nu este unul dintre 

numeroşii comentatori de ocazie ai poeziei, cu toţii frapaţi de 

dicţia poetică impecabilă, ca şi de efortul poetului de a construi, 

cărămidă cu cărămidă, un adăpost pentru poezie, aidoma unui 

‘’Eutih al gratuităţii’’: (Polen stelar îţi voi aprinde în plete/Şi rug 

de trandafir pe suflet o să-ţi pun! 

Recviem; Tristeţi de toamnă-n neguri mă apasă,/Te caut 

în ungherul sufletului meu./Te regăsesc, te pierd, dar cu îi pasă/ 

Când singuratic cert pe Dumnezeu, Tristeţi de toamnă). 

Lumea e goală, tristă şi greu suportabilă, fără oameni 

şi poeţi ca Vasile BURLUI. Mă gândesc la caracterul său nobil, 

înclinat către prietenie şi solidaritate, la verva, la umorul său, 

la surâsul său de nordic, strălucitor, dătător de speranţă, la 

destinul său de aisberg rătăcit pe mările Sudului. 

Cu plecăciune, Pompiliu COMŞA 


CONSIDERABILE 

DOCUMENTE ŞI IDEI 

- LARRY L. WATTS: 

„FEREŞTE-MĂ, DOAMNE, 

DE PRIETENI…” 

Corneliu Florea 

În 1985 am primit în Canada, de la editorul Ion 

Dumitru din Munchen, două volume cartonate: „În serviciul 

Mareşalului”, de Larry L. Watts, recomandate printr-o 

prezentare superlativă ce mi-a stârnit interesul. Pe măsura 

lecturii interesul s-a transformat într-o impresie puternică, 

de neuitat aflând despre România şi Mareşalul Antonescu, 

evenimente istorice documentate cum nu am auzit sau citit 

în România sau în străinătate. Cu această ocazie, am aflat 

despre autor ca a fost trimis cu o bursă Fulbright în Romania 

să cerceteze problema Ion Antonescu şi România în vremea 

celui de al II-lea Război Mondial. Şi a făcut-o cum nu a mai 

făcut-o nimeni până la el; ca un om de mare caracter şi 

cercetător de elită. Îl recomand. 

În 2011, Larry L. Watts a surprins, 

uimit şi zdruncinat puternic cititorii români cu 

un volum istoric supra-documentat intitulat 

„FEREŞTE-MĂ , DOAMNE, DE PRIETENI…” 

apărut la editura bucureşteană RAO, rodul 

muncii de cercetare pe parcursul unui deceniu. 

Autorul îşi începe prefaţa cu „Cercetările care 

pot conduce uneori mult mai departe decât 

se anticipa”. Acest adevăr a fost de multe ori 

demonstrat până acum, dar lectura acestui 

volum ne demonstrează cât de riguros şi 

exigent autorul a împins cercetarea, şi mai 

ales cât de profund, plecând de la ideea 

războaielor subversive ale vecinilor noştri care, 

în permanenţă, au urmărit sfâşierea acestui 

vechi spaţiu latin. 

Volumul cuprinde 28 de capitole, aşezate 

în nouă părţi distinctive, în care găseşti date, 

evenimente, personalităţi, scrieri şi autori, 

surse bibliografice noi şi multe, încât fără nici un fel rea 

intenţie, din contră, cu sinceră părere de rău, acest volum 

de peste şapte sute de pagini depăşeşte, din şi în toate 

punctele de vedere, tot ce au scris scriitorii, politologii şi 

istoricii români laolaltă după 1990. Din nou un cercetător 

străin ne dă o lecţie de tenacitate ştiinţifică, curaj civic şi 

ne prezintă adevărul istoric. Felicitări autorului! Pentru mine, 

pentru scrierea mea, „Cine tulbură liniştea Transilvaniei”, ce 

este o replică, o contracarare documentată a segregaţiei, 

iredentismului şi revizionismului unguresc faţă de România, 

scrierea lui Larry L. Watts îmi este, ne este, tuturor românilor 

interesaţi, de mare ajutor, prin vasta baza de documente 

istorice, prin competenta şi pertinenta lor interpretare 

oferită, pentru cunoaştere, învăţătură şi răspândire. Referitor 

la Transilvania, autorul ne prezintă trei subcapitole, intitulate 

pe rând: „Prima campanie transilvaneană 1918-1919”, 

„A doua campanie transilvaneană 1938-1940” şi „A treia 

campanie transilvăneană 1944-1946”, campanii în care 

ungurii revizionişti au avut ca aliat principal Rusia lui Lenin 

şi Stalin. Autorul nu se opreşte la ele ci, din nou tot atât 

de documentat, ne prezintă continuitatea revizionismului 

unguresc, prin orice mijloace, în problema Transilvaniei până 

în zilele de astăzi. Citiţi, meditaţi, consideraţi. 

Fiind vorba de date istorice, documente istorice, puse 

la dispoziţia cititorilor de limbă româna, voi păstra subtitlurile 

capitolelor folosite de autor, subliniind doar esenţialul lor, 

dar îmi permit să adaug idei şi comentarii personale, critic 

şi analitic. 

Prima campanie transilvaneană 1918-1919 

(paginile 76 – 86) 

La început , autorul face o scurtă biografie a evreului 

ardelean Bela Kun (şi-a auto maghiarizat numele din Kohn) 

care, fiind prizonier în Rusia între 1914-1917, a devenit 

comunist şi s-a înrolat voluntar în Armata Roşie. Împreună cu 


LECTOR 

alţi prizonieri unguri au format grupul maghiar al partidului 

comunist rus, o rampa de pe care Lenin şi Troski i-au lansat 

spre Ungaria, unde trebuiau să însămânţeze, cultive şi 

fructifice o republică sovietică, a sfaturilor, comunistă sui 

generis! La Budapesta, Bela Kun a fondat partidul comunist 

ungar şi apoi o aripă transivăneană, comunistă în formă, 

iredentist-revizionistă în fond, din foşti prizonieri unguri din 

Transilvania. În obiectivele comuniştilor unguri, ce au prins 

rădăcini la Budapesta, au intrat şi operaţiuni paramilitare 

şi teroriste împotriva autorităţilor şi populaţiei române din 

Transilvania. Document: în Ianuarie 1919, o brigadă din 

Divizia Szekler şi foşti prizonieri unguri la ruşi au organizat 

un atac anti-românesc la Zalău, judeţul Sălaj. Eşec. După 

acest eşec comuniştii unguri au hotărât să treacă la o alianţă 

ideologică şi militară completă cu Rusia Sovietică prin care, 

împreună, au plănuit şi acţiunile militare de cotropire şi 

anexare a unor teritorii româneşti... Armata roşie ucraineană 

să atace România prin Bucovina şi să facă joncţiunea cu 

armata roşie a lui Bela Kun care va intra prin Transilvania, iar, 

în urma victoriei comune, ucrainenii să ia Bucovina iar ungurii 

Transilvania. Lenin, care lansase decretul păcii cu Germania, 

pentru a debloca armata ţaristă din războiul mondial şi a o 

folosi în scopurile extinderii revoluţiei sovietice, prin forţă şi 

teroare, este de acord cu acest plan ca Bucovina şi Basarabia 

să fie atacate de armata roşie ucraineană pentru anexare şi 

Bela Kun primeşte acelaşi acord pentru Transilvania. Fără să 

mai aştepte, fără declaraţie de război, în aprilie 1919 armata 

roşie a lui Bela Kun atacă România, dar în decurs 

de două săptămâni este aruncată înapoi, până 

peste Tisa. A doua oară, în iulie 1919, când 

Rakovski, comandantul armatei roşii ucrainene, 

dă un ultimatum României să evacueze imediat 

Basarabia, Bela Kun cu armata lui atacă din 

nou România. De data aceasta armata română 

nu se mai opreşte la Tisa, respinge şi înfrânge 

definitiv armata lui Bela Kun în pustă ungară, 

intrând victorioasă în Budapesta. Bela Kun 

fuge în Austria, de unde se plânge lui Lenin că 

înfrângerea lui, a ungurilor, a comunismului 

în Ungaria se datorează lipsei de o susţinută 

cooperare din partea lor. 

După Bela Kun a urmat Miklos Horthy 

care, de la început, a formulat un memorandum 

strategic de refacere a Ungariei, în care 

consideră România inamicul numărul unu al 

Ungariei. România, care i-a scăpat de republica 

sovietică şi fără de care el, Miklos Horthy, 

niciodată nu mai ajungea regent, al treilea si ultimul regent 

al Ungariei. Un proverb românesc: „Nu mă lăsa să mor, că nu 

te-oi lăsa să trăieşt…” zice bine! 

A doua campanie transilvaneană 1938-1940 

(paginile 121 – 140) 

Larry L. Watts citează din „A History of Modern Hungary 

1929-1945” că Moscova a început să-şi declare sprijinul 

pentru revizionismul teritorial al guvernului Horthy încă din 

1938, în ideea să prindă România în cleşte, având în vedere 

că, în acelaşi timp, Cominternul făcea presiuni împotriva 

României pentru cedare de teritorii URSS-ului şi Bulgariei! 

După acest semnal din partea Moscovei, Consiliul Suprem al 

Apărării a lui Horthy întocmeşte proiecte ale unor convenţii 

militare cu URSS-ul, pentru coordonarea momentului 

atacului asupra României. După proiecte, ce sunt avizate 

favorabil de ambele părţi, urmează planuri detaliate ale 

acţiunilor militare şi mai apoi, se află pe căi diplomatice, ca 

ambasadorul sovietic la Budapesta încurajează Ungaria să 

treacă la acţiune militară împotriva Transilvaniei. 

În acelaşi timp, Ungaria s-a apropiat diplomatic şi 

de Germania, prin convenţii şi alianţe, cunoscând bine şi 

apetitul lui Hitler pentru schimbarea frontierelor în Europa. 

După aranjamentele diplomatice, Horthy şi prim-ministrul 

Gombos, îi spun direct lui Hitler despre pretenţiile lor 

asupra Transilvaniei, mergând până acolo încât susţin că în 

Transilvania populaţia majoritară este cea ungară. Hitler nu 

se lasă convins de retorica lor şi îi întreabă, dacă ei cred ca 

singuri pot să învingă România într-o confruntare directă. 

Se lasă tăcere şi răspunsul nu mai vine. După tăcere, care 

era un răspuns, Hitler le promite că îi sprijină, contra sprijin, 

printr-un arbitraj, nu printr-o confruntare armată, fiindcă un 

război în această parte îi încurca planurile, şi aşa încurcate 

prin iraţionalitatea lor militară. Horthy şi Gombos, apoi 

Horthy şi Teleki au ascultat sfatul lui Hitler, acceptând calea 

arbitrajului având asigurat suportul lui Hitler şi a lui Mussolini, 

î 

8093

LECTOR 

în locul războiului direct la care erau împinşi de ruşi. Pentru 

o imagine mai clară a situaţiei europene din acel moment 

trebuie subliniat că Hitler nu dorea război în apropierea 

câmpurilor petrolifere române, în timp ce Stalin ar fi dorit un 

conflict armat între Ungaria şi România, ce ar fi fost un bun 

pretext să ajungă la câmpurile petrolifere române, motivând 

germanilor că doar sprijină pretenţiile justificate ale ungurilor. 

Şi aşa s-a ajuns la acel nefast dictat din 30 august 1940, prin 

care monarhia şi guvernul românesc au cedat Nord-Vestul 

Transilvaniei Ungariei, adică 42.243 kilometri pătraţi ce 

cuprindea peste 1.300.000 de români, 480.000 de unguri, 

450.000 saşi, 150.000 evrei şi aproape 200.000 diferite 

alte etnii. Aceste numere de recensământ, rotunjite la urmă 

în plus, arată elocvent în procentaje că: românii erau mai 

mult de jumătate din populaţie cedată, pe când ungurii abia 

că ajungeau o cincime din populaţia transilvăneană! Dacă 

se adaugă, cum corect se obişnuieşte, şi datele istorice ale 

atestării vechimii populaţilor în acel teritoriu, este clar că a 

fost un dictat prin forţă, profund nedrept. Iar dacă cunoaştem 

în amănunt evenimentele din jurul şi timpul dictatului, soarta 

românilor ardeleni sub acest dictat, este indubitabil că: Hitler 

şi Mussolini au fost satrapi satanici, Horthy şi guvernul lui 

revizionist nişte căpetenii barbare, iar Regele Carol al II-lea, 

camarila şi guvernele lui principalii vinovaţi de acest dictat! 

Cine nu mă crede să umble sănătos, cine se îndoieşte şi 

vrea să-şi risipească îndoielile să citească cel puţin pe Milton 

L. Lehrer şi Larry L. Watts şi sunt convins că va descoperii 

cât de vinovată a fost monarhia, camarila, guvernele şi o 

parte din elitele culturale româneşti între 1927 şi 1947. 

Întâi, au privit cu superficialitate şi nepăsare propaganda, 

manifestările şi acţiunile subversive ale iredentismul şi 

revizionismul ungurilor. Al doilea, serviciile româneşti de 

informaţii le-au adus la cunoştinţă reţeaua, conexiunile 

şi centrii iredentismului din România şi străinătate, dar au 

rămas fără reacţie, decizie sau au schiţat doar ambiguităţi 

verbale. Regele Carol al II-lea era obsedat cum să lichideze 

mişcarea naţional - creştină legionară şi împreună cu lacheii 

lui au trecut la arestarea şi asasinarea conducătorilor şi 

personalităţilor marcante ale Mişcării Legionare, dar nu l-a 

preocupat şi nu a dispus, cum ar fi trebuit, începerea unei 

campanii de contracarare, pe plan intern şi internaţional, a 

propagandei anti-româneşti a ungurilor revizionişti. Dacă 

regele nu a dat tonul, nici guvernele lui nu au deschis 

gura. Diplomaţia românească, cu puţine excepţii, a sesizat 

şi semnalat formal şi anemic acţiunile şi propaganda 

ungurească, fără să contracareze cu documentaţia istorică şi 

demografică pe care o aveam, dar nu a fost folosită. Trebuia, 

dar nu s-a făcut, să fie invitaţi în România toţi ziariştii şi 

scriitori străini care ne acuzau prin presă, radio, tipărituri de 

discriminarea şi opresiune a minorităţilor conlocuitoare, să se 

informeze la faţa locului. Revin la nefastul rege, care, atunci, 

când s-a aflat în vizită la Hitler a fost interesat doar de poziţia 

cancelarului faţă de Mişcarea Legionară, nu de revizionismul 

lui Horthy care venise, cu clopul în mână, la Hitler pentru 

Transilvania. Mai departe cunoaşteţi istoria… 

Superficialitatea şi delăsarea autorităţilor române ani 

de zile în această majoră problemă au dus la Dictatul de la 

Viena. Atunci, în al doisprezecelea ceas s-au trezit, speriaţi. 

S-au trezit degeaba. Aşa se vor trezi într-o zi şi actualii 

guvernanţi. 

A treia campanie transilvăneană 1944-1946 

(paginile 141 - 189) 

Ianuarie 1943 a fost placa turnantă a frontului în 

Rusia. Contraofensiva Armatei Roşii a fost nimicitoare pentru 

armatele germane, italiene, române şi ungureşti. Germanii 

au pierdut 450.000 de combatanţi la Stalingrad iar Ungaria 

aproape 150.000 la Voronej pe Don. Din acel moment 

conducătorii Ungariei au căutat portiţe de ieşire din război, 

dar să nu piardă teritoriile câştigate prin arbitraje. Serviciile 

speciale şi diplomaţia ungurească au căutat, cu asiduitate şi 

reuşit, să se apropie de Moscova prin legăturile comuniste 

rămase de la Bela Kun, prin fabricarea unor falşi comunişti de 

conjunctură, prin manipulări parşive şi delaţiune. 

Baronul transilvănean Ede Atzel, comandantul „Rongyos 

Gárda” (Garda zdrenţuroşilor) cea mai reacţionară şi brutală 

formaţiune anti-românească, era unul dintre oamenii de 

încredere a lui Horthy, şi a fost trimis la Moscova, în secret, 

unde a luat contact cu şeful spionajului militar, generalul 

Feodor Kuzneţov şi în schimbul informaţilor militare pe care 

i le-a dat, a obţinut asigurări că Armatei Române nu i se 

va permite ocuparea Nord Vestului Transilvaniei, şi în plus, 

administraţia, poliţia şi jandarmeria ungurească nu va fie 


înlocuită cu una românească. Fără îndoială, pentru asemenea 

asigurări baronul revizionist a dat multe informaţii militare 

despre armatele germane şi române, cu care cele ungureşti în 

acel moment, erau aliate pe frontul din Rusia. Ulterior Horthy 

a trimis un general în fruntea unei delegaţii la Moscova pentru 

un armistiţiu iar sovieticii au aprobat cu satisfacţie acordul 

Kuzneţov-Atzel anterior. 

Aşa s-a făcut istoria, nu cum au scris-o unii şi alţii, iar 

ceea ce a urmat a demonstrat din plin acordul Kuzneţov-Atzel 

după 23 August 1944, când regele Mihai a dat pe mâna ruşilor 

pe Mareşalul Ion Antonescu şi Armata Română, indubitabil 

exemplu de trădare a ţării. Larry L. Watts citează din Armata 

Roşie în România: ,,…într-o întâlnire de 15 minute de la Târgu 

Mureş, pe data de 11 noiembrie 1944, autorităţile militare 

sovietice au înlocuit fără multe vorbe administraţia românească 

proaspăt instalată şi le-a ordonat să elibereze întreg teritoriul 

Transilvaniei”. Citiţi dragi compatrioţi, şi adăugaţi că, în acel 

moment Armata Română împreună cu armata sovietică 

eliberatoare luptau împotriva fasciştilor germani şi aliaţa lor, 

viteaza armata ungară! Şi faceţi şi diferenţa între energia şi 

căile ungurilor pentru obţinerea Transilvaniei şi nepăsarea 

Regelui Mihai, care la Bucureşti benchetuia fără ruşine cu 

generali ruşi şi proaspeţii lor comunişti aduşi drepţi consultanţi. 

În acelaşi timp la Cluj, Miklos Goldberger, instalat de sovietici 

în fruntea comitetului regional al comuniştilor acuza noua 

administraţie română ca fiind colonizatoare, reacţionară şi 

fascistă ceea ce armata eliberatoare sovietică nu va admite, 

şi pretindea că proletariatul maghiar şi român solicită o 

Transilvanie independentă, care având o frontieră comună cu 

URSS ar putea fi şi ea inclusă. Orice, numai Transilvania să 

nu aparţină României, iar Moscova prin Teohari Georgescu a 

transmis că Transilvania nu poate fi recâştigată decât ca parte 

constitutivă a Uniunii Sovietice. Până şi Gheorghe Gheorghiu 

Dej a dezaprobat vehement această hotărâre, numai Regele 

Mihai se ţinea de coada comuniştilor, începuse mai de mult 

cu... Dolly Chrissoleghos pupila Anei Pauker şi a lui Emil 

Bodnăraş. Şi toate acestea au fost numai începutul instalării 

unui protectorat sovietic în Transilvania, administrat de 

unguri, protectorat temporar până la înglobarea Transilvaniei 

în sânul marii familii a popoarelor sovietice, era începutul unei 

noi dictaturi comuniste, anti-româneşti, în timp ce Armata 

Română era folosită de Stalin şi Molotov drept carne de tun 

în Hungaria şi Cehoslovacia pentru gloria Armatei Roşii, a 

Moscovei. 

În acelaşi timp în Transilvania de Nord, peste care 

trecuse frontul şi Horthy fuse îndepărtat de la conducerea 

Ungariei, toţii horthiştii transilvăneni au devenit comunişti, 

mari comunişti, pe cât de mari hothişti au fost! Şi astfel, la 

începutul anului 1945 la Cluj, au format un parlament comunist, 

independent pentru Nordul Transilvaniei Liber şi Independent. 

În Maramureş, ucrainenii cu complicitatea comandamentului 

sovietic din zonă, au cerut anexarea Sighetului şi a unei părţi a 

Maramureşului la Ucraina ameniţând majoritatea românească 

în caz de refuz cu arestarea, deportarea sau moartea! 

Fereşte-mă, Doamne, de prieteni că de duşmani mă 

păzesc eu... zic şi românii, cum zic şi alte naţii prin Europa. 

Din nefericire, Dumnezeu nu ne-a ferit de prieteni, ba mai 

mult a râs de noi când a auzit că îi numim eliberatori! Cât 

priveşte, cum ne păzim noi de duşmani, să nu mai vorbim 

că e tristeţea pe pământ. Cine nu crede să citească istoria 

românilor de la Carol al II-lea şi fiu-său, Mihai, până acum, 

sub Iliescu, Constantinescu, Băsescu. 

După aceste trei perioade transilvane, Larry L. Watts 

continuă etalarea adevărurilor istorice despre prietenul 

cel mare, URSS, şi prietenul mai mic, Ungaria, în care cel 

mare ne ţine de gât iar cel mic ne dă picioare-n fund, iar 

noi înghiţim totul mioritic. Aşa a fost sub Carol şi Mihai, aşa 

este şi după 1989 sub Iliescu, care a recunoscut Basarabia ca 

stat independent în loc să sprijine reunificarea cum au făcut 

germanii între ei! Constantinescu, tras de nas de Adrian 

Severin, a cedat Nordul Bucovinei cu românii bucovineni cu 

tot, cât despre Băsescu pentru nişte amărâte de mandate de 

preşedinte de Cotroceni, lasă udemereul să taie şi spânzure 

cum vor ei în România. Aceşti trei preşedinţi au atins cea mai 

abjectă formă de laşitate. Pe lângă ei, Dej (în 1964), şi mai 

ales, Ceauşescu (începând cu 1968) au fost nişte patrioţi 

incontestabili ai României. Fac această comparaţie cu 

mâhnire, dar aceasta este un adevăr istoric. 

--------------------------------------------------- 

PS. După război, englezii şi francezii, cu americani cu 

tot, au spus : fereşte-ne, Doamne, de prieteni, … Au spus-o 

degeaba şi târziu, i-a costat treizeci de ani de război rece cu 

marele lor prieten de la răsărit, URSS-ul, şi încă nimic nu-i 

sigur, cu o singură excepţie: restul e îndoielnic !!

PORTRET FINAL 

„Or, dacă există o trăsătură definitorie a persoanei, 

aceasta este, înainte de orice, unicitatea sa 

ireductibilă.” 

MIHAI DINU 

Sunt momente în viaţă când cazi şi ai puterea să o iei 

de la capăt. Sunt altele, în schimb, când simţi că această 

putere îţi este sleită pur şi simplu de vlagă şi că totul 

pare definitiv pierdut într-o văgăună a destinului, unde 

nici Dumnezeu nu îşi mai poate face loc să pătrundă. E 

ca un carusel ameţitor şi enigmatic cu început şi cu final 

mereu fixe, în care, de foarte multe ori, rolul tău nu e 

decât acela de simplu spectator neputincios al propriului 

traiect existenţial dat. Iar, din acest punct de vedere, 

am recunoscut întotdeauna cu mâna pe inimă că m-am 

simţit totalmente neputincioasă în faţa vieţii şi a morţii, 

ca şi cum acestea ne sunt doar îngăduite a le parcurge 

şi nicidecum a ni le apropria şi modela după bunul plac. 

Îmi este din ce în ce mai greu de ceva timp 

încoace să reînvăţ a privi oamenii în ochi. E un exerciţiu 

personal aproape imposibil, pe care mi-l asemuiesc cu 

un adevărat canon creştin dat de preot unui păcătos 

râvnitor la mântuire veşnică. Mă străduiesc din răsputeri 

să fac aşa ceva tocmai pentru că în faţa mea încerc să 

îmi închipui că am o Fiinţă umană reală şi vie, iară nu 

copia înfiorătoare a vreunui monstru gigantic din carne 

şi oase învăţat să sfâşie şi să ucidă nemilos tot ceea ce 

întâlneşte în cale. Deşi nu sunt adepta temei predilecte a 

lui Georg Büchner, anume aceea a neantului - un spaţiu 

gol de forme bine definite, în care personajul principal 

Woyzeck din piesa cu acelaşi nume rosteşte lucid şi 

cu o „linişte atât de stranie”: „Domnule căpitan, bunul 

Dumnezeu n-o să-l condamne pe bietul vierme fiindcă 

nu s-a spus „Amin” înainte să se nască.” -, totuşi, când 

văd aproape zilnic în faţa mea cripte goale de conţinut 

unde se descompune neîncetat speranţa şi care îşi mai 

spun încă Oameni, căscându-şi în cenuşiul cerului atât 

de îndepărtat privirea-le completamente inexpresivă, mă 

cuprinde dintr-o dată un sentiment egal ca semantică 

proprie cu acela de neputinţă în faţa morţii cuiva foate 

drag mie. 

Ceea ce scriu se naşte din ceea ce trăiesc. Nimic 

nu am conceput vreodată din simplă imaginaţie fără ca 

viaţa şi, deopotrivă, moartea să nu îşi reverse amândouă 

cu putere seva în sufletul meu. Rânduri nesfârşite de 

cruci cu braţele aşezate perpendicular ori în formă de 

„x” precum crucea Sfântului Apostol Andrei, perechi de 

suflete goale ori de tălpi aşijderea, iată ce mi s-a perindat 

constant de-a lungul vremii prin faţa ochilor cu blândeţe 

sau cu duşmănie, aidoma unor forme non-umane, dar 

apocaliptice, cu trunchiul lipsit de cap sau cu el atârnând, 

ca şi când n-ar exista nici măcar ipotetic, pe cei doi umeri 

ai unui schelet construit total asimetric. 

„Fiecare om e o prăpastie; ameţeşti când te uiţi în 

ea.”, glăsuieşte acelaşi Woyzeck al lui Georg Büchner. 

Mărturisesc că este extrem de dificil să cauţi a-i privi 

prăpastiei, de pe margine, propriul său conţinut. Dar ce 

este cu adevărat dramatic în destinul fiecăruia dintre noi 

constă în faptul că dominanţa răului ne umple sufletul de 

durere, pustiindu-i acestuia din ce în ce mai evident fibra 

interioară. Personal, am perceput viaţa ca pe un amestec 

eteroclit compus din îndoială, nesiguranţă, răscruci 

dureroase, dar inevitabile, şi, mai ales, din acea seamă 

de întâlniri de destin marcante cu personalităţi care au 

rolul de aşeza încă o virgulă necesară şi importantă în 

traseul tău prin lumea multiplelor himere pământeşti. 

Uneori, viaţa nu curge deloc lin, ci aidoma unui 

fluviu cenuşiu şi trist, iar lecţia umilinţei este tot ceea 


MĂRTURISIRE 

ce ajungi să înveţi de-a lungul 

şi de-a latul său, înjunghiat 

fiind de nenumărate ori în 

suflet. Nu ştiu dacă aceasta 

constituie fericirea supremă 

sau reprezintă doar oglinda 

neputinţei personale în faţa 

încercărilor destinice pe care le 

ai de îndurat în ani. Ori poate 

amândouă la un loc, cine ştie 

!... Indiferent cum ar fi însă, 

spectacolul repetabil al lumii 

în care ne închipuim că ştim 

să trăim, chipurile, estetic şi 

moral - mai degrabă normativ 

Magdalena Albu 

şi-atât - poartă în el germenii 

unui teatru global jucat cu miliarde şi miliarde de măşti 

nu întotdeauna sincere şi perfect integrate în rolul de 

forţă maximă al repertoriului dramaturgic al lumii, anume 

acela de a fi. 

Faţetele personalităţii unui om sunt multiple, nu 

singulare. A avea curajul să-ţi urmezi visul şi să o iei de 

câte ori este nevoie de la capăt în această formă de viaţă 

nu reprezintă un alt început propriu-zis, precum lesne ar 

crede cei mai mulţi dintre noi, ci acea prelungire firească 

a drumului tău anterior. E nevoie de nu ştiu câte meandre 

ale destinului pentru a ajunge în sfârşit să-ţi apropriezi 

cu sufletul împăcat punctul din capătul unghiului. În cazul 

meu, Forţa destinului şi-a spus întodeauna cuvântul. E un 

alt mod de a vedea viaţa din jurul, dar şi din lăuntrul tău, 

cel mai bun mijloc de a contura tu însăţi (însuţi) ca fiinţă 

cu raţiune şi afect ce te afli o reprezentare aproape de 

completitudine imagologică a lumii în care te străduieşti 

să exişti. Ca sfânt sau ca simplu păcătos. 

Destinul personal este, până la urmă, o semiotică 

destul de greu de desluşit încă pentru fiecare dintre noi. 

Împletirea aceasta greoaie şi frumoasă, în acelaşi timp, 

de itinerare distincte, însă omogenizate de-a lungul 

timpului între ele (pare o contradicţie, dar nu e deloc 

aşa ceva), reprezintă o provocare continuă până la urmă 

de a pătrunde în tainele cunoaşterii Sinelui propriu, de 

a încerca din răsputeri a-i translata acestuia limitele, de 

a te putea defini mai bine pe tine ca entitate creatoare 

în contextul existenţial dat. Evident că oricare alt nou 

traseu de viaţă ales va semnifica întotdeauna punctul de 

plecare către altceva. Către ce anume în mod concret 

nu vom şti poate niciodată, pentru că etapele vieţii unei 

Fiinţe umane sunt aidoma unor intervale finite, dar 

deschise la ambele capete, care îţi oferă din vreme în 

vreme evenimente care mai de care mai neaşteptate cu 

putinţă. 

Ceea ce pot spune cu certitudine însă este faptul că 

totul vine dintr-o curgere în salturi a propriei tale vieţi 

pe care trebuie să o urmezi întocmai ca pe un dat divin 

şi nu ca pe o simplă opţiune personală. În ceea ce mă 

priveşte, obişnuitul a fost reprezentat întotdeauna de 

către antonimul său, nefirescul, amplitudinea dintre ele 

putând fi asemuită în genere cu o „distanţă canonică” 

imaginară dintre +∞ şi -∞. E o artă a jocului care nu 

are nicio legătură cu teatrul sau cu oamenii, ci numai şi 

numai cu Dumnezeu. iar cuvintele Nataliei Manoilescu- 

Dinu sunt mai mult decât elocvente aici: „Viaţa noastră, 

chemată să reediteze la scară redusă şi dimensiuni 

minore viaţa Dumnezeului întrupat, va avea şi ea un 

aspect de veşnic pelerinaj.” 

P.S. 

Mulţumirile mele sincere domnului George Roca şi 

tuturor celor din ţară şi din diasporă cu care am colaborat 

excelent în ultimii ani în sfera publicistică. 

8095

PROZA 

Neputinţă 

Norii se surpau cu chip de 

diavol, înspăimântând fragmentele 

materiei lăsate să umble libere. 

Vărsau tristeţea acumulată-şi 

asupra pământului. Se eliberau 

indiferenţi de toată cantitatea ce 

îi apăsa. Siluetele firave umblau 

nestingherite în căutarea fericirii ce 

lipsea. Cerşeau o formă de distracţie. 

Singurul izvor dulce de zâmbete era 

parcul de distracţie al amintirii mele. 

Mă aflam atunci în roata imensă de 

metal, înălţimea ei dându-mi un 

sentiment de nesiguranţă. 

- Vei pleca din oraş la sfârşitul 

anului Am întrebat clătinându-mi 

mintea şi glasul. 

- Nu. De ce aş face-o 

Nu. De ce aş face-o Mi-am 

repetat în gând. Cât de patetică 

eram încercând să alung propriile 

mele gânduri cu privire la o plecare 

neaşteptată. 

- Probabil pentru că suntem în 

ultimul an de liceu. 

- Jur pe albastru că nu voi pleca. 

Să mi se usuce ochii dacă mint. 

În acel moment, băiatul a 

întins mâna cu degetele strânse, 

exceptându-l pe cel mic. Braţul meu 

s-a mişcat îngheţat şi l-a prelungit 

pe al său. De aici chipul brunetului 

împreună cu vocea sa s-au pierdut, 

precum o floare ofilită în vânt. De câte 

ori am scris pe versurile demourilor 

sale de atâtea ori am exprimat ce 

simţeam. Îi voi aduce aminte că 

un jurământ nerespectat este ca 

rana din piciorul unui cal. Te roade, 

te împiedică să mergi şi în final te 

opreşte. Mi-a fost frică timp de patru 

ani, dar în ultima lor secundă mi-a 

alungat teama. Profunzimea trăirilor 

acestea am putut-o simţi doar eu. 

Vă voi explica de ce şi cum. 

Rasa umană trăieşte cu falsa 

impresie că fericirea, tristeţea, 

disperarea şi ura sunt sentimente 

dezolante pe care viaţa îi îndeamnă 

să le trăiască. Mă intrigă mintea 

lor încuiată ce nu conştientizează 

că sentimentele trec fără efect pe 

lângă ei, sfârşind teşite în pânzele 

existenţei noastre. Constituim 

adevăratul suflet, duh şi om, iar 

adesea plătim în momentele cruciale 

pentru greşelile prosteşti. Deşi 

singura noastră vină este că nu ne 

putem controla pe deplin partea 

conştientă. Suntem doar suflete 

închise într-o carcasă pe care ei 

o numesc trup. Simţim trupul, îl 

vedem cum ne strică această cuşcă. 

Satisfăcuţi că se eliberează, mulţi 

aşteaptă distrugerea ei iminentă. 

Sunt printe puţinii care şi-au acceptat 

stăpânul, printre puţinii care au 

binevoit să împartă fericirea alături 

de partea conştientă. Mi-e teamă că 

într-o zi va muri iar eu odată cu ea. 

Simt deja cum se stinge uşor, dar 

inevitabil cu fiecare lacrimă vărsată 

pentru trecutul lăsat în urmă. 

Regretele, suspinele şi teama 

răsună prin mine, izbindu-se fără 

sunet de albul infect al pereţilor. 

Sentimentele par a se revărsa cu 

scopul de a umple golul lăsat de 

fericire. Privesc neputincioasă 

cruditatea dezastrului. Tot ce pot 

face scumpa mea stăpână este să 

iau povestea de la început. 

Am deschis ochii mintal în 

căutarea începutului poveştii. 

Amiaza lipsită de soarele dogoritor 

de vară mi-a oprit derularea 

amintirilor. Camera mea, atât de 

perfectă acum, era atunci doar 

o umbră cu pereţi scorojiţi, cu 

o găleată obişnuită să suporte 

greutatea picăturilor scurse din 

tavan. O cameră goală, îmbătrânită. 

Tablourile proptite de perete 

îşi împărtăşeau tonurile de albastru 

cu întreaga încăpere. Am aruncat 

o privire pe fereastră. Ploua de o 

zi şi afară începea să se întunece. 

Mă grăbisem să iau ultima cutie cu 

fotografii din prag. Era grea, plină 

de rame fragile din sticlă, mai ceva 

ca nişte bibelouri. Pentru o clipă am 

considerat melodia ce mi se derula 

în minte ca fiind fictivă, însă din 

instinct am întors capul spre priza 

din perete, coborând cu privirea de-a 

lungul firului negricios. Telefonul 

chiar vibra pe melodia celor de la 

Gazette. Era mai gălăgioasă decât 

până acum. Am ezitat să răspund. 

Ritmul de bass răsuna în capul 

meu, mă ameţea. De ce mă sunau 

Ultima despărţire îmi fusese fatală 

iar numai gândul că insistau, că 

cerşeau o nouă conversaţie, mă 

facea să simt că leşin. 

Tonalitatea joasă se derula 

repetitiv, apăsându-mi timpanele. 

Suna a jale. Îmi făcea sentimentele 

să se zdruncine, să se rotească în 

jurul meu. Stop! Fă-l să înceteze! 

Strigam fără sunet. Ameţeam iar 

pereţii se transformau în foiţe de 

plastic ce îmi împiedicau logica. 

Nu ne scăpa! Suntem parte din 

tine! Ceva ţipa, fulgerându-mi 

mintea cu sunetul ascuţit al vocii. 

Am deschis ochii şi m-am trezit în 

mijlocul camerei, fără acel sunet 

deranjant. Ramele au sărit din cutie, 

spărgându-se una câte una în jurul 

meu. Simţeam cum ceva din mine 

se prăbuşise, ceva imens. Chipul 

mamei rătăcea printre cioburi, cu 

acel zâmbet timid. Cât aş fi vrut 

să îmi rostească veşnicele, dar 

inepuizabilele încurajări. Însă ea 

era în camera alăturată, aranjând 

şi probabil vorbind cu tatăl vitreg. 

Noul tată mă înnebunea, noul oraş 

mă înnebunea, noul apartament mă 

înnebunea. Îmi părăsisem prietenii, 

casa şi puţinele lucruri ce mă mai 

legau de tatăl meu natural. Nu îl 

cunoscusem şi totuşi… nu îl puteam 

urî pentru că plecase. De altfel nu 

o puteam urî nici pe mama. Exista 

un respect deosebit între noi şi un 

fel de prietenie. Nu o condamnam… 

Era mult prea frumoasă pentru a fi 

asociată cuvântului văduvă. Parcă îi 

auzeam vocea blajină, solicitândumă 

entuziasmată. Am scuturat din 

cap căci suna prea clar. 

- Da, mami! Vin acum! am 

răspuns puţin dezamăgită şi 

deranjată. Uram când era nevoită 

Tucan Mihaela 

Adriana 

să-mi vadă tristeţea. 

M-am ridicat leneş de pe podea, 

începând să adun cioburile. Am 

evitat zdrăngăneala, punându-le în 

cutie. Spre norocul meu nu auzise 

zgomotele. Mi-am privit pentru 

o clipă, absentă, palma zgâriată, 

ridicându-mă brusc la al doilea apel 

al mamei. Holul mi s-a părut atunci 

mult prea lung. Toate în acele clipe îmi 

păreau stranii şi răzbunătoare. Oare 

înnebuneam Nu. Nu era asta. Era 

cu totul altceva iar mama nu trebuia 

să observe acel ceva. Motiv pentru 

care am exersat un zâmbet natural 

înainte de a călca în bucătărie. 

- Haide Carmen. Credeam că nu 

vei mai ajunge. 

Ce ironie… Robert mă privea din 

prag întrebător. Am dat din umeri în 

semn că nu ştiu nimic. Răzvan stătea 

pe un scaun la masă, lânga mama. 

Ne-a zâmbit amândurora, dând 

drumul la conversaţie: 

- Mama voastră şi cu mine am 

luat o decizie. 

Ea l-a completat într-un mod 

uimitor : 

- Vă vom trimite la părinţii lui 

Răzvan până ce apartamentul va fi 

gata de reamenajat. 

Am rămas crispată, derulând 

de nenumărate ori cuvintele ei în 

minte. Mă simţeam inutilă şi totodată 

revoltată. Dar de ce nu puteam face 

nimic De ce nu protestam De ce 

tăceam Trebuie să îi spun. Trebuie… 

Trebuie! Ii spun! 

Dar deabia am ajuns aici mamă! 

Nu ne poţi muta din oraş în oraş! 

Robert, fratele meu, mi-a tăiat-o 

scurt înainte de a apuca să deschid 

gura. 

- Robert, fi cuminte şi ascultămă. 

Nu vă putem chinui să staţi 

în dezastrul ăsta până când noi 

terminăm. În plus, vor fi câteva 

demolări de făcut. Nu vă putem 

trimite pur şi simplu la plimbare pe 

afară. 

Am ascultat conversaţia, dând 

dreptate ambelor părţi. Fără alte 

adăugări, brunetul m-a tras afară din 

bucătărie. Am încercat să ezit. Ştiam 

că trebuia să acceptăm într-un final 

întreaga situaţie. Nu puteam juca 

rolul victimei la nesfârşit. Fericirea 

mamei era în joc iar personal eram 

gata să renunţ pentru ea. Robert 

m-a tras afară pe scări cu mici icnete 

de furie. Ploaia răsuna în tabla de 

protecţie a faţadei blocului. S-a oprit 

abia sub acest mic acoperiş, lăsândumi 

uşor mâna. 

î 


Citeam un articol în memoria 

unui sportiv; la un moment dat 

am constatat că rememoram o 

întâmplare. Uneori pare greu 

să înţelegem ce ni se întâmplă, 

dar poate alţii au posibilitatea 

să descifreze căile ascunse sub 

semnul întâmplării. Încă din 

copilărie visam că într-o zi voi 

scrie - sub semnul unei datorii 

faţă de neamul în care am apărut. 

Poate dintr-o întâmplare fericită 

doi oameni din două colţuri de 

ţară s-au întâlnit... întâmplător 

şi şi-au unit destinul. Poate din 

întâmplare amândoi purtau în 

suflet rana unui război care le 

răpise câte un părinte. Era o căutare; înţelegeam că nu pot 

comunica profund decât dacă ajung să fiu în comuniune 

cu toţi cei pe care destinul i-a făcut să se nască în spaţiul 

carpato-dunărean. Ştiu, poate pare nelalocul ei expresia 

aceasta în loc de România sau Dacia. Însă problema este 

mai complexă. 

Nu vreau să mă delimitez în spaţiu şi timp. Sunt 

conştientă că oamenii au o structură mai complexă, o 

origine mai largă. Nu ne-am născut între ziduri (mur, 

cuvântul arhaic folosit de Nicolae Densuşeanu). Ne-am 

născut în bazinul hidrografic al Dunării care cuprinde 17 

ţări şi este cel mai mare din Europa. Dacă privim din 

acest unghi avem rude de sânge pe un areal de 817.000 

km2, din care 29,9% este pe teritoriul României. Memoria 

colectivă, explicată de Hasdeu, consideră diavolul ca fiind 

negru pentru că în trecut ar fi existat confruntări între 

populaţiile din zona noastră şi cele africane; pentru unii 

diavolul, răul era omul alb, iar pentru alţii duşmanul cel 

mai de temut a fost negru. Din acest punct de vedere s-ar 

explica enigma existenţei în heraldica românească a trei 

capete de negri. Oare să însemne învigerea invadatorului 

negru şi preluarea pe scut a acestui simbol ca un trofeu 

al victoriei... Poate, izvoarele istorice nu ne vorbesc de 

confruntările dintre cele două civilizaţii, poate că totuşi 

odată am fost aproape. 

Întâmplător sau nu, în 26 iunie 2004 eram în 

Bucureşti la Congresul de Dacologie care avea ca temă 

principală Civilizaţia Dunăreană-Rădăcini. Lucrarea mea 

se numea „Reîntoarcerea la Europa Unită prin cuvânt”. 

Dintr-o întâmplare neelucidată, deşi m-am înscris şi 

primisem confirmare, nu apăream în program, dar eram 

prezentă în portalul Dacia Revival cu eseul „Uneori 

plâng”. A fost cartea de vizită care mi-a înlesnit dreptul 

de a-mi prezenta lucrarea. Evocarea în acea dimineaţă 

a lui Mihai Eminescu şi a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, 

în încercarea de a-mi pregăti o expunere liberă, mi-au 

umplut sufletul de versul „Porţile iubirii s-au deschis”; 

nici azi n-am aflat din ce melodie era. Cu aceste cuvinte, 

tremurând de emoţie, am parcurs drumul din zona 

Mânăstirii Caşin până în sala de conferinţe. 

Întărită de aceste cuvinte nu m-am putut stăpâni 

ADNOTĂRI 

PORŢILE IUBIRII S-AU DESCHIS... DUPĂ ŞAPTE ANI 

şi am rostit câteva cuvinte de îngăduiţă, apoi mi-am 

exprimat îndemnul să ne unim în cuget cu românii de 

pretutindeni - din Valea Timocului, din toate ţările din jur, 

dar şi din ţări îndepărtate. Unii termeni ca Adevăr, Hotar, 

Meleag sau Gând, ce apar explicaţi în eseurile mele, l-au 

şocat pe organizatorul moderator care mi-a întrerupt 

prezentarea, dar a stârnit simpatia auditorului care a 

apreciat mult expunerea mea liberă. În loc de concluzie 

am recitat versurile „Potoleşte Tu furtuna/ Stinge focul 

dintre fraţi”, versuri auzite undeva în Târgu Mureş. Abia 

acum, la şapte ani am aflat că acel cântec se numeşte 

„Fraţi români din lumea-ntragă”. Am conştientizat că 

era şi ziua Drapelului; se împlineau 156 de ani de la 

decretarea steagului tricolor şi urma să se sărbătorească, 

pe 2 iulie, 500 de ani de la trecerea porţilor cerului de 

către Ştefan cel Mare şi Sfânt. 

În 2002 scrisesem un eseu în care îmi exprimam 

dorinţa de a fi sărbătorit şi comemorat marele nostru 

monarh, care ne ocroteşte din umbra veacurilor. Inima 

mea era împărţită între Bucureşti, unde venisem pentru 

a susţine o comunicare, şi Vatra Dornei - unde urma să 

mă întâlnesc cu români de pretutindeni, a căror întâlnire 

debuta în aceeaşi zi, pe 26 iunie. Da, totul este o simplă 

întâmplare. La fel cum o doamnă avea impresia că simte, 

în acel context, miros de mir. Ajunsă la Vatra Dornei am 

participat pe 29 iunie la o excursie pe la mânăstiri. Poate 

a fost o întâmplare că o doamnă distinsă, nepoată a 

unui celebru scriitor român a schimbat câteva impresii 

cu mine şi a ţinut să precizeze că astrologic suntem 

sub influenţa lui Venus*, simbolul iubirii. Poate pentru 

unii iubirea se manifestă doar între oameni; azi resimt 

că a fost mai mult, că acele „porţi ale iubirii care s-au 

deschis erau pentru ca noi, să trăim iubirea de neam 

şi ţară, să intrăm în comuniune cu tot ceea ce este 

sfânt. Pe 29 iunie sunt sărbătoriţi Sfânţii apostoli Petru 

şi Pavel - un simbol al epocilor: Petru, ucenicul lui Iisus 

înainte de răstignire şi Pavel, ucenicul de după Înviere. 

Aşa cum măicuţa Nastasia ne-a vorbit înălţător despre 

credinţa reflectată prin frescele ce împodobesc lăcaşul, 

dar şi despre semnificaţia culorilor ce alcătuiesc steagul 

nostru pe care trebuie să-l purtăm în inimi cu sfinţenie. 

Retrăiesc cu o emoţie vie şi îmbrăţişarea dată de maica 

Nastasia; e ca un balsam pe sufletul meu. În autocar 

am schimbat multe impresii cu o persoană mai în vârstă, 

care mi-a destăinuit că doar de câţiva ani devenise mai 

credincioasă. N-am îndrăznit să întreb ce confesiune 

avea; cert nu era ortodoxă. Ceea ce eu afirmam avea 

corespondent în versete din Pavel. Sincer, era o surpriză, 

căci eu nu citisem epistolele lui Pavel. 

Este poate momentul să ne reunim într-un efort 

susţinut pentru a păstra poarta iubirii deschisă, potolind 

furtuna şi stingând focul vrajbei atât de aprig înteţit 

acum. 

------------------------------ 

* Acum, aproape de sfârşitul pe 6 iunie 2012, a 

acelui ciclu astronomic (Tranzitul lui Venus) început în 

8 iunie 2004, când au fost rupte şi zăgazurile cerurilor 

potopidu-ne şi distrugând visuri şi chiar vieţi. 

L-am privit pe furiş. Era total 

absorbit de peisajul melancolic. Sub 

privirile anorexice ale trecătorilor, 

oraşul se scălda în dispreţ. Gemea 

sub paşii leneşi, îngreunaţi de lanţuri 

imaginare. Întreaga realitate părea 

revoltată, mâhnită. Până şi bălţile 

refuzau să se oprească din a mai 

umple trotuarele cu apă. Cu greu miam 

găsit cuvintele… 

- Ar trebui să încetăm cu asta. 

Nu crezi Măcar de dragul mamei. 

Mi-a răspuns printr-un oftat, 

urmat de o pauză, semn că se 

gândea. I-am aşteptat răspunsul, 

aruncând o privire de ansamblu. 

Ploaia se domolea. Devenea tot mai 

fragilă şi secătuită de putere. Lumina 

atingea stropii rari, reflectând 

culoarea aurie a stelelor de mare. 

Adierea era blândă, specifică unui 

început de vară. Îmi descoperea 

fruntea precum o mână ce îşi dă 

părul incomod de pe faţă la o parte. 

Şoptea în mod plăcut o încurajare. 

Brusc, vocea fratelui meu a întrerupt 

atenţia mea supra naturii. 

- Carmen… Mereu totul de 

dragul mamei. Cât crezi că vom 

mai sta să înghiţim Până la urmă 

a hotărât toate acestea fără ca 

măcar să ne întrebe. Crezi că mie îmi 

convine situaţia Crezi că mă simt 

bine purtându-mă obraznic 

- Poate că nu ne-a întrebat 

Robert, dar e mama până la urmă. 

Nu Aduţi aminte cât s-a chinuit să 

ţină locul tatei. Asta nu se pune 

Atunci am izbucnit. Sentimentele 

săpau adânc în trecut. 


La dracu cu tot romantismul 

din lume ! De ce sunt mereu atât de 

melodramatică E povestea vieţii 

mele şi aş putea foarte bine să o 

povestesc simplu, aşa cum puştiul 

din cartea Slam o făcea. Fără alte 

exagerări sau figuri de stil la fiecare 

peisaj întâlnit, pentru că, zic eu, aş 

deveni plictisitoare. Să reformulăm. 

Am izbucnit. Dar până să apuc să-mi 

cer scuze, cuvintele mele au părut că 

l-au mişcat. 

- Cred că ai dreptate. Să 

terminăm cu tot scandalul ăsta. 

Frigul ne-a cuprins masiv, 

îndemnându-ne să ne întoarcem în 

micul cămin. Sub atenta observare 

a paşilor, amintirile s-au sters, restul 

zilei pierzându-se în rutină. 

8097

LECTOR 

O PREOTEASĂ A CUVÂNTULUI ŞI 

ODISEEA EI SUFLETEASCĂ 

Cezarina Adamescu 

Georgeta Minodora Resteman 

„Descătuşări – Fărâme de azimă” (versuri vechi şi noi), 272 pagini 

Editura „Armonii culturale”, Adjud, 2011 

Nu e puţin lucru să străbaţi odiseea sufletească a unui poet, cu atât 

mai puţin a unei poete, fiindcă acolo s-a strâns noian de simţăminte şi trăiri 

înveşmântate în haină metaforică, trecute prin turnesolul iubirii care desparte 

albastrul de roşu, stările meditative de cele nevoit cotidiene în care se află 

natura umană pe parcursul existenţei sale. Nu întâmplător, cei care au iscusinţa 

de a şti să plămădească aluatul cuvintelor în chip fericit, sunt binecuvântaţi, 

poate mai mult decât ceilalţi trăitori tereştri, cu viziuni lirice menite să-i înscrie 

în marele catalog al creatorilor de opere nemuritoare. Păstrând proporţiile, 

Georgeta Resteman – cu o cuminţenie brâncuşiană, îşi decantează prin propriul 

filtru fărâmele cunoaşterii universale, într-o albie prin care curg aluviuni, când 

limpezi, când învolburate, dar toate având acelaşi sens, spre marea revărsare 

cosmică. 

Poemele din volumul de faţă, adunate cu migală pe parcursul a doi ani 

şi mai bine (primul ei poem datând din 13 martie 2009), sunt firişoarele de 

aur din muşuroaiele de nisip pe care mâna şi ochiul culegătorului, cu răbdare 

şi iscusinţă le-a descoperit şi depozitat în tezaurul de suflet iar acum doreşte 

să ni le împărtăşească. Pentru că nu se cuvine, dacă posezi o comoară, s-o 

îngropi adânc în pământ, să n-o afle nimeni, ci dimpotrivă, s-o înmulţeşti şi 

să dărui din monadele ei tuturor celor care vor să primească. Vom descoperi 

noi înşine în acest tezaur: dorinţe, îmbrăţişări, cuvinte-mpreună, „picuri scurşi 

dintr-o lumină” care au darul să ne servească drept candele, flori de suflet, un 

„izvor imens de apă vie”, flăcări roditoare, „scântei de floare dalbe”, „muguri de 

magnolii” care se desfac în „floarea sufletului viu”, 

dar şi suficiente motive de răvăşire sufletească, 

născătoare de vers menit să dăinuie. Peste toate 

acestea, „tandru, versul” – prelins din călimară, 

picurând în „calde, mirifice unde” (Renaştere). 

El are darul de a o face pe autoare să plutească 

„înspre nouri şi-n eternitate/ Cuprind infinitul şi-n 

taină-mi ţin dorul...” (Renaştere). Răvăşirea e 

ascunsă în tăceri ancestrale, după mărturisirea 

poetei, căutându-şi sfios, „drum de Lumină-n 

destin”. (Răvăşire). 

Sentimentul cosmic este omniprezent în lirica 

acestei autoare, împletit armonios cu cel terestru: 

„Universul mi-e leagăn de dor şi visare”, dar, fără 

să uite de acesta, ea se întoarce cu picioarele pe 

pământ: „Răvăşită mă-ntorc dintr-a astrelor lume,/ 

Pământul îl simt sub picioare şi sper/ Să birui furtuni 

iar tristeţea din mine/ S-o mistui în flăcări de suflet 

...mister” (Răvăşire). Ea şi-a ales drept crez sacru 

Iubirea, dorind să-i fie un festin continuu: „iubirea/ 

Să-mi fie de-a pururi al vieţii festin” (Răvăşire). În aşteptarea ei, sufletul se 

înfioară de un dor fără saţiu şi sub pleoape se nasc bobiţe de cristal. 

Radiografia sufletească pe care o operează Georgeta Resteman asupra ei 

însăşi e un motiv şi un prilej bun de a ne-o aduce aproape, şi de cunoaştere 

profundă, aşa cum numai visul şi marile prietenii apropie şi fac să empatizeze. 

Ea ne permite să-i privim direct în „cavitatea umorală a sufletului” ca în fântâna 

din ogradă şi să luăm aminte că ne-a considerat demni de această cinste, de a-i 

descifra fiecare freamăt şi fiecare geamăt al acelei plămade de inefabil care nu 

poate fi atinsă decât cu razele altei inimi aidoma. 

Poeta îşi socoteşte destinul înscris „într-un templu sacru/ Al viselor şi-n 

al speranţelor altar” (Trifoi cu patru foi), iar reprezentarea exterioară poate 

lua forma unei flori norocoase, aşa cum e trifoiul cu patru foi aducător de 

noroc şi fericire – reflex al ritualurilor magice şi datinilor păstrate din străbuni. 

Credinţă şi mit, tradiţie şi dogmă religioasă, educaţie morală, păstrate cu aceeaşi 

sfinţenie, scot la iveală un suflet sensibil, generos, doritor de bine, edificat pe 

virtuţile teologale şi cardinale existente şi preluate din părinţi. Respectul şi 

iubirea vecină cu adoraţia, faţă de icoana părinţilor constituie semnul distinctiv 

al unui caracter demn şi luminos care împrăştie în jur bunătate şi pace. O 

anume tristeţe şi nostalgie se degajă din unele versuri, reflex al amintirilor care 

nu-i dau pace: „Gândul meu dus spre nicăieri/ mi-apasă greu tâmplele ude/ 

iar boabele ochilor umbriţi/ îşi caută-n freamătul timpului,/ amintirile/ (...)// 

Tremurul de ieri,/ rămas aninat de-un colţişor/ al sufletului trist,/ unde mugurii 

abia plesniţi/ acoperă goliciunea/ tristei primăveri/ desenate-n contur de şotron/ 

dă acum anotimpului/ nesfârşitul ecou/ al eternităţii scufundate/ în teluricul 

iubesc” (Un gând spre nicăieri, Oradea, 30 iunie 2009). 

Aşadar, nesfârşitul ecou al eternităţii este dat de teluricul „iubesc”, în 

viziunea poetei. Şi n-ar fi de mirare, de vreme ce Iubirea este de sorginte divină şi 


tot către Divinitate se îndreaptă. 

Către o astfel de iubire jinduieşte 

sufletul poetei, care s-o înalţe, 

s-o edifice spiritual. Iată şi un 

îndemn către sine însăşi, pe 

care poeta şi-l adresează, atunci 

când povara zilei o apasă: „Tu 

dăruieşte dragostea-ţi mereu/ 

Aşterne pe cărări de vis iubirea/ 

Stăpânul tău e numai Dumnezeu/ 

Şi-ţi vei găsi în tine fericirea...” 

(Povaţă). 

De la epitetizările de 

început, cu iz de pastel şi elegie, 

nu rareori impregnate de locuri 

comune de genul: freamătul 

frunzelor, verdele codrului, 

tristeţea norilor, fereastra 

sufletului meu, freamătul 

codrului, strunele dorului, pe-a 

timpului aripă, mirajul fericirii, 

tandre şoapte, balsam pe răni, 

castel de vise, cântec lin pe 

strune de vioară, miresmele 

florilor, linişte vrăjită, lacrimi – 

bobi de rouă de pe flori, muguri 

de lumină, mirific decor, minunat 

dor, dimineţi senine, soarele 

iubirii, floarea tainică-a iubirii, 

glasul tăcerii, mantii de culori, 

roua dimineţii, mirajul fericirii, 

cristalul râurilor, raze de lună, 

punţi de suflet, geana zorilor, a 

stelelor cunună, mirific cântec 

etc., poeta face un salt către 

esenţializarea trăirilor, către 

adâncirea în propria cunoaştere 

şi explorarea tainiţelor 

necunoscute ale sufletului smerit 

în adorarea Supremului Cântec 

al Luminii Necreate. Astfel lirica 

sa devine: „Un câmp de flori de 

suflet nesfârşit” (Aş vrea…). 

Acest demers liric grăbeşte 

cristalizarea Crezului poezic, 

care este subsumat în versurile 

următoare: „Sunt umbră şi suflet 

născut din esenţa/ Cuvântului 

lin ce se scurge din suflet/ Sub 

lava încinsă ascund chintesenţa/ 

Aceluiaşi gând ce mă-nvăluie-n 

cântec.// Stindardul ce flutur 

mereu printre semeni/ E alb şi 

el poartă sub falduri Lumina!/ 

Suntem fraţi cu toţii în toate, 

şi-asemeni/ Copacului-ţară, 

sfinţim rădăcina// Cu picuri 

de rouă ce lin se-nfiltrează/ 

Spre secile-adâncuri uscate 

de vreme,/ Lumina şi Pacea 

mereu ne veghează/ Iar sita 

în veci grâul bun îl va cerne.// 

Din limpezi izvoare îmi iau apa 

vie/ Şi foşnetul frunzei din codru 

mi-e cântul/ Iar soarele toamnei 

şi mustul mă-mbie/ Să dărui cu 

dragoste, veşnic, Pământul...// 

Sub raze de Lună o pânză 

de vise/ Aşterne-se tandru-n 

pridvorul Iubirii.../ Desfac 

legătura de chei, uşi închise/ 

Deschid - lasănd loc cuvenit 

implinirii.// (...)// Sunt umbră 

şi suflet născut din esenţa/ 

Cuvântului lin ce se scurge din 

suflet/ Sub lava încinsă ascund 

chintesenţa/ Aceluiaşi gând ce 

mă-nvăluie-n cântec//”. (Sunt, 

Oradea, 7 octombrie 2009).

MAUSOLEUL ZHAOLING 

DIN CHINA 

Camelia Pantazi Tudor 

Pe parcursul a trei secole, imperiul chinez a fost 

condus de o dinastie care i-a adus o dezvoltare şi 

o înflorire fără precedent, dând dreptul istoriei de a 

considera această perioadă o EPOCĂ DE AUR. 

Inovaţiile din timpul dinastiei Tang (618-907) 

anunţă prefacerile ce vor urma şi transformarea implicită 

a Chinei care va arăta cu totul altfel comparativ cu 

imaginea oferită la începutul secolului al VII-lea. Li 

Shimin, cunoscut sub numele de împăratul Taizong (627- 

649), i-a adus putere şi măreţie, rămănând în istorie ca 

unul dintre cei mai mari suverani chinezi. Domnia sa a 

marcat începutul unui secol de prosperitate şi realizări 

spectaculoase. 

Taizong a murit în anul 649 şi a fost înmormântat 

într-un somptuos mausoleu din muntele Jiuzong, probabil 

cel mai mare mausoleu imperial din lume. 

Fiind prima dată când se construia în China un 

mormânt pe munte şi nu la câmpie, Zhaoling a fost 

amplasat la 1.224 m deasupra nivelului mării, la 22,5 km 

nord-est de Liquan în provincia Shaanxi şi la 90 km nordvest 

de oraşul Xi’an. Ocupa o zonă cu o circumferinţă de 

60 km, având 20.000 ha. 

Construcţia a începutîn anul 636, odată cu 

înmormântarea soţiei împăratului şi a fost finalizată în 

649, atunci când a murit Taizong, urmând concepţia şi 

tradiţia chineză, dar şi stilul arhitectural al perioadei 

domniei acestuia. Moartea fiind considerată doar o 

prelungire a vieţii, Taizong şi-a construit un palat în care 

să locuiască şi după moarte, planificând şi supervizând el 

însuşi lucrările. Replică a palatului din capitala Chang’an, 

cuprindea 3 componente majore: palatul, oraşul imperial 

şi împrejurimile. 

Zhaoling nu mai este astăzi bogat ornamentat şi 

impresionant ca în urmă cu 1400 de ani, dar există în 

continuare numeroase şi preţioase relicve culturale pe 

suprafaţă şi în sol. Este un adevărat tezaur subteran 

şi oferă o perspectivă asupra dezvoltării sociale de 

la începutul perioadei Tang până la mijlocul acesteia, 

comorile sale culturale ajutând la cercetarea societăţii 

chineze medievale din punct de vedere politic, economic, 

cultural. 

DOCUMENTAŢIE ŞI CERCETARE 

Având în vedere faptul că Zhaoling a fost construit 

în timpul dinastiei Tang, împăratul Taizong, dându-i o 

importanţă deosebită, documentaţia a fost strânsă încă 

din această perioadă, continuâd în dinastiile Song (960- 

1278) şi Yuan (1279-1367). Cercetătorii au fost astfel 

în măsură să cunoască „povestea” ridicării ineditului 

mausoleu. 

Moartea lui Gaozu, primul împărat al dinastiei Tang 

(618-626), în anul 635, a provocat primele discuţii pe 

tema construirii unui mormânt. Pentru a arăta pietate 

filială faţă de tatăl său, Taizong dorea un monument 

fastuos cu un tumul de 9 zhang (cca. 27 m). Însă 

ministrul Yu Shinan, i-a înaintat două memorii pentru a-l 

convinge că nu în acest fel îşi dovedea pietatea filială. 

Ţinând cont de faptul că locul ales pentru înmormântarea 

lui Gaozu era plan, ministrul a sugerat un tumul mai 

mic, iar obiectele funerare să fie confecţionate din lut sau 

lemn. În cele din urmă, Taizong a hotărât să construiască 

un mausoleu, numit Xianliang, în provincia Shaanxi cu 

un tumul înalt de 6 zhang.(18 sau 21,6 m). Ulterior, la 

sugestia ministrului, din dorinţa ca mormintele să fie 

ferite de jafuri, s-a gândit la un mausoleu în munte, 

pentru el şi soţia sa. Fiind familiarizat cu Jiuzong, 

datorită expediţiilor militare şi a activităţilor vânătoreşti, 

s-a decis asupra acestuia. 

Prima persoană înmormântată aici a fost împărăteasa 

Wende, în 636. După un an, Taizong a dat un edict prin 

care a permis membrilor familiei imperiale, precum şi a 

funcţionarilor meritoşi să fie înmormântaţi în morminte 


AESOTERICAE 

auxiliare, dar a stabilit reguli ce urmau a fi respectate de 

urmaşi. S-a dat startul începerii unei construcţii care a 

durat 13 ani.În secolul al XX-lea, interesul cercetătorilor 

atât din Occident cât şi din Asia s-a extins spre un studiu 

mai amănunţit al monumentelor de deasupra solului. 

Ėdouard Chavannes (1865-1918) a fost primul 

cercetător occidental care a făcut cunoscute în Vest studii 

privind monumentele din Zhaoling. El a înregistrat şi 

fotografiat relicvele, iar în cartea publicată în 1909-1915 

a surprins imaginea celor 6 cai din mausoleu înainte ca 

aceştia să fie mutaţi. Lucrarea sa a fost foarte importantă 

pentru că a deschis perspective spre cunoaşterea artei şi 

culturii chineze. 

Mausoleele din China au constituit obiect de 

cercetare şi pentru mulţi japonezi. Printre aceştia se 

numără Adachi Kiroku care a realizat studii, publicând în 

1933 concluziile sale. El a dedicat un capitol structurii a 7 

mausolee Tang, inclusiv Zhaoling. Hărţile întocmite indică 

structura şi dispunerea monumentelor la suprafaţă. 

După 1950 până prin anii ’70, adică după instaurarea 

regimului comunist, întreg mausoleul a fost prezentat ca 

un subiect patriotic şi nu ca un obiect de studiu. 

Săpăturile au început în 1965. Relicvele găsite 

de echipa condusă de Tian Xingnong, inclusiv un mare 

acoperiş, se găsesc la Muzeul Zhaoling, dar informaţiile 

despre aceste săpăturile de început nu au fost păstrate. 

He Zicheng a întocmit o lucrarea în 1981, rezumând 

eforturile depuse privind cercetarea celor 18 morminte 

Tang. El a încercat o comparare a structurii Zhaoling cu 

cea a palatului imperial, dar ideea nu a fost agreată de 

toţi cercetătorii. 

Bazându-se pe săpăturile proprii, Huang Zhanyue 

a afirmat, în 1981, că există un număr de 167 de 

morminte auxiliare şi că acestea au fost amplasate 

potrivit momentului înmormântării şi nu în funcţie de 

împărţirea civililor în stânga şi a militarilor în dreapta. Ca 

şi He Zicheng, era de părere că mausoleul avea ca model 

însuşi palatul imperial. 

În anii 1973-1978 şi 1982 au fost efectuate alte 

săpături de către echipele de arheologi chinezii, dar nu 

au răspuns la toate întrebările, nu au făcut mai multă 

lumină. 

După 1990, mausoleul a fost investigat prin 

colaborarea mai multor cercetători chinezi şi germani. 

Ei au efectuat măsurători, interviuri cu populaţia locală, 

testări la faţa locului, fotografii obişnuite şi prin satelit, 

ajungând până la reconstrucţia mausoleului. Rezultatele 

au fost publicate în cartea Qiaoling în 2002. 

În perioadele august 2002 - ianuarie 2003 şi iunie 

- noiembrie 2003, Zhang Jinlin a excavat 5100 m.p. din 

platformele 3,4,5, aducând unele completări. A găsit 

fragmente din basorelieful celor 6 cai şi din cele 14 statui 

şi a reuşit să le stabilească amplasarea lor iniţială. 

În 2006, într-un film documentar, o echipă de 

cercetători şi arheologi din China şi Germania condusă de 

Zhang Jinlin, aduce în prim plan încercările de descoperire 

a mormântului împăratului Taizong şi de reconstituire 

a mausoleului. Astfel, aflăm modalitatea în care s-a 

excavat versantul sudic. Prospectarea geomagnetică 

împreună cu un radar au permis obţinerea unor imagini 

3D a structurii solului oferind sugestii pentru săpături. 

Printre descoperiri se numără ziduri ce înconjurau grădina 

palatului şi cărămizi cu numele constructorilor. Pornind 

pe urmele lui Wen Tao, un războinic care reuşise în 940 

să vadă palatul imperial, pe versantul nordic, Zhang 

Jinlin a încercat descoperirea camerei mortuale cu un 

model tridimensional. S-au introdus în calculator datele 

cunoscute până atunci, atât istorice cât şi arhitecturale. 

După procesare, computerul a arătat că mormântul se 

afla chiar sub vârful muntelui. Însă arheologul chinez 

considera că nu era, la acea dată, momentul potrivit şi nu 

existau mijloace performante necesare pentru a-l aduce 

la lumină fără a risca distrugerea lui. Astfel, săpăturile se 

vor lăsa deocamdată aşteptate, iar mormântul vestitului 

împărat va rămâne ascuns în munte o perioadă nedefinită. 

Totuşi, cercetătorii de la Universitatea din Darmstadt au 

demonstrat prin realizarea modelului tridimensional că 

mausoleul este o replică a palatului de la Chang’ an, 

capitala Chinei din acel moment. Planul lui a fost preluat 

pentru a proiecta necropola, servindu-l pe împărat în 

viaţă, dar şi după moarte. 

8099

OPINII 

MARIN PREDA 

ŞI 

„ERA TICĂLOŞILOR” 

Pe 16 mai 2012 s-au împlinit 32 de ani de la moartea 

lui Marin Preda, prilej de rememorare a unuia dintre cei 

mai mari prozatori români actuali. Moartea lui a venit 

în plină glorie, după romanul său „Cel mai iubit dintre 

pământeni”, roamn care probabil i-a fost fatal. 

În noaptea când a fost lansat romanul la librăria 

„Eminescu” din capitală s-a strâns un număr imens de 

iubitori de literatură, de la profesori, la scriitori şi cititori 

de rând pentru a-i cumpăra cartea. Trecând prin zonă 

Elena Ceuşescu şi văzând atâta puhoi de oameni, a 

întrebat pentru ce sunt strânşi acolo atâţia oameni şi 

cineva din escortă i-a răspuns că Marin Preda a scris un 

roman care se numeşte „Cel mai iubit dintre pământeni”. 

Auzind de titlu a crezut că cel mai iubit dintre pământeni 

este Nicolae Ceauşescu şi a fost tare încântată. După 

câteva zile de la apariţia romanului a tunat şi a fulgerat 

când a aflat că romanul este un afront adus regimului, 

prin personajul Petrini, un alter ego al scriitorului, care 

a îndrăsnit să compare epoca lui Ceauşescu de societate 

socialistă multilateral dezvoltată cu o „ eră a ticăloşilor”. 

Cei de la Comitetul de cultură au mâncat o mare papară 

iar securitatea a primit noi ordine de monitorizare a 

tuturor scriitorilor şi nu numai a lor, ca să nu mai apară 

astfel de cărţi. 

În acea perioadă eu însumi am fost protagonistul 

unei astfel de anchete. M-am pomenit cu doi securişti 

la poartă care mi-au spus că am o anonimă în care sunt 

reclamat că posed mult aur şi să le dau voie să-mi facă o 

percheziţie. Natural că le-am dat voie, dar când am văzut 

că răscolesc prin sertarele bibliotecii, mi-am dat seama că 

nu după aur au venit ei ci după manuscrisul unui roman 

pe care tocmai atunci îl terminasem. Mi l-au confiscat şi 

au plecat mulţumiţi, lăsându-mi un proces –verbal pe 

masă. Manuscrisul mi-a parvenit prin postul de miliţie 

local în preajma revoluţiei din 1989, când securitatea 

a intrat în panică.Vă închipuiţi prin ce am trecut câţiva 

ani, aşteptându-mă oricând să fiu inculpat ca duşman al 

orânduirii socialiste. Dar nu asta interesează. Să revenim 

la Marin Preda. Despre organele de represiune ale statului 

care ţineau ţara sub teroare, eroul romanului „Cel mai 

iubit dintre pământeni”, Petrini, foloseşte la adresa lor 

epitete precum „duri”, „cretini”, „primitiv” (un colonel 

de securitate), „demagog rudimentar” (un general), 

„analfabet periculos” (un gardian pe care până la urmă 

l-a omorât de teama de a nu fi el ucis de acesta) etc. Aici 

amintea de organele de securitate cum supravegheau 

oamenii şi cum o reţetă de medicamente este luată drept 

comunicare cifrată, transmisă „duşmanului de clasă” în 

ţară. . Apoi Marin Preda avusese curajul să vorbească 

despre unele probleme insolubile ale societăţii socialiste. 

În convorbirile cu Florin Mugur, Marin Preda critica 

anumite aspecte negative ale societăţii socialiste, cum 

era agricultura care rămăsese pe spinarea militarilor şi 

elevilor. Şi nu numai atât. În cercuri intime el avea gura 

slobodă vorbind despre culisele ceauşiste. Era printre 

singurii scriitori care vizitase Franţa şi, împreună cu 

Eugen Simion, văzuse cum trăiesc capitaliştii. De altfel, 

Eugen Simion are şi o poveste hazlie cu Marin Preda cum 

l-a ocolit tot Parisul pentru a cumpăra o pălărie. 

Puteau fi trecute cu vederea aceste păreri infamante 

ale lui Marin Preda la adresa băieţilor cu petliţe albastre 

la veston Conjunctura le era extrem de favorabila. 

Aveau acordul cabinetului 2, deoarece soţia dictatorului 

fusese vizată direct în aluzia referitoare la dorinţa ei de 

implicare în viata politică, precum şi sprijinul logistic al 

ruşilor care se simţiseră ofuscaţi la apariţia volumului 

„Delirul”. 

Toate aceste fapte au speriat regimul şi a intrat 

în alarmă. Lui Marin Preda trebuia să i se închidă gura. 

Mai cu seamă că după romanul „Cel mai iubit dintre 

pământeni”, devenise celebru, era adulat de mulţime, 


mergea prin ţară la întânliri cu 

cititorii, cu delegaţii interminabile 

de scriitori, critici literari, prieteni 

şi era ascultat ca un guru 

de un auditoriu care umplea 

sălile peste măsură. Profesorul 

Alexandru Piru, la care am avut 

lucrarea de licenţă, mi-a declarat 

că la citirea romanului „Cel mai 

iubit dintre pământeni”, a stat 

claustrat în casă două zile şi două 

nopţi, fără să mănânce, citindu-l 

pe nerăsuflate. De altfel şi eu la 

citirea romanului ,,Cel mai iubit 

dinte pământeni” am rămas cu 

un mare gol în suflet, cartea 

aceasta mă răscolise atât de 

Ion Ionescu 

Bucovu 

mult încât câteva zile îmi tăiase apetitul. Întrebări stranii 

îmi sunau în cap: ce-i omul pe pământ încotro merge 

specia umană ce-i dragostea, acest sentiment straniu 

care ne cucereşte pe toţi ce-i femeia ce-i răutatea 

care-i sensul vieţii ce este cu „era asta a ticăloşilor” 

şi cu „bezmeticii” despre care vorbea el încotro merge 

specia umană de ce universul operei lui este aşa de 

degradant de ce personajele lui aleargă toate după un 

ideal labirintic, eşuând în lamentabil După moartea 

lui tragică, mi-am răspuns la toate aceste întrebări. El 

s-a identificat cu eroii săi, părăsind scena vieţii ca şi 

ei, expus derizoriului. El a văzut ca nimeni altul dincolo 

de obiecte, stările confuze, ambiguitatea sufletească, 

crepusculul, vagul, preluate prin filiera simboliştilor. De 

la el am învăţat că dragostea nu-i eternă, biologicul din 

noi o destramă, că viaţa este cel mai mare mister al 

creaţiunii pe pământ, ea nu e frumoasă, dar trebuie s-o 

facem să fie frumoasă, că moartea este o stare naturală 

pe care numai omul o face înspăimântătoare… 

Nimeni nu mai scrisese ca el până atunci. Eugen 

Simion, critic literar şi prieten cu scriitorul arată că 

„Marin Pereda avea un sistem coerent de gândire şi o 

morală ce se bizuia pe câteva noţiuni fundamentale. Era 

o fiinţă complexă, neobişnuit de complexă chiar pentru 

un creator.” Scriitorii lui preferaţi erau Dostoievki, Balzac, 

pe care îl admira enorm, Tolstoi, singurul scriitor pe care 

îl credea pe cuvânt,Celine, Camus, Marlaux, Faulkner, iar 

dintre români, Sadoveanu şi Caragiale. Nu întâmplător 

i-a editat şi prefaţaţat opera lui Caragiale iar eroul lui din 

„Moromeţii” are afinităţi caragialeşti. Citea mereu Biblia, 

avea o memorie fabuloasă a epicului, Eroii lui „păţeau 

ceva” A cunoaşte, a trăi şi a păţi erau cele trei verbe 

care defineau demersul lui epic. Se iniţiase şi în filozofie, 

vorbea cunoscuţilor despre Cartea morţilor tibetani, 

de Gnoza din Princeton, recitea Nietzsche, şi alte cărţi 

filozofice, fapt certificat şi de C. Noica . 

În opera lui, moartea are un loc aparte. El de altfel 

a fost toată viaţa obsedat de moarte. În ”Moromeţii,II,” 

moartea tatălui are o grandoare aparte, ca o tragedie 

greacă, o moarte simbolică, dispariţia unui mic zeu al 

câmpiei care era tatăl lui. Cu el piere o lume sub talpa 

istoriei. În „Cel mai iubit dintre pământeni”, Preda vorbeşte 

mai mult ca oriunde despre moarte, prevestindu-şi parcă 

sfârşitul apropiat. Dar moartea, de fapt frica de moarte 

l-a obsedat permanent în viaţa de zi cu zi. 

O lovitură soseşte ca un trăsnet în anul 1980, într-o 

zi a lunii mai, pe 16, când am auzit că Marin Preda a 

murit. Cum să moară Marin Preda Moartea lui venea 

după succesul extraordinar cu romanul ,,Cel mai iubit 

dintre pământeni” După această dată din doi în doi ani 

se ţinea un festival ,,Marin Preda” în Siliştea Gumeşti şi 

la care am participat şi eu. 

Se vorbea în surdină că moartea lui n-ar fi fost 

naturală. Prima dată am aflat de la sora lui, Alboaica, 

că la moarte avea o lovitură în cap pe care medicul 

legist i-o motivase prin căzătura din pat. Dar paturile 

de la Mogoşoaia erau atât de joase, încât, oricât ar fi 

căzut din pat, nu putea să-i rămână un asemenea semn. 

El, îmi spunea Alboaica, de câte ori venea pe acasă, le 

povestea la ai lui, lui Ilinca, că prevestea ceva, avea 

bănuiala morţii păgubaşe... „Mă urmăresc...” le spunea. 

„Cine” - ł-a întrebat ea, soru-sa, Ilinca. Şi el tăcea. Nu-i 

răspunsndea. 

(continuare în nr. viitor)

PERSONAJELE IN ABSENTIA 

în teatrul lui Caragiale 

Prof. Dr. Const. Miu 

Când s-au făcut referiri la personajele din piesele lui Caragiale s-au 

adus în discuţie tangenţial cele in absentia. În cele ce urmează, tocmai la 

această categorie de personaje vom face câteva observaţii. 

Trebuie precizat de la bun început că în teatrul lui Caragiale există două 

tipuri de asemenea personaje: cu absenţă parţială şi, respectiv, totală. 

1. Din prima categorie fac parte Rică Venturiano şi Nae Caţavencu. 

Fiecare din cei doi eroi apare abia în actul al doilea al pieselor – Rică în scena 

a II-a (O noapte furtunoasă), iar Caţavencu în scena a VII-a (O scrisoare 

pierdută). Dar până atunci, se vorbeşte despre ei. 

Jupân Dumitrache îi povesteşte amicului său, Nae Ipingescu, despre 

păţania „de la grădină la Iunion”. Relatarea ca şi portretistica se realizează 

prin adiţiune: „Ştii dumneata că la lăsata-secului am mers la grădină la 

Iunion; eram eu, consoarta mea şi cumnată-mea, Ziţa. Ne punem la o masă, 

ca să vedem şi noi comèdiile alea de le joacă Ionescu. Trece aşa preţ ca la 

un sfert de ceas şi numai că mă pomenesc cu un bagabont de amploaiat 

(…) După port nu seamănă a fi negustor. Mă pomenesc că vine şi se pune la 

altă masă alături, cu faţa spre masa noastră şi cu spatele la comèdie. Şade 

rezemat într-un peş, şade, şade, şade şi se uită lung şi galiş la cocoane, 

se uită (…) Încep să mă-ncruntez la bagabontul şi mai că-mi venea să-l 

cârpesc, dar mi-era ruşine de lume; eu, de! negustor, să mă pui în poblic 

cu un coate-goale nu vine bine; ba încă-şi pune şi ochilarii pe nas (…) În 

sfârşit, se isprăveşte comèdia. Ne sculăm să plecăm; coate-goale se scoală 

şi dumnealui. Plecăm noi, pleacă şi dumnealui după noi (…) Ei! Apucăm pe 

la Sfântul Ionică ca să ieşim pe Podul-de-pământ – papugiul cât colea după 

noi; ieşim în dosul Agiei – coate-goale după noi; ajungem la Sfântul Ilie în 

Gorgani – moftangiul după noi; mergem pe la Mihai-vodă ca să apucăm 

spre Stabiliment – maţe-fripte după noi…” §) - s.n. Acesta e primul episod 

al istorisirii cherestegiului. Relatarea are iz de roman poliţist cu urmăritor 

şi urmăriţi. Pentru Jupân Dumitrache, necunoscutul de la „Iunion”, care 

după vestimentaţie nu pare a fi om de vază, este „Un ăla… un prăpădit de 

amploiat”, „un coate-goale”, „papugiul”, „moftangiul”, „maţe-fripte”. Acestea 

sunt etichetările prin intermediul cărora cherestegiul îl singularizează pe 

necunoscut şi acre conturează trăsăturile monstruosului civic. 

Al doilea episod se petrece după o săptămână. Repetarea apelativelor 

la adresa necunoscutului (subliniate de noi) augmentează portretistica 

acestuia, văzut doar sub aspect negativ: A trecut după aia o săptămână la 

mijloc. Îmi cam şi uitasem eu de istoria bagabontului; gândeam şi eu: poate 

c-o fi stând coate-goale prin partea locului (…) dar unde mă gândeam eu 

c-o să mi se întâmple un aşa ceva. Ne ducem („la grădină la Iunion”– n.n.) 

(…) Nu ştiu cum mă-ntorc cu ochii înapoi şi pe cine gândeşti că văz la masa 

de la spate (…) Pe coate-goale, domnule, pe moftangiul, pe maţe-fripte, 

domnule! Fir-ai al dracului de pungaş!... Bagabontul, nene, cu sticlele-n ochi, 

cu giubenul în cap şi cu basmaua iac-aşa scoasă. Cum m-a văzut – că trebuie 

să fi fost schimbat la faţă, cum sunt eu când mă necăjesc (…), cum m-a 

văzut, a sfeclit-o… A întors capu-ncolo şi a început să bea din ţigară (…) Măntorc 

eu iar la loc şi mă fac că mă uit la comèdii, se-ntoarce şi bagabontul 

iar cu ochii la cocoane!... mă uit iar la el, iar se-ntoarce-ncolo… mă-ntorc 

iar la comèdii, iar se uită la cocoane… mă uit iar la el, iar se-ntoarce-ncolo; 

mă-ntorc iar la comèdii…” – s.n. Prima parte a celui de-al doilea episod are 

alura unui film de spionaj, povestit de acelaşi Jupân Dumitrache. Rizibilul 

secvenţei constă în stereotipia gesturilor. A doua parte a acestui episod narat 

pune accentul tot pe urmărire, însă de astă dată „rolurile” se inversează, 

urmăritorul ajungând urmărit: „Aveam de gând să intru cu cocoanele în casă, 

să trimit repede pe Chiriac pe poarta de din dos pe maidan, să-i iasă înainte 

şi eu să-l iau pe la spate… să-l apucăm la mijloc…” 

Recunoscut de Nae Ipingescu, la capătul unei urmăriri acerbe („Acesta 

e ăl care scrie la (…) Dumnealui este 

cetăţeanul Rică Venturiano, amploaiat judiciar, student la Academie – învaţă 

legile – şi redactor la . E d-ai noştri…”), 

Jupân Dumitrache schimbă registrul de adresare: „Da, tocmai astă-seară 

citeam cu nenea Nae, în gazeta dvs., cum scriţi despre ciocoi că mănâncă 

sudoarea poporului suveran. Ei, bravo! îmi place! bine combateţi reacţiunea, 

nu pot să zic, ştii colea, verde, româneşte. Să vă ajute Dumnezeu ca să 

scăpaţi poporul de ciocoi.” 

Nae Caţavencu e şi el un combatant, aflat în opoziţie. Dacă în cazul 

lui Rică se pune accent pe „statutul” de amorez şi mai puţin pe acela de 

jurnalist care în articolele sale combate puterea, în cazul lui Caţavencu 

este evidenţiat acest al doilea aspect, iar profesia de avocat este îngroşată 

până la caricatural, în faimoasa scenă a discursului electoral. Despre el 

aflăm din „raportul” lui Pristanda către Tipătescu – prefectul judeţului de 

munte, iar casa avocatului, unde se aduna „toată gaşca-n păr” şi juca stos şi 


ESEU 

„punea ţara la cale”, poate fi socotită 

„sediul” Partidului independenţilor. 

Fiind adversarul cel mai de temut 

al prefectului, poliţaiul reproduce 

tale quale vorbele aceluia: „Mă prinz 

cu d-voastră că o să voteze cu noi 

cine cu gândul nu gândiţi, unul pe 

care contează bampirul – şi acolo, 

pardon, tot bampir vă zicea – pe care 

contează bampirul ca pe Dumnezeu… 

şi când l-om avea pe ăla, i-avem pe 

toţi… Ia ascultaţi scrisorica asta…” 

Aflat în posesia biletului de 

amor pierdut de Zoe (găsit de 

Cetăţeanul turmentat şi sustras 

acestuia prin mijloace mai puţin 

ortodoxe), Caţavencu îşi începe 

„lupta electorală” ce avea drept 

finalitate alegerea sa ca deputat, 

dar nu prin mijloace parlamentare, 

oneste, ci prin şantaj: susţinerea 

candidaturii sale de către grupul 

guvernamental (în frunte cu Zoe, 

venerabilul prezident şi prefectul), în 

schimbul returnării „docomentului”. 

Caţavencu trimite soţilor 

Trahanache – Zaharia şi Zoe – 

câte un răvaş, invitându-i la sediul 

ziarului „Răcnetul Carpaţilor”. Dacă 

lui Trahanache i se precizează doar 

că „…în interesul onoarei d-voatre 

de cetăţean şi de tată de familie, 

vă rugăm să treceţi astăzi (…) pe 

la biuroul ziarului (…), unde vi 

se va comunica un document de 

cea mai mare importanţă pentru 

d-voastră…”, Zoei i se comunică fără 

ocolişuri scopul solicitării: „Stimată 

doamnă, la redacţia noastră se află 

un document iscălit de amabilul 

nostru prefect şi adresat d-voastre. 

Acest document vi s-ar putea ceda 

în schimbul unui sprijin pe lângă 

amabilul în cestiune.” Trahanache 

susţine că „docomentul” e 

„plastografie” şi că de fapt Caţavencu 

urmăreşte să compromită grupul 

guvernamentalilor. Aşa se explică de 

ce pentru el lupta electorală e mai 

importantă decât onoarea de familist: 

„Ei, astâmpără-te, omule, şi lasă 

odată mofturile, avem alte lucruri 

mai serioase de vorbit. Deseară e 

întrunire. S-a hotărât Ce facem 

Punem candidatura lui Farfuridi 

Ce facem Deseară, am aflat că 

dăscălimea cu Caţavencu şi cu toţi 

ai lor vor să facă scandal. Trebuie 

să-i spunem lui Ghiţă să îngrijească. 

Mişelul de Caţavencu o să ia deseară 

cuvântul ca să ne combată…” (s.n.). 

Deşi Zoe, venită la sediul 

redacţiei ziarului local, nu-i promite 

lui Caţavencu intervenţia pe lângă 

prefect, spre a-i susţine candidatura, 

în ziar apare ştirea ca fiind „pozitivă” 

candidatura avocatului, aceasta 

„este pusă la adăpost de orice loviri 

din partea administraţiei…” La vestea 

pe care i-o dă Pristanda că avocatul 

„nu mai vrea să stea de vorbă cu 

nimeni, dar cu nimeni” în afară de 

Zoe, aceasta ia decizia – peste voinţa 

lui Tipătescu şi ştirea lui Trahanache 

– de a-l elibera pe Caţavencu, arestat 

de poliţai, din ordinul prefectului, 

este pregătită intrarea triumfală în 

scenă a lui Nae Caţavencu. 


8101

CRITICA 

LUMINI ŞI UMBRE ÎN 

POEZIA LUI CORIOLAN 

PĂUNESCU 

Motto: „Sunt... genotipul unui zeu...” 

(Recunoaştere) 

Este binecunoscut că arta îmbrăţişează frumosul – 

preţios talisman pentru suflet, iar artiştii care-l slujesc, o 

fac cu acele arme, meşteşugit alese, pentru a sensibiliza. Şi 

dintre toţi, poetul e „chemat a exprima simţirile omeneşti” 

şi a oferi acel „repaos al inteligenţei” (Titu Maiorescu) de 

care fiinţa umană are atâta nevoie. 

Poet al generaţiei optzeciste, Coriolan Păunescu a 

conştientizat că menirea sa, ca artizan al frumosului este 

acela de „argus nepereche”, întru înălţarea „înlunatului său 

cuget”, rostind o invocaţie arzândă: „Timpule să pui în arcă 

/ verbul care mă sfâşie / peste noaptea lumii treacă / trupul 

meu de poezie”. 

În timp, s-au formulat multe şi diverse aprecieri 

privind stilul poeticului la acest scriitor pe deplin „format” 

(Daniel Cristea Enache), plăsmuitor care „păstrează în 

suflet frumuseţea şi bunătatea primordială...” (A.G.Secară), 

un „poet pasional şi confesiv, autor de mici crochiuri, 

adevărate tablouri vivante în versuri echilibrate, cu imagini 

când escatologice, când paradisiace, într-o simbolistică 

turbure de lirism discret” (Mircea Coloşenco) sau „calm, 

cu reliefarea apusului sensibilităţii unui timp în bulversare, 

asincron cu bunătatea şi fericirea, mereu aşteptate şi 

dorite...” (Nicolae Busuioc), în care domină „melancolia 

tandră, inocentă” (Tudor Muşat), „seninătatea, extazul, 

liniştea...” (Constantin Trandafir) 

Recenta antologie: Ne pleacă poveştile din aripi 

(2012), din colecţia OPERA OMNIA 1 , însumează selecţiuni 

din cele mai reprezentative volume de versuri ale poetului 

Coriolan Păunescu. Trei decenii de „Iarbă solară” (1982), 

în ritm modernist, treaptă de iniţiere „în ritmul umbrei de 

la răscruci”. O „Dimineaţă de cuvinte” (1987), netrişând 

efuziunilor generaţiei sale. Şi-un „Joc alb” (1990), fugind cu 

spaima lumii în suflet, analizând şi cugetând, fără a se tăia în 

„lama cuvintelor”. Traversează apoi, „Poduri peste apele 

lumii” (1998), conştient că iubirea este singura care poate 

risipi toate spaimele, angoasele, neîmplinirile. Revenirea 

înspre „Pridvorul de lut” (1997), înseamnă reimplantarea 

vibraţiilor pure: „Eu sunt semănătorul venit din univers 

/ aburul cald al lumii statornice mă îmbată / şi-opresc în 

raza lunii planetele din mers / să vadă chipul secundei ce 

mă poartă...” Reavântarea în braţele postmodernismului 

înseamnă fior liric ancorat în zbaterile concretului. Şiatunci, 

imperativul sfâşietor: „Iubito, suntem în pericol” 

(1995). Poeziile din ciclurile „Cumplitul joc de-a poezia” 

(1999), „Vânătoarea de umbre” (2002), „Trupul meu 

de poezie” (2005) pun în valoare definiţia metaforică, 

virtualităţile sincretice ale cuvântului-mesaj: „simt încolţind 

/ cuvântul în carne, / când porneşte cerul să ningă / cu 

sufletul meu în derivă...” Poetul resimte a fi „Liber la iubire 

şi vis” (2008), pentru a-şi regăsi echilibrul interior: „Eu sunt 

hoinarul alb de vreme / un călător bolnav de vise / sunt cel 

care te cheamă sobru / prin lumile de-a pururi stinse...”, 

confirmând (a câta oară!) ipostazierea filonului de sorginte 

romantică în fiinţa verbului său. „Răstimpul iubirii” (2010) 

se doreşte o acumulare, bona fide, conştientizat, la fibrele 

originii sale creatoare: „Mi-e sufletul acolo în pământul 

răsturnat / crescut cu dor de firea mea întoarsă / mereu 

suind pe dealuri în vise de bărbat / urzit în rodul sincer al 

holdelor de-acasă...” 

Cu volumul Aleargă cu mine 2 , poetul se doreşte 

ancorat în trecut, între tainice miresme de suflet, cu aromă 

simbolist-tradiţionalistă, cu fior bacovian sau pillatian. Şi-n 

această ipostază, preferă postura unui nostalgic trubadur, 

ţinând la piept bătrâna vioară, ca un „violonist al nimănui, 

/ un călător etern şi-un pierde-vară”, „pururea absent, / pe 

strada ta cu felinare-aprinse...” (Eternul repetent) 

Recunoaştem, de asemenea, implantări ale 

simbolismului francez, prin valorificarea sentimentelor 

şi emoţiilor (Baudelaire), prin corelări terestru-astral 

(Mallarmé) sau imagini sinestezice (Verlaine), în multe 

dintre poeziile acestui volum (Sfârşit de poveste, Fructul 


luminii, Primenire, Peisaj 

autumnal etc.). 

În plăcerea de a reînvia 

mitologicul, resimţim: fie 

inflexiuni tipic baladeşti : 

„hei, calule, calule, cu ochii 

verzi, / cât de trăsniţi mai 

eram împreună...”, precum 

un „Pegas cu aripi de foc...” 

(Hei, calule...), calul solar 

şi uranian, vizualizat ca 

protector, reverberaţie 

a unor vibraţii tainice; 

fie sonorităţi de litanie 

euharistică: „şi să duceţi 

secole la rând toiagul / unei 

lumi cu viaţă neîmpăcată...” 

(Sfârşit de poveste), 

cu sensul de protecţie şi 

călăuzire divină. 

Livia Ciupercă 

Şi precum nota Edgar Allan Poe (1809-1849) încă 

din primele decenii ale secolului al XIX-lea, că menirea 

scriitorului este a aborda, cu luciditate, tehnici de la care nu 

are voie să se abată, şi anume: o povestire trebuie scrisă 

cu gândul la ultima propoziţie, iar un poem, cu gândul 

la ultimul vers..., merită să reţinem că poetul Coriolan 

Păunescu se încadrează perfect acestor rigori. 

În recentul ciclu de poezii Aleargă cu mine, 

impresionează, plăcut, conservarea unor tehnici 

compoziţionale clasice, precum: versul rimat (o rara avis, 

în poezia contemporană), iambul endecasilabic, fraza 

epică, sinestezia, refrenul-laitmotiv etc. Se acordă o atenţie 

lexicului şi nivelului lexico-semantic al termenilor care 

nu doar sensibilizează, cât mai ales, devin purtătoare de 

sensuri conotative. 

Remarcăm şi tehnici de subtilitate specifice poeziei lirice. 

Spre exemplu, în Primenire, suprapunerea chiasmului cu 

refrenul-laitmotiv (strofele I şi VI) accentuează o stare de 

revelaţie orfică: „Tu iar vii din eternul mister, primăvară, / cu 

violetul prea tandru adus de departe / şi, Doamne, ce pură 

ţi-e noaptea afară / când ochiul de umbră lumina desparte”. 

– „Şi, Doamne, ce pură ţi-e noaptea afară / când ochiul 

de umbră lumina desparte / Tu iar vii din eternul mister, 

primăvară, / cu violetul prea tandru adus de departe”. 

Laitmotivul înveşmântă ocrotind tumultuosul 

existenţial, nu de puţine ori, profund şi vibrant. Aşadar, 

cuplul, cei „doi protagonişti simbolici” (Sfârşit de poveste) 

se-nsoţesc, şi la bine, şi la greu: „Într-o viaţă răscolită 

de vâltoare / v-asvârliţi ţinându-vă de mână / ca prin 

valurile reci, turbionare, / să ieşiţi spre ţărmuri împreună”; 

doar iubirea rămâne veşnic călăuzitoarea: „cu-aripi de 

sfinte zburătoare”, mereu în armonie, „sunet de sirenă...” 

(Îndemn) 

Vizualul străpunge, prin îmbrăţişare, celestul 

(care „înstăpâneşte firea”) şi teluricul (fiinţa rătăcindă, 

dezorientată): „Se strâng, iubito, stelele ciopor / de parcar 

ţine sfat întru mirare / ca nişte fete care râd pe-un nor / 

ştiindu-se frumoase şi sprinţare. // Un Soare, iată, se uită 

veşnicind / după un deal de aur ce străluce / şi trece blând 

un înger surâzând / fără să ştie sigur încotro se duce...” 

(Vitalul tablou) 

În Visările serii, surprindem o viziune sinuoshalucinantă, 

aflată la graniţa dintre lucid şi oniric, concretul 

şi abstractul înfrăţindu-se într-o suferinţă generală, astfel 

încât imaginarul: „râul vuieşte”, „luna ţipă”, „dinspre orizont 

... strigăt de sirene”, „plânsul văilor”, „lumea se vaită de mult 

nenoroc...” formează o gradaţie ascensională, de tip climax. 

Dacă în primele versificări din acest recent ciclu, 

tonalităţile liricului sunt grave, de o sobrietate profund 

sensibilă, accentuând o stare de melancolie, cu învăluiri 

aureolate de mister, poezia de final, Nebunul vânt, 

impresionează prin tonalitatea imnică, cu învăluiri şi 

inflexiuni energetice purtătoare de mesaj (nebunul vânt „... 

se oprea prin vechi vitralii / sărutând timid obrazul lunii...”, 

„plonjând”, „dunărind...”), anticipând, am crede, o posibilă 

nouă abordare, degajată, sensibil-optimistă, noi reverberaţii 

şi sclipiri ale poeticului. 

Bibliografie: 

1. Coriolan Păunescu – Ne pleacă poveştile din 

aripi. Colecţia OPERA OMNIA. Poezie contemporană. Ed. 

Tipo Moldova, Iaşi, 2012 

2. Coriolan Păunescu – Aleargă cu mine. Ed. Pax 

Aura Mundi, Galaţi, 2011

PATIBULARUL 

PATAPIEVICI 


Musiu Louis mă cheamă în tzară să simt putoarea 

din mijloacele de transport şi să stau în blocuri cu gîndaci, 

fiindcă zice despre mine: „omu’ şi-a pus burta la cale prin 

străinătătzi şi acum i se rupe de originile noastre”. Atît 

a priceput, atît a scris!! Oricum, mă cheamă prea tîrziu, 

fiindcă cheia soluţionării a dat-o deja H.R.P.: „ne debarasăm 

de Eminescu şi intrăm în Uniunea Europeană“, după care 

UE are să vină să vă omoare gîndacii de prin blocuri şi să 

dea cu şpreiuri fine prin mijloacele de transport... 

Domn’ Paul Iancu ne ia bine de ureche pe amîndoi şi, 

ca să înţelegem noi ceva din dreptatea pe care o are H.R.P. 

cînd spune că avem o cultură second hand, ne trimite să 

respirăm aerul greu al unor MARI biblioteci din Europa şi 

America să vedem ce găsim la raionul „Germania“ şi ce 

se găseşte la „România”. Mare erudit domn’ Paul: o fi avînd 

emfizem sau poate chiar silicoză de atîta aer greu de MARI 

biblioteci pe care le-a frecventat. Nu ne punem cu dînsul, 

vrem să rămînem sănătoşi. Plus că ştim ce mari diferenţe 

sunt între Germania şi Româ- nia, dar dacă „eruditul de 

atîta aer greu“ face comparaţia, să o facă pînă la capăt. 

Să-şi imagineze că România se afla geogra- fic la izvoarele 

Dunării cu o populaţie cît a Germaniei, iar Ger- mania 

cu mult mai puţine milioane ar fi la gurile Dunării şi 

a imperiilor de prin-prejur. Să vezi atunci cum ar fi cu 

raioanele, domn’ Paul! Cît despre Salvador Dali, ar fi trebuit 

ca aerul greu de MARI biblioteci din Europa şi America să 

vă facă reţinut în ai pune diagnosticul de „nebun”, fiindcă 

Salvador Dali va rămîne definitiv în arta modernă. Cît despre 

Dvs, zău, nu ne interesează pe unde o să rămîneţi. Nu 

merg mai departe, fiindcă îmi este suficient să cred că 

nu aveţi nimic în comun cu identitatea şi cultura română, 

atît cît este, din moment ce nu vi se pare anor- mal ca 

H.R. Patapievici să insulte atît de josnic Poporul Român 

şi vă legaţi, inpertinent, de cei ce vor să o apere. 

Avem aces- tă obligaţie morală, domn’ Paul... 

Din Germania, Herr Marius, ne pune la punct în stilul 

das- călului prusac. „Înainte de a începe să criticăm 

pe cineva, trebuie... să-l citim... să-l ascultăm... să-l 

înţelegem... să gîndim, să reflectăm... „Păi asta am 

făcut, Herr Profesor: l-am citit şi l-am citat!! E drept 

că nu am înţeles ce hibă are de a tras concluzia că 

suntem un popor cu substanţa tarată, cînd nu noi l-am 

numit preşedintele „Institutului Cultural Român”, ci 

Traian Băsescu. Nu ştiu dacă la Dvs, în Germania, aţi citit 

ca vreun preşedinte de aşezămînt cultural german săşi 

facă concetăţenii omuleţi patibulari şi să le terfelească 

istoria lor. După cele scrise în POLITICE suntem unii care 

ne-am săturat, pentru tot restul vieţii, de a-l mai citi. 

Avem motive, avem personalitate. Iar Dvs cu ce drept ne 

trataţi în derizoriu, zicîndu-ne cînd „românaşi“ cînd „mari 

români“ dar nu vă deranjează de loc că după idolul Dvs 

cultural, sunteţi o faţă patibulară În acest caz, în cazul 

Dvs, îi dau dreptate lui H.R.P.; cît despre deranjurile Dvs 

de CONCETĂŢENIRE cu cine nu aţi dori, e Okay!! Dar sunt 

români care au dreptul să aibă aceleaşi dezagramente 

de CON- CETĂŢENIRE cu noul preşedinte al „Institului 

Cultural Român”. E limpede, nu Nu cred, pentru că după 

cîteva rînduri „daţi cu bîta în baltă“ afirmînd că cei ce au 

scris articolele, care au stîr- nit un forum viu pe internet, 

ar fi invidioşi pe H.R.P.!! Nici un om normal nu poate fi 

invidios pe patibularul Patapievici ori cît de mult ar privi el 

cerul prin lentiă sau din şanţ! Cît despre viitorul ţării cu care 

ne zoriţi, idolul Dvs ni-l prezintă foarte european dar fără 

Mihai Eminescu şi Limba Română! Reflectează… 

„PATIBULARUL PATAPIEVICI“ ATACĂ!! 

„Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a 

naţiunii...“ 

CONSTITUŢIA ROMÂNIEI – art. 30, aliniatul 7 

În 12 Iunie 2005, cotidianul Evenimentul Zilei, a 

publicat articolul publicistului Florian Bichir „Profanatorii 

de simboluri“. Autorul articolului a fost indignat să afle, 


OPINII 

din articolul-protest 

„Patibularul Patapievici“, 

o parte din insultele, 

defăimările şi calomniile 

pe care H.R. Patapievici le 

aduce României, Româ- nilor, 

Culturii şi Limbii Române în 

partea întîia a volumului său 

„Politice“ publicat în 1996, 

la Humanitas. Publicistul 

Florian Bichir şi-a ma-nifestat 

indignarea foarte vehement, 

făcînd anumite referiri 

la persoana preşedintelui 

„Institutului Cultural Român”, 

H.R. Patapievici, care a scris 

despre români că sunt un popor Corneliu Florea 

cu substanţa tarată, cu feţe 

patibulare (pag. 34) şi valorează cît o turmă (pag. 64)!! 

Probabil că publicistul Florian Bichir se simte român şi nu 

acceptă astfel de defăimări la adresa poporului în mijlocul 

căruia traieşte. Nu numai publicistul Florian Bichir ci şi 

orice român obişnuit se simte jignit şi protestează mai 

mult sau mai puţin impetuos cînd citeşte: „...radiografia 

plaiului românesc este ca al fecalei; o umbră fără schelet o 

inimă ca un cur, fără şira spinării“ (a se verifica exactitatea 

celor scrise de H.R. Patapievici în volumul său „Politice“ 

ediţia din 1996, la pag. 63) Sau: „Româna este o limbă 

în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau... să o 

folosim numai pentru înjură- turi...“ (pag. 69) 

În jurul articolului „Profanatorii de simboluri“ s-a 

format spontan un forum. Sper să fi rămas intact în arhiva 

cotidianu- lui Evenimentul Zilei şi că nu a fost şters dintrun 

ordin venit de sus, de sus!! Cei interesaţi îl pot consulta 

ca să afle reacţii- le şi sugestiile din mesajele celor peste 

şaptezeci de forumişti, mesajele lor fiind citite de peste 

două mii de interesaţi de subiect în acea duminică. 

Statistic, din forum se observă că peste şaptezeci la 

sută dintre forumişti sunt indignaţi şi protestează energic 

împotriva lui H.R. Patapievici şi a lui Traian Băsescu care 

l-a numit „din oficiul puterii de Cotroceni“ preşedintele 

unui institut atît de important, cînd unii dintre studenţii şi 

intelectualii bucureşteni au făcut sugestia ca „Institutul 

Culturii Româneşti“ să fie condus de un comitet 

(„board“) nu de un individ ce a scris: „cu o educaţie pur 

românească nu poţi face nimic“, pag.56 (în paran- teză 

pentru cărturarul recent H.R.P., nici o naţiune din lume 

nu mai are o educaţie pură, de cînd s-a descoperit tiparul, 

cel puţin!!) Restul procentelor se împarte, aproape în mod 

egal, în trei: unii ce au vrut să se afle în treabă, dar 

nu au înţeles despre ce este vorba, apoi susţinătorii lui H.R. 

Patapievici, care le-a spus lor: „Eminescu este cadavrul 

nostru din debara, de care trebuie să ne debarăsam dacă 

vrem să intrăm în Uniunea Europeană“ şi ei acceptă 

umili. Ultimii au insultat pe publicistul Florian Bichir şi 

pe subsemnatul care am scris (şi răspîndesc în continuare) 

protestul împotriva Patibularului Patapievici. 

Nu a trecut mult şi Patibularul Patapievici atacă. 

Atacă indirect prin omuleţii lui patibulari. Pentru început, 

şi-a trimis la atac scutierul, pe Mircea Mihăieş, vicepreşedinte 

la acelaşi institut unde stăpînul său se ţine în 

şeaua Rosinantei. Un asemenea cuplu pare, la prima 

vedere, înduioşător de comic, dar, de fapt, este un cuplu 

parvenit, un cuplu rău, nefast în mass-media de limba 

română. Mircea Mihăieş, dă din pinteni şi se avîntă, aşa 

cum l-a învăţat stăpînul său, cavalerul tristei figuri, să-l atace 

pe Florian Bichir de „derapaje în zona naţionalismului şi a 

xeno- fobiei deocheate“, arme grele în ziua de azi!! Se 

dă din greu cu ele la coaste!! Cum nu eşti „politically 

correct”, cum eşti pus la index şi pac cu tinichelele: 

naţionalist şi xenofob!! Mai deschide gura, dacă vrei 

să rămîi fără serviciu şi să fii marginalizat în lagărul de 

exterminare a naţionaliştilor!! 


8103

CRONICAR 

Sub „pecetea jarului 

nestins” 

Doina Moţ, Constanţa Marcu, 

Renaşte în fiecare zi 

Timişoara, Editura Brumar, 2011, 207p. 


Doina Moţ este străină de „nu”, de împărţirea lumii 

în învinşi şi învingători, de cinicul dicton „Vae victis”. 

Mesajul către tânăra generaţie este unul eminamente 

pozitiv, respingând vehement banalitatea, renunţarea, 

abandonul, ternul, politca acelui obsesiv şi, din păcate, 

la modă „nu se poate”, locul comun, cărările bătătorite, 

anonimatul. Domnia sa glorifică omul şi virtuţile sale, 

omul frumos postulat de un alt celebru „atlet” al spiritului 

şi al scenei româneşti, Dan Puric. 

Sportul şi (auto)educaţia, focalizarea pe eu nu ţin 

de vârstă, nu au vârstă, ţine să ne amintească autoarea, 

iar drumul spre victorie, spre centrul fiinţei e pavat cu 

sudoare şi sacrificii, cu renunţări şi multă, multă muncă. 

Pe principiul filosofiei orientale, Renaşte în fiecare zi e 

o carte despre cum să trăim în armonie cu sinele, o carteexperiment 

(ce adună în paginile ei o structură eclectică, 

o îmbinare de stiluri, când poetic, când tehnic, aplicat, 

când uşor confesiv, când sapienţial), o carte pentru tineret 

(prin tineret înţelegându-se nu atât vârsta biologică, 

cât starea de spirit dionisiacă). Cu un gest matern, 

protector, capabilă de dăruire şi de risipire, campioana 

induce atitudinea pozitivă, provoacă la descoperirea 

şi definirea, pe alte coordonate, a identităţii fiecăruia 

dintre noi, propune aventura trăitului şi a fiinţării după 

canoanele frumosului, necesarului şi ale firescului. A fi 

stăpân pe propria minte şi pe propriul trup şi a le cultiva, 

înseamnă a fi stăpân pe destinul tău, înseamnă a fi liber 

în adevăratul sens al cuvântului. Doina Moţ, dincolo de 

a fi purtătoare de medalii, e purtătoare de merit, de 

lauri, de glorie. Pacea emanată din propriile confesiuni 

e reflexul educaţiei şi al autoeducaţiei dobândite în şi 

prin sport, care disciplinează şi înalţă fiinţa umană. Sunt 

confesiunile omului aşezat întru fiinţare, ale celui care 

a avut privilegiul iniţierii în Arcadia-Olympia, în care 

cuvintele-torţă ard şi se mistuie molcome, mângâind 

spiritul şi inima, încălzind sufletul. 

Discuţiile dintre Doina-dor, Doina-Olympia şi 

Constanţa sparg limitele interviului reportericesc, distant, 

obiectiv şi neutru. Sunt dialoguri între două Doamne- 

Vestale, rafinate şi culte, un dulce abandon, o depunere 

voluntară a armelor în faţa duioaselor aduceri aminte, 

ca mai apoi, în capitolele „tehnice” (intitulate sugestiv 

Poezia mişcării, Farmecul seducţiei, Iubeşte-ţi corpul), 

să constatăm o repliere de stil şi de metodă, o trecere 

bruscă la sfaturi-recomandări de viaţă sănătoasă. Din 

vitrina cu trofee-amintiri, Doina Moţ extrage, pe rand, 

„piese” de o mare valoare sentimentală: imaginea 

inconfundabilă a podiumului de premiere, tricolorul pe 

cel mai înalt catarg, numele ţării sale scandat din toate 

piepturile, studenţia la Institutul de Cultură Fizică din 

Bucureşti, selecţionarea, în lotul naţional de volei, la 

vârsta de 18 ani, Campionatele Mondiale Universitare 

din 1957 de la Paris, Festivalul Mondial al Tineretului şi 

Studenţilor din 1962, găzduit de Helsinki, Campionatele 

Europene de Volei din 1963, desfăşurate în ţara noastră 

etc. Peste tot însă, performera acordă propriilor amintiri, 

într-un gest de suprem fair-play, acelaşi drept la evocare, 

conferindu-le cetăţenie literară. Nu sunt uitate nici 

portretele de mari campioni, colegi de generaţie, cum ar 

fi cel al Iolandei Balaş, „un monstru sacru” al sportului 

românesc şi mondial, pe nedrept marginalizată şi dată 

uitării de ingrata şi haina contemporaneitate. 

Dincolo de stilul exuberant care ne conectează 

la ritmul trepidant şi la 

amploarea marilor competiţii, 

prin care ne face să devenim 

părtaşi la marea Aventură, 

Doina Moţ conştientizează 

profund actuala criză a 

valorilor din ţara pe care a 

servit-o cu atâta devotament. 

Iată de ce, trecând de la 

stilul confesiv-nostalgic la 

împărtăşirea, cu metodă, a 

experienţei acumulate de-a 

lungul timpului, pedagogul 

Doina Moţ încearcă soluţii 

de ieşire din actualul impas, 

propunând suratelor sale o 

radicală schimbare de optică 

şi de mentalitate, fiindcă de la 

Florin-Corneliu 

Popovici 

schimbarea omului în lăuntrul său pleacă totul: „(…) mi-a 

plăcut să mă întrec, mi-a plăcut să înving. Nu am reuşit 

întotdeauna. Dar important a fost că am dat totul pentru 

a ajunge în vârf”. (p.55) 

Capitolul Farmecul seducţiei împrumută cărţii 

puterea de seducere a cititorului angrenat în parcurgerea 

ei. Cu tact şi cu ştiinţa apropierii de oameni, Doina Moţ, 

stârnită abil de Constanţa Marcu (ce formulează pe-alocuri 

propriile păreri, devenind astfel subiectivă şi încălcânduşi, 

cu bună ştiinţă, statutul de intervievator „neutru”) 

aduce discuţia în sfera practicului, a pragmaticului 

(discuţiile de salon se transformă, pe nesimţite, în coduri 

de conduită), postulând despre frumuseţea ca stare de 

bine, despre fericire şi feminism în accepţiunea largă a 

termenului, despre eleganţă şi delicateţe, despre modele 

culturale orientale şi occidentale, despre rafinament şi 

stil, despre rolul bioritmului în viaţa femeii, despre simţul 

măsurii, despre stima de sine etc. Ca un corolar, dar şi ca o 

încununare a necesităţii, autenticităţii şi oportunităţii unei 

astfel de cărţi tonice, la capitolul despre seducţie îşi dau 

concursul şi alte nume feminine de succes din societatea 

românească, invitate să-şi spună opinia avizată, precum 

Anca Munteanu, Alexandra Trif, Maria Nuţiu, Florenţa 

Tecuşan, Rodica Banciu, Mariana Cernicova, Ana Cioclov, 

Manolita Dragomir-Filimonescu, Veronica Balaj, Simona 

Amânar. 

Câtă lipsă de feminitate, atâta dramă!, am putea 

concluziona, în spiritul camilpetrescian atât de invocat 

în text. Doina Moţ (campionul, performerul, maestrul, 

mentorul, seducătorul-sedus de sport, competiţie, 

valoare, frumos, emancipare, modelul grec, omul frumos, 

frumuseţea minţii şi a spiritului) a văzut ielele-idei. Şi nu 

numai că le-a văzut, dar le şi împărtăşeşte, le dăruieşte 

oricui dornic de înnobilare. 

Renaşte în fiecare zi e o carte „altfel”, carteinsulă-de-feminitate, 

ce îndeamnă la a trăi o primăvară 

perpetuă, carte ce face un imens serviciu femeilor, care 

pune într-o lumină nouă, favorabilă, Femeia, prin efectul 

de pozitivare şi de redobîndire a încrederii de sine, cartea 

de pe noptieră, carte de învăţătură, carte de budoar, 

carte-oglindă, carte fără vârstă, carte a prieteniei, 

carte pentru femei (se descoperă pe le însele, prin ele 

însele), dar şi pentru bărbaţi (invitaţi să descopere şi 

să valorizeze eterna frumuseţe feminină), carte despre 

iubire de semeni, carte a reconcilierii, a punerii sinelui 

faţă în faţă cu sinele, elogiu adus corporalităţii: 

„Să înţelegem că, pe lângă spirit, suntem, în acelaşi 

timp, şi trup, şi suflet, întotdeauna împreună. Un 

întreg în care corpul nostru contează. Să-l iubim şi să-l 

respectăm, cu calităţile şi imperfecţiunile sale. Şi pentru 

a-l iubi mai mult, să începem să-l ameliorăm corect, 

ajutându-l să-şi recapete frumuseţea şi armonia naturală. 

Să nu uităm că în corpul nostru va exista pentru 

totdeauna amintirea formei sale desăvârşite: un 

ideal aproape imposibil de atins în efortul nostru, dar cât 

de mult contează să tindem spre el…”(p.200) 


POEZIE 

Patricia Lidia Carmen Schmidt ELENY PENDEFUNDA 

1001 nopţi 

Şeherezada ne-a 

ascuns povestea 

în sân 

şi a adormit subţiind 

firul întâmplărilor, 

ca şi cum timpul 

nostru s-ar fi 

terminat 

înainte de vreme, 

precum un soare în răsărit 

când ultima stea încă nu a apus... 

„Eşti chiar tu, sunt chiar eu”, 

aşa ar fi început povestea, 

dar m-am oprit. 

E în zadar... 

Tăcută, ţi-am făcut loc 

lângă trecutul meu. 

Mi-am adunat toate gândurile în mănunchi 

şi i le-am dat Şeherezadei să le depene, 

în fiecare noapte câte una, 

fiecare dintre noi, cu cerul lui personal, 

şi ea a făcut o poveste cu final fericit, 

chiar dacă eu am rămas aceeaşi, 

o frunză în cădere 

la început de toamnă, 

prevestindu-ţi nemurirea. 

Minunea de a fi 

Ştii, 

cineva îmi spunea 

că orice minune ţine doar trei zile, 

ca o nuntă din poveşti ce încep cu „a fost 

odată”, 

dar nu vreau nici măcar acum, 

să cred... 

Datorită ţie, 

minunea de a fi 

e o eternitate 

dumnezeiască... 

Cafeaua de dimineaţă 

De frica singurătăţii 

m-am scuturat de toate dimineţile acelea 

incoerente, 

în care cafeaua avea gust de cearşafuri 

mototolite 

şi de săruturi pătimaşe. 

Te simţeam pătimaş 

în ceaşca de cristal de Murano, 

cu gândurile în titlurile de ziar 

ce le citeai, absorbit, 

în timp ce eu îţi împrăştiam rostirile fumurii 

pe deasupra mesei. 

Azi nu ne mai citeşte nimeni în zaţul de 

cafea, 

suntem singuri, 

doar noi şi întreg universul... 

De azi 

destinul ni-l facem singuri 

în care cafeaua cu gust de cearşafuri 

mototolite 

şi de săruturi pătimaşe. 

Motto: Alături de 

lumină luminezi o 

lume întreagă 

Într-o zi… 

Într-o zi am urcat pe 

creste de dor 

Şi… ne-am apropiat 

cerului cu încă o 

clipă de infinit… 

Într-o zi am îmbrăţişat marea 

Sărutând prin lacrimile scurse sarea 

tristeţilor.. 

Într-o zi am adunat scoicile sufletului 

Duse, pe zborul unui pescăruş, la malul 

speranţelor… 

Într-o zi a fost primăvară 

Şi am plantat adânc în noi lumina florilor… 

Într-o zi a fost întuneric 

Şi am lăsat candela iubirii aprinsă la 

fereastra nopţilor… 

Într-o zi a fost soare 

Şi am zâmbit fericirii de-a primi căldura… 

Într-o zi a fost tăcere 

Şi am sculptat în gânduri cuvinte nenţelese.. 

Într-o zi a fost durere 

Şi am ţesut prin visuri cărările ce parcă se 

voiau închise… 

Într-o zi ai fost al meu 

Şi nopţile treceau atât de dureros pe lângă 

sufletul meu fără tine… 

Într-o zi ai închis gândul 

Şi ai picurat prin rouă putere florii uitate pe 

poiana dorului de tine… 

Într-o zi ai stropit viaţa 

Cu zăpada trasnformată în binecuvântare 

a primăverii îngheţate într-un zâmbet… 

Într-o zi vei clădii universul 

Unde lacrimile vor fi seva vieţii viitoare, iar 

tristeţea nu va şti să bată la uşa noastră… 

Tu şi eu 

Sunt copilul, rătăcit pe câmpia visurilor 

tale, 

Risipit prin zborul fulgilor de nea 

Ce unesc cerurile aşteptărilor noastre... 

Eşti clepsidra ce măsoară puterea clipelor 

În care zâmbetele învingeau tristeţile, 

În care dragostea topea depărtările... 

Sunt flacăra aprinsă pe altarul credinţei 

Ce-ţi veghează somnul rătăcirii, 

Aşteptând trezirea într-o nouă dimineaţă... 

Eşti lacrima stingheră pierdută în dor, 

Alungată-n tăcerea neputinţei 

De teama de a nu pierde primăvara 

cuvintelor... 

.................................................... 

Dezvăluiri: un 

timp, o lume, o 

viaţă 

Găsesc fiecare 

gând în culoare 

şi-n întuneric 

tornadele revin. 

Când oare, dintre 

stele, încep să 

coboare 

îngeri şi oameni, cortegiul divin 

În suflet frământă un soare, 

sunete, vânt şi apă, amestec de 

pensoane. 

Când oare, plângând din cerul senin, 

la fiecare treaptă mă doare un spin 

Din pământ ţâşnesc ghiocei şi-n 

adâncul luminii rup floare după floare. 

Când oare, dintre frunzele de-arin 

Voi strecura şi eu simţirea-mi muritoare 

Paharul din văzduh 

Din văzduh acum cobor 

pe o frunză de arţar; 

pe-al cerului covor 

trecând zborul tău hoinar. 

Petrec cu două libelule 

cu aripi albe, de cristal; 

sclipiri sunt fără nume 

şi dintr-al norilor pahar 

tu te prelingi în ape,-n mări 

cum eu primesc mereu în dar 

curcubeiele de flăcări, 

lumini între lumini şi har. 

Mă trag să mă scufund alin 

steluţe încărcate de-un zidar 

ce-a revărsat paharul plin 

al îngerului meu hoinar. 

Strada 

Din clipa în care ne veţi lua 

şi umbra 

nu vom şti 

în ce direcţie curge râul 

şi mugurii se vor opri. 

E malul drept sau stâng 

o piatră, 

turle şi poduri 

maşini care le calcă 

umbrele 

şi plâng... 

Din locul în care ne veţi lua 

şi urma 

nu vom mai şti 

din ce direcţie curge focul 

şi vom fugi. 


8105

OPINII 

Dor de România! 

Notă redacţională: 

Am primit acest text printre multele mesaje care circulă pe 

Internet. Nu l-aş fi citit, dacă nu aş fi cunoscut expeditorul. L-am 

citit şi m-a durut. Ca unul care se află printre cei plecaţi din ţară, 

nu pot să mă pronunţ fără a intra într-un „conflict de interese”. 

Dacă am refuzat acuzaţiile celor care susţin că nu pot vorbi 

despre realitatile din România dacă nu (prea mai) locuiesc 

acolo, refuz şi să mă transform în acuzator. Textul, însă, merită 

a fi citit. Doare până la prăsele ( Alex. Cetăţeanu, Revista 

Scriitorilor Români din Canada( Destine literare, 2012). 

Te arde. Ştiu că te arde. Dar dacă vii în România, 

aşteaptă-te să găseşti aici o societate profund polarizată, 

profund schizoidă. Din ce în ce mai polarizată şi mai schizoidă 

de la an la an. Mă tem că ai să găseşti - ca şi mine - o majoritate 

ponosită, subjugată compromisului şi lipsită de drepturi, 

despuiată pînă şi de propriile potenţialităţi, peste care tronează 

vulgar şi arogant o minoritate, îndrăznesc să spun ucigaşă, cu 

„gipane” supradimensionate, gata să te spulbere cu zile pentru 

singura vină de a te fi aflat în faţa scumpilor lor bolizi, gata să 

te stîlcească în bătaie pentru simplul moft de a-i fi încurcat în 

grandomania lor fără limite. Sînt indivizi care şi-au pierdut orice 

reper nu doar creştin, ci uman. Iar lege nu există. Decît, poate, 

pentru proşti, în fond, asta e şi ideea. Sărmanii îi urăsc pe bogaţi, 

îi dispreţuiesc pentru comportamentul lor, dar în adîncul inimii îi 

invidiază, le admiră viaţa şi ar vrea să fie ca ei. Să poţi ajunge 

din terorizat terorist, iată visul ce merită visat!. Oamenii au uitat 

să(-şi) vorbească şi latră. Se comunică aproape monosilabic: 

băi, măi, vino, du-te, hai, mă-ta; toate formulele de politeţe, de 

bunăvoinţă, cuvintele acelea galante, cu consistenţă, noimă şi 

duh, care te îmbogăţesc, care îţi descreţesc fruntea şi îţi fac 

ziua agreabilă - mulţumesc, bună ziua, ce mai faceţi, mă bucur 

pentru dumneavoastră - par să fi ieşit din uz. Trăiesc numai în 

dicţionare şi, din cîte îmi dau seama, dicţionare nu prea mai 

foloseşte nimeni. 

Lumea se îmbulzeşte în zona ta privată la bancă, la 

poştă, la magazin. Lumea nu e senină şi demnă. Lumea care 

„se descurcă” e mereu grăbită, repezită, agresivă. În realitate, 

se fuşereşte la greu, şi totul pare dus numai pînă la jumătate. 

Hai, maximum pînă la trei-sferturi, după care „e bine şi aşa”, 

se schimbă brusc direcţia, viziunea, prioritatea. Fidelitatea 

faţă de un principiu asumat e taxată drept rigiditate, criteriile-s 

bune doar în teorie. Flexibilitatea e cuvîntul de ordine azi, mai 

ales cea morală. Se practică, în plus, o exhibare degradantă, 

greţoasă a sexualităţii; senzualitatea femeii nu mai e cu perdea, 

e pornografie; machiajul e greu, decolteurile - adînci, bărbaţii - 

aţîţaţi în animalicul lor. Lucrurile sfinte sînt subiect de banc, iar 

spaţiul public este nespălat. 

De gura adolescenţilor să te fereşti. Mulţi dintre ei nu mai 

respectă nimic şi pe nimeni, nici chiar (de fapt, asta în primul 

rînd) pe ei înşişi. Ruşinea a murit, cuviinţa îşi dă ultima suflare. 

Prin cartiere, cofetăriile s-au transformat în cazinouri. Manelele 

au evadat din muzică şi s-au instalat în haine, în arhitectură, 

în maldărele de gunoaie din mijlocul parcurilor naţionale, în 

drujbe şi în termopane. Kitsch-ul acoperă ultimele bastioane 

ale solemnităţii şi ale decenţei. Piese de o frumuseţe elegant 

trasată cad în mîinile unor demolatori nu doar fără cultură, 

ci lipsiţi chiar şi de acea înnăscută delicateţe în faţa purităţii 

simple. Unii demolează chiar construind. Demolează autenticul 

şi frumosul, sluţesc peisajul şi handicapează sufletele privitorilor. 

Natura, creaţie a lui Dumnezeu, e incendiată, braconată, furată, 

retezată la pămînt, lăsată să se irosească sub scaieţi. 

Aşa tratează mai-marii darul. Ţara-i un SRL. Al lor. 

Preoţia se vinde şi se cumpără, moşiile sufleteşti se 

tranşează ca şi imobiliarele. Spiritul trebuie ancorat cu lanţuri în 

trotuar, ca nu cumva să leviteze. Trebuie îndesat cu talismane 

din pleu. Crucile trebuie împănate ca nişte ţoape ale tranziţiei, 

cu flori de plastic îndesate în jumătăţi de PET-uri pline de 

praf. Evlavia se exprimă în doze mari de beton, în pseudoicoane 

şi în podele sclipicioase. Lucrurile bune trebuie să fie 

mari. Bigotismul a devenit virtute 

şi vorbeşte în citate aproximative. 

Ai senzaţia că sufletele rătăcesc 

răzleţe undeva într-un gulag 

invizibil, iar trupurile derutate, 

tracasate de griji, se preumblă 

singure, pustii şi pline de riduri de 

colo pînă colo, punîndu-şi ca unic 

ţel banul - fără de care eşti nimeni. 

Dacă nu ai bani, nu ai drepturi, 

nu primeşti respect, nici îngrijire, 

demnitatea persoanei umane stă 

în dimensiunea portofelului, în Alin Fumurescu 

succes, în numărul de plecăciuni 

efectuate periodic faţă de pile suspuse. La cantitatea de muncă 

şi de stres pe care o presupune, o minimă prosperitate te costă 

sănătatea, căsnicia şi viaţa personală. Toţi vor să ajungă bogaţi 

repede, doar o viaţă au, şi ea se consumă integral aici, între 

hoţi şi şmecheri, în această perpetuă senzaţie de nesiguranţă. 

Da, aşteaptă-te ca în România să te simţi în nesiguranţă. 

Aşteaptă-te de asemenea să găseşti lucruri mai proaste decît 

„dincolo” la preţuri mai mari decît „dincolo”, la salarii mai mici 

decît „dincolo”. Cine mai are oare instinctul de a produce 

realmente ceva, şi încă lucruri de calitate O mai fi viu instinctul 

acela al ţăranului harnic şi cu scaun la cap de a diversifica, 

de a fi pregătit, de a umple hambarul cu lucrul mîinilor lui Ori 

pasiunea meşteşugarului de a lăsa ceva solid în urmă, peste 

generaţii Mai ţine cineva la ideea lucrului durabil şi bine făcut 

ca la o satisfacţie personală Nu pot să îţi dau mari speranţe. 

Se practică intermedierea, comerţul, mutatul dintr-o parte întralta 

a lucrurilor produse de alţii. Se practică mulsul. Mulsul de 

bani de la stat, mulsul din fonduri europene. Toată ţara pare o 

ţeapă. Totul pare gestionat, legiferat şi administrat, de parcă ar 

avea în vedere un unic obiectiv: ţeapa. Cît mai mare şi cît mai 

repede. 

Aşteaptă-te ca acela care a comis o ilegalitate să îţi 

pretindă să plăteşti în locul lui, iar dacă refuzi să o faci, să 

se indigneze că „nu e drept”. Şmecheria e numai a lui, dar 

vinovăţia e la comun, ca la comunişti. Cînd e de luat, să ia 

singur, dar cînd e de dat, să dea toţi. Pretutindeni manipulare, 

dezinformare, naivitate întreţinută, sărăcie. Democraţia nu 

funcţionează, fiindcă dacă ar funcţiona ar însemna că poporul 

ar avea puterea, or eu nu văd asta niciunde. Educaţia e 

dinamitată, după cum e şi familia. Copiii rămîn de izbelişte, 

devoraţi de oboseala, precaritatea materială, visele consumiste 

sau ambiţiile de carieră ale părinţilor. Sănătatea e un cadavru 

în putrefacţie, iar - dacă-mi permiţi metafora - la morgă nu 

funcţionează nici frigiderele, nici aerul condiţionat. 

Agricultura e în colaps; turismul e o glumă sinistră (avem 

brand, dar n-avem produsul propriu-zis); sportul e cvasiinexistent. 

Drumurile sînt omor cu premeditare. 

Ai senzaţia că ţara nu e guvernată. Ai senzaţia că singurul 

care mai duce la o coeziune de vreun fel e fotbalul. Vei resimţi 

cu o acuitate dureroasă dezagregarea, disoluţia, absenţa 

oricărei strategii a poporului român pentru poporul român. Cine 

sîntem Cine vrem să fim Dacă îţi pui asemenea întrebări, 

dacă te interesează ce cerem noi de la noi înşine ca neam şi ca 

stat, unde anume avem de gînd să ne poziţionăm în matricea 

naţiunilor, din punct de vedere cultural, politic, economic, unde 

ne vedem peste zece ani şi ce întreprindem, concret, pentru 

asta, mă îndoiesc că vei afla în ţară un răspuns. Oamenii nu 

mai cred, nu mai speră, nu îi mai motivează nimic decît interesul 

propriu, chinurile şi frustrarea acumulată, dar zac inerţi civic, 

vociferînd inutil în faţa televizorului sau pur şi simplu epuizaţi, 

preferînd să se lase conduşi. Direct în stîlp sau în şanţ. 

Pare că nu-i mai şochează nimic, nu-i mai oripilează nimic, 

nimic nu li se mai pare strigător la cer. Patria e enclavizată. Căci 

da, singurele care mai trăiesc, care mai respiră cît de cît normal, 

care mai ţintesc către ceva, care nu au fost carbonizate încă 

în acest război civil mocnit, dar generalizat sînt cîteva discrete 

enclave de dreaptă judecată, de deschidere, de iniţiativă, de 

profesionalism, de activitate creatoare, de revoltă şi construcţie, 

de demnitate, de mărturisire, de creştinism autentic, de delicateţe 

revigorantă, de dăruire şi bunătate, de gîndire pe termen lung, 

î 


Florentina Loredana Dalian 

SEMNAL 

SOLIDARITATE PRIN HAIKU/ HAIKU SOLIDARITY 

Cartea, apărută recent 

(martie 2012), la Editura Ex Ponto 

din Constanţa, este o antologie 

internaţională de haiku-haiga şi 

foto-haiku, dedicată evenimentului 

tragic din 11 martie 2011 de la 

Fukushima, Japonia, precum şi 

împlinirii a 90 de ani de la stabilirea 

relaţiilor diplomatice România- 

Japonia. Volumul bilingv (românenglez) 

este dedicat “poporului 

japonez, care a ştiut să înfrunte 

cu demnitate evenimentul de la 

Fukushima din 11 martie 2011”. 

Antologator: Aurica (Laura) 

Văceanu 

Consilier limba engleză: Leila 

Kerim 

Coperta: Nicoleta Gaspar 

Gaiginschi 

Pe lângă autorii români, au fost 

antologaţi şi haijini din: Canada, 

Regatul Unit al Marii Britanii, 

Germania, Franţa, Japonia, Rusia, 

Slovenia, Serbia, SUA. 

O prezenţă inedită în paginile 

cărţii o constituie copiii de la 

şcoli sau grădiniţe din Constanţa, 

Ovidiu, Bucu (Ialomiţa), Eforie 

Sud, Focşani, Bistriţa, dar şi copii 

talentaţi din Rusia şi Slovenia. 

Cartea beneficiază de o 

dizertaţie a scriitorului Marius 

Chelaru (Iaşi) despre începuturile 

relaţiilor diplomatice dintre Japonia 

şi România. În paragraful final, 

domnia sa aminteşte că: “La trei 

ani după ce se deschisese Legaţia 

României la Tokyo, însă cu doi 

ani înainte de a înfiinţa Legaţia 

Japoniei la Bucureşti, Prinţul Carol 

a vizitat Japonia, apoi, în 1924, 

Prinţul Naruhito Hiashikuni a vizitat 

România...” 

Exemplificăm doar cu câteva 

dintre haiku-uri, cu menţiunea 

că, deşi nu toate cele prezente în 

carte îndeplinesc rigorile formale 

şi estetice ale unui haiku, toate au 

fost scrise cu sufletul, oferind un 

sprijin moral, simbolic fraţilor aflaţi 

în suferinţă. 

Lăsată deschisă 

Left open 

o carte de poveşti – a fairy tale book - 

vântul dă paginile 

the wind browses its 

pages 

Sonia Coman (Constanţa) 

Umbra unui nor 

The cloud shadow 

îmbrăţişând tăcută 

hugging silentely 

muntele Fuji 

Fuji Mount 

Nicoleta Gaspar Gaiginschi (Iaşi) 

Un alt Hokusai 

Another Hokusai 

în era atomică – in the atomic era – 

un val uriaş 

a large wave 

Cornelia Atanasiu ( B u c u r e ş t i ) 

În aceeaşi barcă 

In the same lifeboat 

împărţind singura pâine – sharing the only bread - 

un budist şi-un creştin 

a Budhist and a Christian 

Florentina Loredana Dalian (Slobozia) 

Trei fotografii – Three photos - 

toată averea 

the whole fortune 

bătrânului fericit 

of the happy oldman 

Florin Grigoriu (Bucureşti) 

După cutremur – After the quake - 

din ruine cutia 

out of the ruins 

plină cu scrisori 

mail box full of letters 

Dan Norea (Constanţa) 

După tsunami – After tsunami - 

sub streaşina casei 

under the house eaves 

din nou rândunele 

again sparrows 

Dumitru Radu (Bacău) 

Japonia-n doliu – Japan in mourn - 

pe tot pământul 

on the whole Earth 

lacrimi, rugăciuni 

tears, prayers 

Valentin Nicoliţov (Bucureşti) 

Oameni rugându-se – People praying - 

centrala nucleară 

the atomic power station 

încă mai fumegă 

still smokes 

Constantin Stroe (Bucureşti) 

Din sabie de samurai 

From the sword of a samurai 

cad picături roşii – red drops are streaming down - 

a-nflorit Sakura 

Sakura has blossomed 

Vitaly Morozov, 11 ani (Rusia) 

O picătură de rouă 

A drop of dew 

a căzut pe kimono – fell on the kimono - 

mătasea a tremurat 

the silk has shuddered 

Anna Lavrentyeva, 11 ani (Rusia) 

Felicitări truditorilor, în special doamnei Laura Văceanu şi mulţumiri pentru că 

mi-a oferit cartea într-un cadru splendid natural din comuna Bucu, unde m-a invitat 

la o plimbare pe văile şi luncile copilăriei sale, pe malul tulburei noastre Ialomiţe, pe la 

toate neamurile domniei sale, de unde m-am întors întremată sufleteşte, amintindumi 

de frumuseţea satelor româneşti şi a oamenilor care încă mai păstrează acea 

minunată cumsecădenie pe care o ştiu din vremea copilăriei mele. 

de convingere în nişte valori perene, clare şi nenegociabile. 

În faţa acestor oameni, care se încăpăţînează să dea ce au 

mai bun din ei în aceste condiţii (pe care tu abia reuşeşti să 

le suporţi în trecere), îţi vei pleca fruntea şi te vei simţi inferior. 

Unii zic că enclavele sînt majoritare şi probabil că e adevărat. 

Dar nemaiputînd comunica între ele, neputîndu-se uni şi 

acţiona în front comun, sînt, practic, anihilate. Urletul ubicuu al 

imposturii îi ascunde, vrînd să îi facă muţi şi invizibili. Caută să 

le discrediteze eforturile, îi bruiază şi descurajează sistematic, 

ca într-un plan perfid menit să convingă că verticalitatea aici 

e imposibilitate şi povară. Uneori reuşeşte. Enclavele binecrescute 

îşi acceptă marginalitatea, efectuînd mişcări retractile 

către forul interior al propriei fiinţe, refugiindu-se în anonimat 

ca să se salveze măcar pe sine. Înţelepciunea lor proaspătă, 

răbdarea lor purificatoare se transmite ca alchimia numai 

pe filiere de iniţiaţi, iar copiii lor vor suferi precum ciudaţii şi 

inadaptaţii societăţii. Vino, dacă însetezi tare, dar ai să pleci 

mai îndurerat şi mai confuz, realizînd că, de fapt, alternativa 

perpetuă în care trăieşti, dulcele intangibil, posibilitatea acelui 

acasă la care visezi mereu şi-n care, ca emigrant român, eşti 


suspendat o viaţă întreagă, de fapt nu există. A murit şi, încetîncet, 

va muri şi în tine.... Împotriva prostiei zeii inşişi luptă în 

zadar ... 

Post scriptum: 

Până acum am făcut medicina, am condus sau/şi 

colaborat la mai multe publicaţii - NU, Ziua, Tribuna, Steaua, 

Ziarul de Cluj, Clujeanul, Evenimentul Zilei, Business Magazin, 

Money Express, Cotidianul, Dilema Veche, mă târăsc prin 

peşteri, am scris piese de teatru (una jucată la Teatrul Naţional 

Tg-Mures, alta la Teatrul Naţional din Cluj), merg la pescuit, 

am absolvit Filosofia, două masterate în Ştiinte Politice (unul 

in Franţa, celalalt în USA), am explorat un afluent necartat al 

Amazonului, sunt ABD la Indiana University-Bloomington, iar 

când mă satur de stat pe canapea mă caţăr pe munţi sau leşin 

de căldură prin deşert. Habar nu am ce voi face în continuare... 

( A.F.) n.red. Autorul este originar din Brad, jud. Hunedoara. 

8107

TRADUCERI 

ZÂMBETUL 

Boris Laskin 

Întâmplător, dumneata o cunoşti pe Verocika Poroşina Nu … Chiar n-ai văzut-o 

niciodată Doreşti să-ţi fac cunoştinţă cu ea Dar nu, nu merită. Acum, e cam târziu, 

tinere, să te mai prezint ei. Pur şi simplu, o să ţi-o arăt. E afară, aproape de scuarul de 

la butic, în spatele dumitale. Numai să nu te întorci imediat spre ea. 

Eh, ce zici … Nu-i adevărat, că e fată frumoasă Apropo, când ţi-ai îndreptat 

privirea spre ea, n-ai observat ce zâmbet are 

Ştii, se găsesc oameni - mari amatori, care fără motiv se încruntă. Însă sunt 

sigur că procedează aşa, mai mult ca să-şi dea importanţă. Şi, invers, sunt şi oameni 

care nu pot trăi nici o zi fără a zâmbi impecabil. Şi, nu pentru că sunt nemaipomenit de 

hazlii. Nu, asta pentru ei este ceva foarte simplu şi provine, cum se zice, din sănătatea 

sufletească. Din buna dispoziţie. 

Uite şi Verocika zâmbeşte din motivul acesta. 

Ştii, există o zicală : “De-ţi aruncă o privire, dă-i o rublă”. Dacă Verocika ar face 

aşa, să zâmbească pentru a i se da o rublă, - plata ar fi foarte mare, i-ar ajunge pe trei 

zile. Şi să nu te gândeşti că are un salariu mic. În nici un caz. 

De ce îţi vorbesc atât de amănunţit despre zâmbetul ei Uite, de ce. 

Unii au socotit că zâmbetul o împiedică foarte mult la lucru. Da, da, serios… 

Dar, se pare că nu ţi-am spus unde lucrează. A lucrat la noi, la parcul de troleibuze 

numărul 1. Pe post de controlor de bilete. 

Probabil ai băgat de seamă că am spus “a lucrat” şi nu “lucrează”. Treaba este 

că Verocika a dat demisie. Şi, de m-ai întreba care este motivul, îţi răspund : cauza 

principală este zâmbetul. Da, da, zâmbetul ! … 

Lucrează în parcul nostru de troleibuze şoferul Mişa Barabanov. El i-a spus 

Verocikăi aşa : 

- Eh, cum ar putea să-şi conştientizeze vina un pasager fără bilet, când dumneata 

te apropii de el şi, surâzând tandru, îi zici : “Cetăţene, plăteşte amenda !” Ştii, primul 

gând al pasagerului ar fi : “Adio, elevă fruntaşă !” … De formă, ar băga mâna în buzunar 

după bani, dar văzând surâsul dumitale neobişnuit, se va porni şi el pe zâmbete şi va 

înjgheba imediat o discuţie lirică în scopul de a distrage atenţia ş.a.m.d. … 

Şi, la cele auzite, Verocika rămase uluită : 

- Eh, ce pot eu face, dacă asta mi-e firea şi îmi vine să zâmbesc … 

Şi Barabanov către ea : 

- Mă rog, zâmbeşte. Numai că, întâi să încasezi amenda, să înmânezi chitanţa şi, 

în urmă, omul are tot dreptul să se îndrăgostească de zâmbetul dumitale şi să uite de 

mica sa pierdere de cinci ruble. Verocika, dumneata, pur şi simplu, îţi subapreciezi forţa 

excepţională a zâmbetului. Cu asemenea armă personală, dumneata poţi, absolut 

liniştită, să lucrezi doar ca şef de magazin. 

- De ce îmi spuneţi astea 

- Uite, pentru ce. Intră în magazin un client supărat : “Daţi-mi, spune, condica de 

reclamaţii ! Îi dai condica şi îi zâmbeşti de cum îl vezi. Când va surprinde râsul dumitale 

– îl vei da gata. Va deschide condica şi va consemna o apreciere. Asta ţi-o spun precis. 

Însă Verocika îi răspunse : 

- Bine. Dacă asta-i treaba, voi da amendă, adoptând o faţă severă. Şi voi zâmbi 

numai în pauza de prânz, în zilele libere şi de sărbătoare. 

A spus, dar zâmbeşte iarăşi. 

Şi, imaginează-ţi, că după discuţia asta, s-a şi petrecut un eveniment. 

Verocika, în calitate de controlor, se afla într-un troleibuz, care opri la o staţie 

centrală. Acolo, lume multă, agitaţie de primăvară, ore de “vârf”. Observă că, pe uşa 

din spate, urcă, forţând rândul, un tânăr fără bilet; se strecurase ca un înotător, cu 

mâinile pe post de vâsle. 

Pe loc, Verocika îl bătu uşor pe umăr şi-i zise : 

- Cetăţene, o clipă … 

El se întoarse şi, ştii, încremeni de-a dreptul. Verocika îl privi : era un flăcău 

interesant, chipeş, avea ochi căprui şi cu foc în ei … 

Porniră discuţia : 

- Cetăţene, dumneata ai încălcat regulile. 

- Cine … Eu 

- Da, dumneata. 

- Eu, personal 

- Dumneata, personal, - zise Verocika şi imediat zâmbi. 

Atunci, flăcăul surâse şi el. Apoi spuse gânditor : 

- Eh, ce să fac, dacă am încălcat regulile, sunt gata să răspund chiar dacă legea 

e aspră. 

- Are noroc tânărul, - observă cineva, - ştie cu cine să încalce regulile. 

Toţi pasagerii pufniră în râs, însă Verocika zise : 

- Trebuie să plăteşti amendă, cetăţene. 

Şi flăcăul se uită spre ea şi, ştiţi, spuse ca-n vis : 

- Să plătesc amendă Mă rog. Sunt foarte bucuros. Şi chiar, pot spune, fericit. 

Se scotoci îndelung prin buzunare, căută în zadar banii, dar discuţia urmă : 

- Acum, porumbelule, dezleagă-ţi punga ! 

- Nu-s naiv. Însă pe perioada asta de primăvară … 

- Bineînţeles. Hai să discutăm, - îi zise ea şi îi zâmbi, - Văd că nu ai bani la 

dumneata. Îţi notez adresa şi ţi se va trimite înştiinţare de plată. Altă dată, te rog, 

să nu mai încalci legea. Te rog, semnează. Plăteşti când ajunge înştiinţarea. Unde 

domiciliezi 

- La Bratsk. Pe şantierul Hidrocentralei. Am venit în delegaţie, pe câţiva bănuţi în 

plus, cu avionul. După cum vedeţi, am încălcat regula. Nu-i nimic, voi plăti amenda. 

- Se mai întâmplă, - zise Verocika, şi ascunse chitanţierul, - se întâmplă, când 

BORIS LASKIN 

Prozatorul şi dramaturgul rus 

BORIS LASKIN s-a născut la 9 (22) 

iulie 1914 în oraşul Orşa, gubernia 

Moghilev. 

În anul 1935 a absolvit 

Facultatea de Scenografie a 

Institutului de Cinematografie din 

Moscova. 

A debutat cu schiţe şi povestiri 

satirice în periodicele literare 

moscovite în anul 1938 şi a editat în 

anul 1943 primul său volum “Pesni” 

(Cântece, din filme). 

În urmă, va publica volumele 

de schiţe şi povestiri umoristice : 

“Şkolnîie tovarişci” (1945) – Colegi 

de şcoală, “Novîi voditel” (1951) 

– Şoferul cel nou, “Drug detstva” 

(1955) – Prieten din copilărie ş.a. 

Este autor al multor comedii cu 

umor spumos : “V jizni tak sluceatsia” 

(1955) - În viaţă aşa se întâmplă, 

“Sluşaetsia o razvode” (1956) – 

Se aude de un divorţ, “Smeh v 

zale” (1964) - Râs în sală, “Istoria 

bolezni”(1965) – Istoria bolii etc. 

A semnat scenariile 

cinematografice de răsunet : 

“Vesennie golosa” (1955) – Glasuri 

de primăvară şi “Karnavalnaia noci” ( 

în colaborare cu V. Poleakov, 1956) – 

Noapte de carnaval. 

În schiţele, povestirile 

şi comediile sale prezintă, 

transfigurate artistic, fapte din viaţa 

contemporanilor săi, supune criticii 

aspre carierismul, birocratismul şi 

duritatea sufletească. 

te grăbeşti să ajungi undeva, nu nimereşti 

uşa din faţă …Văd că nu ai bani. De 

data asta, te iert. Dar, te rog, să nu mai 

procedezi aşa niciodată. 

Verocika vorbea, însă nu-l privea pe 

flăcău. Fie că se tulburase, fie era altceva. 

Iar el, ştiţi, nu-şi putea lua ochii de pe ea. 

- Dumneata vrei, - zise el, - să plec 

aşa de uşor … Din moment ce sunt 

contravenient … 

Verocika strânse din umeri. 

- Pentru că eşti contravenient, te-am 

dojenit … 

- Corect. M-aţi dojenit. Însă 

pedeapsa e mică. Un contravenient, cum 

sunt eu, trebuie instruit. Educat ! … 

Verocika surâse : 

- Să te educ Mai bine mi-ai spune 

dacă pe şantierul dumitale sunt angajaţi 

numai oameni de specialitate sau unii pot 

urma cursuri … 

Flăcăul se bucură atât de mult, încât 

aplaudă : 

- Desigur, sunt şi cursuri ! … Ce 

întrebare e asta … Siberia E imensă 

! Sunt lucrări de anvergură ! Mergeţi cu 

mine Nu doresc să vă jignesc, însă 

ocupaţia dumitale e cam perimată. Lumea 

a devenit conştientă. Pasagerul fără bilet a 

devenit o raritate ! 

Şi Verocika zâmbi: 

- Da, dar unii încă mai urcă pe uşa 

din spate sau caută insistent să urce pe 

acolo… 

- Într-adevăr. Însă eu, personal, n-o 

să mai fac aşa ceva. Pe cuvânt de onoare 

! Cum să-mi permit să încalc legea, când 

alături de mine … 

- Ce vrei să zici 

- Că alături de mine, pe acelaşi 

şantier, va învăţa şi lucra un fost aspru 

controlor ! 

Traducere de Stelian Ceampuru 


ATMOSFERĂ AXIOMATICĂ 

Personală, în raport cu apropierea de lucruri şi de 

lumea interioară, poezia Ioanei Greceanu din acest 

volum bilingv, româno-albanez (Recviem pentru omul 

din cub, Editura Junimea, Iaşi 2011), se remarcă prin 

muzicalitatea spiritului creator lucid, menită şă reflecteze 

realitatea în vibraţii metafizice, mereu în disputa dintre 

cunoaştere şi trăire autentică. Din suita de referinţe 

critice semnate de Geo Vasile, Cezar Ivănescu, Octavian 

Soviany, Emanuela Ilie şi Traian T. Coşovei, am ales câteva 

gânduri spuse de Cezar Ivănescu: ”Ioana Greceanu este 

indiscutabil o foarte bună poetă, posesoare a unui discurs 

poetic sobru, rafinat inteligent, fără stridenţe, fără locuri 

comune, discurs poetic aducând la suprafaţă zonele de 

adâncime ale fiinţei.” O particularitate a poeziei Ioanei 

Greceanu mi se pare a fi spiritul reflexiv, cel cu valoare 

atemporală, născută din inefabilul intern al cuvintelor 

sub formă ideatică din sintagmele folosite cu voluptate 

a „plonjării” în labirintul sinelui relevat şi sublimat ca un 

modelator sacru al poemelor. 

„Fixezi zidul din faţă până când privirea se 

scorojeşte şi varul ei în memoria ochiului pentru 

totdeauna/ sentimentul exista desigur: nimic/ 

decât lumina pe zidul alb îngălbenindu-se spre 

seară,/ ca o candelă/ dincoace de fereastră 

penumbra oricărui anotimp nemişcarea/ în 

adâncul palmei cenuşa oricărei atingeri/ lumea 

intactă în gură/ până când pe geam riduri fine/ 

încreţituri, mici vălurele/ cutremurate degetele 

când ating geamul/ închise pleoapele lor peste 

unghia/ întoarsă-nlăuntru/ coaja spaimei gata 

să crape/ în sânge”. Poemul citat se încheagă 

din vers în vers, coerent, unde obsesia 

perfectului propune o formulă semantică 

bazată pe raţiunea unităţii diversificate, 

valorificând experimentalismul modernist. 

Regret că nu cunosc şi alte volume de 

versuri ale acestei poete şi spun că eul 

din acest „Recviem pentru omul din cub” 

se defineşte ca purtător de esenţe în note 

grave, existenţiale. Poemele - mai mult 

laxe decât concentrate - sunt construite 

şi unele şi altele cu ajutorul simbolului 

sau cu al metaforei simbolice. Ele provin 

din preţuirea imaginii poetice, prin ceea 

ce reprezintă în spaţiul psihologic, al 

reflexiei şi al emoţiei. „Va veni dimineaţa 

şi va avea/ foşnetul câmpiei/ vântul deaprilie 

printre/ măruntele ierbi (paradisul)/ 

Eu voi lipsi/ Eu voi plana/ ca aerul morţii/ 

peste o vegetaţie arsă/ Sufletul (până unde 

SEMN 

poate ajunge)/ redeschizând 

solitudinea/ şi mai în adânc/ o 

singurătate mai vastă/ uitată, 

băltind,/ unde el nu mai poate 

ajunge/ Va fi o dimineaţă de 

primăvară frumoasă/ de se vor 

cutremura morţii/ şi vor împinge 

cu degetele afară/ ierburile/ 

Ferecat şi împietrit/ mă voi 

înveli ca un foetus/ în placenta 

singurătăţii//Poate că-mi spune 

altceva limba ei/ decât morţilor./ 

Poate că nu.” 

Acest poem mi-a amintit ceea 

ce spunea Andrei Malraux: Victor Sterom 

”Nu există demnitate care să 

nu se întemeieze pe durere”. 

Tandreţea şi rigoarea în contextul acestui volum, trimit 

lectorul dincolo de limbajul obişnuit. Numai un atare 

demers stilistic îndepărtează pericolul în a te folosi de 

un laitmotiv–cheie întru umplerea textului poetic de sens 

intim, ontologic de semnificaţie reflexivă. 

Poeta Ioana Greceanu (tradusă în limba 

albaneză de Baki Ymeri), e conştientă că îşi 

asumă realul aşa cum îl trăieşte şi implicit 

înfăptuirea acestuia din pasaje de realităţi 

proprii. Astfel spus, poemele sale, învăluite 

într-o atmosferă axiomatică, fac (totuşi) 

suportabilă mărturia elegiacă şi capătă forme 

de fond memorabile. „Îmi amintesc de o viaţă 

viitoare/ în care sunt piatră/ rostogolită de 

apă./ Pe un ţărm de mare secată,/ sunt apa 

din piatră./ Sunt grăunte de dună/ fascinată de 

lună./ Mângâiată de soare/ mă deschid ca o 

floare.// Floare de piatră,/ cu pulberi astrale 

udată./ Într-o imensă pustie,/ sunt viaţa 

din piatră seacă. 

O asemenea poezie se remarcă printr-o 

mare diversitate de idei, prin esenţializarea 

ei într-un vers grav, exploziv, revelator în 

planul simţirii şi gândirii. Ioana Greceanu 

trăieşte într-o ţesătură de real şi ireal dar, în 

spatele textului se ascunde un sens mult mai 

adânc, apropriind-o pe creatoare de spiritul 

nonconformist. Ea stie să vadă în lumina 

spiritului enigma sau taina sufleteasca şi 

mai ales să înţeleagă aventura existenţială. 

„Acest plânset,/ care mocneşte în mine,/ 

se va stinge încet sub cenuşa nopţii./ Voi 

adormi în pântecele ei primitor/ iarăşi/ şi 

iarăşi/ precum primul om într-o peşteră 

cambriană./ Buimacă, lipsită de speranţă/ 

ca un prunc mort în placenta maternă,/ mă 

voi naşte din nou,/ în chinuri,/ a doua zi.” 

Cărticica cu prieteni 

Mircea Cavadia 

- şarjă amicală - 

Mircea Cavadia este un om imposibil. Cu toate 

astea, are prieteni. Suntem fo trei. Avea patru, dar unul 

s-a dus: n-a spus unde... 

În schimb, Gagniuc e viu. Şi Frunză. Stomatologul 

Frunză-l simpatizează, fiindcă într-o vară a apelat la 

el să-i scoată un dinte – dorinţă pe care nu şi-a mai 

exprimat-o niciun masochist, de-atunci încoace! Şi 

Cavadia a fost simpatic, timp de aproape două ore,după 

extracţie, că n-avea voie să vorbească... 

De Cavadia mă leagă multe amintiri! Datorită lui am 

cunoscut judeţul Caraş-Severin, mai bine ca judeţul Iaşi 

(în care trăiesc, totuşi, de 25 de ani), fiindcă a organizat 

festivalul de umor „V.Silvestru” şi ne punea şezători în 

toate cotloanele. Noi mergeam, nu numai din dorinţa 

de-a ne cunoaşte ţara, ci şi din cea a degustării diferitelor 

sortimente locale de răchie. 

Apropos de geografia României: Mircea e un tip 

original - cum zici de-o localitate, el e de-acolo. El e 

născut simultan, dacă e să-l crezi, în Voineasa, Brăila, 

Deva, Bacău, Reşiţa, Gătaia, Ianca, Jebel, Maglavit, 


Herculane. Cei de la Buletine n-au putut să le treacă pe 

toate, aşa că în acte apare Bălăceanca. 

Odată, m-a invitat la un restaurant: localul plin. O 

singură masă era liberă, dar şi aici, pe un scaun şedea 

un urs de pluş, mărişor. Cavadia a chemat ospătăriţa, 

cu glasu-i dulce, gîjîit - poruncitor. Aceasta n-a vrut să 

ne servească, susţinînd că aia-i masa ursuleţului. Seară 

ratată, deoarece amicul meu, timp de juma de oră i-a 

bălăcărit pe toţi din local, în frunte cu aberantul ursuleţ 

- care cred că a luat şi două palme! Din seara aceea, au 

pus la intrare un gardian, care are la el mereu, poza lui 

Cavadia: probabil, pentru autografe... 

Altă amintire: ne-a venit, într-o vară, ideea să 

publicăm partea decentă a schimbului de scrisori dintre 

el, eu şi Gagniuc.După ce le-am adunat cu greu, după 

ce ne-am hotărît să lăsăm,totuşi, pasajele nevinovate 

gen,„dragă boule, eşti o vacă! Cu aleasă consideraţie”... 

nu găseam titlul. Să fie şi elocvent, dar şi atractiv. 

Mircea a propus Epistolar cu mine şi doi proşti. 

Gagniuc a propus... la fel. Eu am nuanţat – Epistolar cu 

Cavadia şi alţi doi proşti. Ananie a-nceput să plîngă, mai 

ales că i se terminase şi petul de răchie. Ne-am decis 

asupra unui titlu care să nu supere pe nimeni- Epistolar 

cu trei proşti. Cartea este unică în literatura de gen. 

Şi mai are un avantaj: a întărit prietenia noastră, 

spre ciuda proştilor adevăraţi... 

Bogdan ULMU 

8109

PROZA 

Recurs la reamintire 

(fragment) 

Valeriu Cusner 

Comportamentul nostru marcat de triviala realitate, 

distilat prin perceptia maculata de bezmetica si originala 

tranzitie, devine o forma contorsionata a hartuielii 

existentiale, a lehamitei, a metabolismului debusolat, a 

lipsei de orizont, întorcându-se mereu împotriva noastra. 

În profunda esenta a eului asfixiat de acest impact 

devitalizant, suntem distorsionati si îndepartati mereu 

de putinele visuri care ne mai semaforizau, din când în 

când, existenta. 

Slujba, alergatura dupa oportunitati existentiale, 

stressul grijilor marunte, ziarele si revistele, plata 

facturilor lunare, impozitele si taxele, toate marcheaza, 

zi de zi, sinusoida încarcaturii noastre psihosomatice, 

blocând automatismele benigne ale trairii. 

Si totusi...Poate exista ceva care ne poate scoate 

din diagrama Care sa ne trimita într-o alta stare Care 

sa ne arunce din aceasta existenta second hand Sa ne 

întoarca la eterna puritate a esentelor si sa ne umple iar 

pârdalnicul balon de oxigen pentru ziua urmatoare 

Seara, dupa orele de stiri, meteo si sport, butonam 

telecomanda pe toate canalele televizorului si.... cautam… 

Ce cautam Terapia simplitatii Evaziunea din imediat 

Evadarea din toxica anemie a mediocritatii umilitoare 

Spalarea creierului Sau… 

Într-o astfel de seara, dupa reclamele lipsite de 

orice seductie, dupa filmele cu împuscaturi, în cautarea 

eternilor ucigasi în serie, dupa cursele contondente ale 

automobilistilor prin sordidele cartiere ale mafiotilor, 

dupa interminabilele si savuroasele partide de sex 

politic si manele, întreaga-mi atentie 

s-a oprit brusc asupra unei imagini tulburatoare. 

O fetita de doi anisori, dintr-un sat uitat de lume, se 

zbatea dupa gratiile unui tarc rudimentar, încercând sa 

evadeze cu orice pret. (Scena mi-a amintit de Ilie Ilascu 

si camarazii sai, înlantuiti într-o cusca asemanatoare din 

Transnistria). Bunicii care „îngrijeau” copila, parasita de 

o mama aventuriera, au considerat ca aceasta era solutia 

cea mai potrivita pentru a o proteja pe micuta Mariana, 

în timp ce ei se cinsteau în voie la cârciuma din sat. 

Fetita (de o gingasie si frumusete uluitoare), încerca, în 

zadar, sa-si treaca bratele si blondul capsor printre gratii, 

sau sa ridice capacul care o sechestra. 

Unde mai vazusem, oare, aceiasi imensi ochisori 

albastri Când am avut aceeasi senzatie de candoare si 

ocrotire pentru trupusorul acela neajutorat, cu unghii 

murdare, cu botisorul tuguiat a plângere, cu urme de 

mâncare pe obrajorii spalati doar de lacrimi Când am 

încercat acelasi sentiment de dragoste netarmurita si 

mai ales nevoia de a o lua în brate, de a o mângâia si de 

a o elibera 

Memoria afectiva îmi juca feste. Timpul scormonea 

greoi prin ierbarul amintirilor. Voaluri zdrentuite îsi 

largeau gauri, asemeni unei pânze de paianjen, conturând 

aleatoric imagini caleidoscopice, apoi dilatându-le spre 

a deveni clare; pentru a le separa în cercuri rotitoare, 

centrifugate din retina obosita a reîntoarcerii în timp, a 

reamintirilor, cum sustinea Platon, însiruindu-le într-un 

ciudat puzzle al unei diafane înfatisari coborâta, parca, 

dintr-o viata anterioara. În mod evident ca treceam 

etapele unui anevoios proces de reconstituire. 

Da Da! A fost tare de demult! Dintr-o alta lume! 

Sa fi fost prin 1943 Da, prin luna august! În plin razboi 

mondial. Locuiam cu mama si fratele meu Ilie în comuna 

Faraoni, judetul Cetatea Alba, din Basarabia. Tata se mai 

razboia la Cotul Donului. Satul nostru era înca ocupat de 

armata germana; prin care mai rataceau si câtiva ofiteri 

români. 

Micul meu album de desen, adus din România 

în lada de lemn, împreuna cu zece creioane colorate, 

ratacite printre sumedenia de articole de îmbracaminte, 

vesela, tacâmuri, cearceafuri si multe alte minunatii, 

care au însotit modesta noastra familie în detasarea 

ei spre Basarabia, era deschis la pagina a treia.Tocmai 

ma chinuiam cu urechile maiestatii sale, care nu prea 

încapeau pe bucatica mea de hârtie, când am simtit calda 

adiere a unei respiratii rascolindu-mi buclele din ceafa. 


Mi-am aplecat, usor, capul pe spate spre a fi mângâiat de 

mustatile pisicutei care se tot agata de spatarul micului 

meu scaun, evident spre a admira „superbul ” portret al 

regelui Mihai, opera mea multicolora. 

M-am aplecat iar si iar, pâna m-am rasturnat cu 

scaunel cu tot. În spatele meu priveau, de sus, de-andoaselea, 

doi ochisori albastri, dilatati de spaima. O 

aratare mititica cu un par blond, vâlvoi si cârliontat, prin 

care nici un pieptene nu greblase cam de multisor, îmi 

întindea mânuta ei de papusica spre întrajutorare. 

Când m-am ridicat, am realizat satisfactia diferentei 

de statura ce ne deosebea mai mult decât evidentul fapt 

ca era doar o simpla purtatoare de rochita. Era de fapt 

un dopulet, un chistoc de fetita. 

- Stii sa scrii 

- Nu scriu. Îl desenez pe regele Mihai. 

- Ma desenezi si pe mine 

Convins ca eram cel mai dibaci portretist al 

momentului, i-am întocmit cel mai nastrusnic portret de 

care eram în stare. 

- Pune-mi si cercei! 

- Dar n-ai cercei. 

- Si ce daca! N-am oglinda ca sa mi-i pun singura. 

I-am agatat, pe hârtie, niste cerculete în urechiusele 

ei de pisicuta. 

- Vreau cercei mari si rosii! Ca la tusica din perete. 

„Tusica” nu era decât fotografia surorii bunicii 

mele, care locuia peste deal, în satul Pauleni, careia eu 

îi desenasem niste cercei rosii. Mi-am ascutit cu luare 

aminte creionul rosu. Si-a apropiat nasucul spre a privi 

ciudata scula-ascutitoare care-mi rupsese câteva vârfuri. 

- Cum te cheama 

- Sonia. Dar pe tine 

- Valeriu. 

A zbughit-o pe usa cu portret cu tot. Parea ca îi 

era teama ca nu cumva sa ma razgândesc. Ca nu cumva 

s-o mai întreb ceva. Mama era mereu plecata la muncile 

câmpului. Era multumita ca ma avea pe mine în casa - 

un paznic de nadejde. Fratele, mai mic, Ilie, îsi gasise 

câtiva prieteni prin vecini. Venea doar sa caute, în graba, 

câte o felie de pâine sau de mamaliga. 

Micuta Sonia a mai venit de câteva ori, fara cercei, 

pe neasteptate, privindu-ma cu un respect dubios, cu 

oarecare teama ca nu o accept. Nu se juca; îmi urmarea 

cu vadita admiratie fiecare gest, rezemându-si sub 

barbie coatele sprijinite pe masuta. Devenise îngerul 

meu pazitor, muza ce-mi calauzea creioanele colorate 

când desenam cai, oi, capre, case, copaci si o multime 

de flori, fluturi, albine si carute. Se apleca uneori sub 

masuta sa culeaga câte ceva, ridicându-se îmbujorata 

de fiecare data, ca si cum ar fi gasit ceva nespus de 

pretios, stiut numai de ea. Devenise enigmatica, ochii-i 

albastri straluceau uneori cu o rara intensitate, urmarind 

cu acribie fiecare traiectorie ce-mi contura siluetele 

desenelor. I-am daruit un ciob de oglinda cu speranta 

ca-si va pune cerceii. 

Atunci a disparut fara urma. Asa cum venise. Pe 

neasteptate. 

Peste câteva zile, fratele Ilie m-a anuntat ca 

unul dintre tovarasii sai de joaca a gasit niste margele 

îngropate pe câmp. A încercat sa le scoata si, pur si 

simplu, a fost…. pulverizat! 

Era o mina antitanc, ascunsa de soldatii rusi în 

perioada când se retrageau din fata armatei germane. 

Aproape tot satul a participat la înmormântare. 

Micutul dormea, în sicriu, îmbracat cu cea mai frumoasa 

camasa pe care o vazusem vreodata. Confectionata din 

crep-satin rosu ca purpura, încheiata la gât cu nasturi de 

culoare alba, stralucea, în bataia soarelui si a vântului, 

ca o flacara sfânta. Ardea, pur si simplu ca un drapel. 

Parea ca, dintr-o clipa în alta, flacara va cuprinde sicriul, 

odata cu cei din preajma. 

Caldura înabusitoare a amiezii îmbujora obrajii 

înlacrimati ai parintilor; siroaie de lacrimi se îngemanau 

cu sudoarea care curgea nestavilita ca o ploaie rosie. 

Spectacolul era terifiant. Cuvintele preotului au întrerupt 

cu greu plânsetul si jalea femeilor. Se asternuse o 

liniste de catedrala când am început sa ma gândesc la 

cerceii rosii pe care îi desenasem pe urechiusele Soniei. 

Îi vedeam pretutindeni, pe urechile tuturor, chiar si pe 

ale micutului Fedia din sicriu. O cautam cu privirea prin 

multimea de ochi îndurerati pe micuta mea prietena.

POEZIE 

RALUCA BACIU LUMINITA DASCALU IULIA CEVEI 

scrisoare către 

mircea 

(poem scris cu 

putină vreme 

înaintea stingerii lui) 

lui mircea ivănescu 

cu fraternă iubire - 

încolţită de regretul 

că nu suntem 

aproape acum – în 

amintirea vremurilor când cutreieram 

sub influenţă, cum ar zice el, pădurile 

şi bodegile sighişorene, rugându-mă în 

acelaşi timp să-i împrumut - nenumărate 

cărţi, mă rog, dacă vreţi -- 

şi erau iernile, şi erau toamnele acelea 

foşnitoare 

frunzele peste care păşeam cu o anume 

sfială 

în acordurile presimţite ale unei Fugi 

renumite 

în vreme ce prin poduri prăfuite, pustii 

domnea o îngrozitoare somnie, încât 

deîndată mă întrebai rar şi reluat, 

dar zeiţele unde sunt – spre a dispărea 

într-un târziu 

prin uşa din dos a localului, tu fiind unul 

din cei 

ce se furişa pe lângă ziduri, încât a doua 

zi 

cutreieram în alertă baruri, bufete şi 

bodegi 

în căutarea manuscriselor tale pierdute, 

regăsindu-te mereu aplecat peste alte 

poeme nouă 

aţintindu-mă ca de pe-un mal prin lentilele 

groase 

ochii tăi răspândind ceva din 

lumina de lagună a renaşterii 

... câtă suferinţă,murmurai, câtă suferinţă 

sorbind din vodcă, pe când din odaia 

alăturată 

răzbătea una din Nocturne şi-umblam 

şi umblam împreună oprindu-ne 

într-o speluncă, câte unul clătinându-se 

în salopeta lui pătată se trăgea mai 

aproape 

şoptind sub influenţă ceva de neînţeles 

tu murmurând mereu cu o anume 

blândeţe 

... ştiţi ... mă rog ... dacă vreţi ... estimp, 

sub frunte derulându-se 

zidul din fundul grădinii 

unde o anume fiinţă se ocupa de pisici şi 

flori 

noi umblând laolaltă haihui, tu 

contemplând 

toate acestea cu surâsul acela de dincolo 

de văruiri, încât îmi-amintesc şi azi 

........................................ 

mame strigând 

împotriva evidenţei 

asemenea vouă 

mame strigând 

împotriva evidenţei 

trei cuvinte pe care 

n-aş vrea să le mai aud 

copilul nu minte 

o umbră-mbrăcată-ntr-un viciu-ntâlneşte 

drăcovenia 

o umbră se furişează noapte de noapte 

din maternitate 

abandonându-şi acolo sinele abia născut 

cu sâni umflaţi ce lasă urme de lapte pe 

bulevardul cuza 

numai drăcovenia 

a fost crescută cu grijă generaţie după 

generaţie 

păstrată ca un titlu de nobleţe al familiei 

trecută în cărţi cu foaie fină 

vezi clădirea asta mare 

aici vin pe lume copii ochii i s-au lipit de 

gardulînaltdeciment : 

pe-aici a fugit florentina ducându-şi cu 

greu ţâţele pline 

în timp ce pe mine mă ciupea stomacul 

de foame 

lăsa o dâră de lapte 

pe-acolo şarpele a găsit drumul 

şarpele gol 

nimereşte 

stomacul gol 

se face colac 

ochii văd aşteaptă primesc 

şapte ani a aşteptat şarpele 

până ce fetiţa a-mplinit şapte ani 

atunci a-nceput să-şi aţintească ochii 

pe merele de aur 

pe fructele păzite de îngeri 

mâna lui de şarpe bătrân duce mâna 

fragedă a copilei spre fructe oprite 

florentina cu tălpi mustind de lapte 

florentina fugită de la locul faptei cu 

argint moale 

de la locul faptei de pielea fetiţei 

florentina dumitraşcu a părăsit-o pe 

violeta ruxandra 

şi a plecat în lume să caute bărbaţi 

pe urma laptelui 

şarpele 

duce înapoi spre fetiţă oglinda numai 

în ea chipul bărbatului se vede neclar 

fetiţa se pune pe sine acolo 

cu mustăţi 

cu scalp de bărbat proaspăt tuns 

nani nani puiu tati 

violeta ruxandra adună păpuşile şi le 

promite 

că le apără ca un tată adevărat ce este 

doar în piept doi năsturaşi aiurea 

iezi încăpăţânaţi în calea şarpelui 

merişoare de lapte 

........................................ 

Aer cu mireasma adolescenţei… 

Sufletul meu s-a deschis ca o floare 

polenizată uşor 

de un fluture viu colorat, 

în alb, roz şi albastru. 

Culorile inimii mele. 

Sufletul meu s-a deschis ca şi cerul, 

iar vântul bate puternic 

şi îmi răcoreşte clipa 

dogorită de razele soarelui. 

Lumina inimii mele. 

Sufletul meu s-a deschis 

cum s-au deschis aripile fluturilor 

şi şi-au ales calea lor 

şi zboară luminos spre cer. 

Aer cu mireasmă de roze. 

Ai uitat… M-ai uitat… Uită-mă! 

Ai uitat că într-o lume paralelă mai exist, 

Nu mai vrei să afli despre sufletul meu 

Încă viu şi neştiutor, 

Ai părăsit şi cea mai mică particulă caldă 

Cu sufletul tău atât de rece. 

Inimă, ţipi isteric după ajutor, 

Iar otrava care te atacă 

miroase puternic a amor… 

Nimeni nu te aude, 

Nimeni nu te simte, 

Nimeni nu te vede… 

Anesteziată stai undeva 

între mine şi el, real şi fantazie, 

clar şi obscur. 

Te rog, 

Nu-mi mai fă o baie 

Usturătoare 

De otravă! 

Te afli în acel lac pustiu 

unde morţii plutesc 

cu ochii deschişi 

pe apa roşie de atâta răutate… 

Salveaza-mă! 

Inima mea 

- trandafir cu spini - 

încerci să o atingi… 

Anatomia inimii 

Te-nţepi atât de tare, 

Nici nu mai simţi că doare! 

Inima mea 

- val de sânge - 

tu-nfigi cuţitul… 

Eu mă zbat în convulsii 

Să mai vieţuiesc! 

Inima mea 

- un cerc vicios - 

o răneşti. o otrăveşti… 

Mă doare, 

Iar eu tac 

Mai tare! 

Ce va pune capăt ciclului inimii mele 


8111

REVELAŢIA 

Eram plecat de mai multe luni de acasă şi 

era jumătatea verii. Mă întorceam alertat de dorul 

meleagurilor mele şi de cei apropiaţi. Călătorisem toată 

noaptea, era duminică dimineaţa şi se prevedea o zi 

splendidă de vară. Mama m-a primit de parcă plecasem 

cu o zi înainte de lângă ea „ Bine c-ai venit, Dumnezeu 

te-a adus, că a rămas vaca a mare în pădure, azi-noapte, 

şi mi-e să nu fi fătat sau s-o fi mâncat-o ursul. Văcarul 

n-a mai văzut-o când a adunat vacile să vină aseară în 

sat. Au plecat şi ăilalţi după ea (adică tata şi ceilalţi fraţi 

ai mei) acu’ vreo oră. Tu du-te pe la Râpa Roşie că ei au 

luat-o printre Vâlcele, sus pe Şirne şi spre Valea Leurzii. 

Te pup când vii”. Nu mai era loc de comentat. Am căutat 

doar nişte cizme de cauciuc, şi cu toată oboseala pe care 

o simţeam am plecat spre pădure. 

Umblam de circa două ore prin pădurea unde-mi 

petrecusem ca-ntr-un vis fantastic copilăria, şi amintirile 

mă asaltau la fiecare pas. Din când în când strigam cât 

puteam de tare: „Vinerica, Vinerica (la noi vitelor li se 

dădea numele zilei în care se năşteau). 

Trecusem de Râpa Roşie, loc ce delimita practic 

izlazul comunal şi mă aflam pe malul pârâului Valea 

Lupului, dar vaca noastră nu era de găsit. Mă gândeam 

să abandonez si sa mă îndrept spre vârful Şirnei pentru 

a lua legătura, prin chiot, cu ai mei. 

În momentul acela am văzut o potecă ce ştiam că 

traversează Cariera de piatră de pe Valea Lupului şi 

urca spre cea mai înaltă cotă a Pietroşiţei, numită 

Cumpăna, unde între cele două războaie mondiale se afla 

un punct de observaţie militar. Netam-nesam, cu toate 

că Vinerica nu avea cum sa urce dealul, mi-am zis să 

ajung, aşa de dragul artei acolo, şi-n douăzeci de minute 

de escaladare printre aflorimente de calcar şi pâlcuri de 

vegetaţie deasă, am ajuns lângă „capra” de lemn care 

reprezenta borna vârfului Cumpăna. 

M-am aşezat pe o piatră, am scos o ţigară, am 

aprins-o şi-am privit în jurul meu. Doamne, ce privelişte, 

mi-a fost dat să văd. Parcă nu fusesem niciodată prin 

acele locuri , cu toate că în copilărie urcam deseori, 

cu alţi tovarăşi de seama mea şi incitaţi de poveştile 

spuse de cei mari, ne jucam de- a „ ruşii şi cu nemţii”. 

Cerul era înalt, curat, nesfârşit, de un albastru deschis, 

străveziu, punctat ici, acolo de albul pufos al norilor 

Cirus. Soarele, prinos de lumina si căldura si viata, trona 

invincibil deasupra întregi firi. Pietroşiţa, localitatea mea 

natală, cu arhitectura ei de mic burg medieval, se vedea 

DUMINICA MUNTELUI 

Ion Iancu Vale 

ca-n palmă şi in aval de ea întreaga vale a Ialomiţei, cu 

toată puzderia ei de localităţi şi fumurile prelungi ale 

furnalelor de la Fieni, Doiceşti şi Târgovişte, ce se 

înălţau spre bolta sinilie. 

Am privit aşa minute în şir fără să mă mai satur. 

Deodată parcă îndemnat, de nu ştiu ce anume, miam 

întors capul spre nord şi am simţit cum mi se 

taie respiraţia. M-am ridicat brusc în picioare şi m-am 

sprijinit de 

„capră”. În faţa mea, ireal de aproape se afla 

Muntele, tot lanţul Carpaţilor Meridionali, din vârful 

Leaota până în Bucegi. Aveam bizara impresie că dacă 

aş fi întins mâna, aş fi putut atinge crucea Caraimanului, 

pe care în adolescenţă, elev fiind la Sinaia, o urcasem pe 

structura ei metalică până aproape de capăt fapt care s-a 

soldat cu un mare scandal, la internat. 

A urmat un moment pe care niciodată mai târziu 

nu mi l-am putut explica. Mă cuprinsese parcă o stare 

de leşin, de transă, de vis diurn în care Cineva (să fi fost 

Muntele, să fi fost Dumnezeu) mi-a vorbit spunândumi 

să nu-mi fie teamă de moarte, ea fiind inevitabilă şi 

nimic altceva decât o simplă trecere într-o altă viaţă, 

de fapt o altă naştere, pe care fiecare şi-o pregăteşte 

singur în timpul vieţii pământene... 

Când mi-am revenit începuse să bată vântul şi se 

simţea că vremea se va schimba. Ameţit şi confuz m-am 

întors şi-am început să cobor dealul Cumpăna, fără sămi 

dau seama că abordasem alt drum decât cel pe care 

urcasem. Am ajuns totuşi în pârâu şi-am pornit către o 

pădurice de pini prin care puteam ieşi la un loc, numit 

Opritura, aflat în drumul către sat. 

Nu am mers prea mult când am auzit un muget slab 

şi-am văzut pe un petic de iarbă verde, sub brazi, pe 

blânda şi frumoasa Vinerica, ce îşi lingea odrasla lipită de 

pântecul ei. M-am apropiat, am mângâiat-o pe ceafă, 

pe burtă şi i-am luat viţelul în braţe. Era greu, cald şi 

încă umed. Am pornit cu el spre Opritură. Vinerica venea 

în urma mea alergând, strivind sub picioare crengile 

uscate de pe jos, mugind din când în când cu botul ridicat 

spre cer... 

De atunci, din acea sublima Duminica a Muntelui şi 

a tinereţii mele, în fiecare dimineaţa când mă trezesc, 

liber de moarte, mulţumesc Celui Prea Puternic pentru 

bucuria de a mai fi văzut încă o data Soarele, conştient 

dar împăcat, ca în fiecare mâine s-ar fi putut, şi s-ar 

putea, să nu mai am această şansă. 

CONVORBIRI LITERAre Tel./ Fax: 0232/260390; mobil 0744 629591 

Revistă a Uniunii Scriitorilor din România 

e-mail: convlit95@yahoo.com 

Editată de Asociaţia Revista Convorbiri literare 

http://convorbiri-literare.dntis.ro 

Str. IC Brătianu nr. 22, etaj 1, 700037 Iaşi 

PREMIILE REVISTEI CONVORBIRI LITERARE 

ZILELE REVISTEI, ediţia A XVI-a, IAŞI, 26-28 APRILIE 2012 

PREMII SPECIALE: 

Domnului AUREL ŞTEFANACHI – Premiu special pentru editarea elegantei colecţii „Opera omnia” 

Domnului LUCIAN PERŢA – Premiu special pentru disponibilitatea de a parodia întreaga poezie românească 

PREMII PENTRU REVISTE: 

Revistei HYPERION – Caiete botoşănene, Redactor şef GELLU DORIAN – pentru merite deosebite în 

activitatea publicistică. 

Revistei CONTA, Redactor şef ADRIAN ALUI GHEORGHE – pentru merite deosebite în activitatea publicistică 

PREMII: 

Premiul pentru DEBUT în critica literară: ŞERBAN AXINTE 

Premiul pentru POEZIE: PAULINA POPA, IOANA DIACONESCU 

Premiul pentru CRITICĂ ŞI ISTORIE LITERARĂ: NICOLAE MECU 

Premiul pentru ESEU: THEODOR CODREANU 

Premiu pentru promovarea culturii române în alte spaţii culturale: GISÈLE VANHESE 

Premiul de Excelenţă: DUMITRU RADU POPESCU 

Opera omnia: SOLOMON MARCUS 

REDACTOR ŞEF, 

Cassian Maria SPIRIDON 


UN COMENTARIU LA 

SIMPOZIONUL DE LIMBĂ 

ŞI LITERATURĂ ROMÂNĂ 

PE INTERNET 

Ieri la 12:00 mă prezint la Rotonda MNLR, invitat 

de poeta Eugenia Ţarălungă la un simpozion despre 

literatura pe internet. Acolo lume deja adunată, însă nu 

cine ştie ce, ca să folosesc un eufemism; iar între timp 

mi-am dat seama că o bună parte dintre actanţi veneau 

de la Universitatea din Iaşi. În fapt este vorba despre 

o manifestare mai complexă, aceasta fiind deja a 6-a 

sesiune anuală cu invitaţi din toată ţara, iar dezbaterea 

noastră se desfăşoară sub titlul incitant: „Straturile” 

creaţiei literare - scriitori, forumişti, savanţi în hăţişul 

Internet.’ Fiind în chestiune o temă fierbinte pentru dealde 

noi, nu zăresc totuşi decât prea puţini scriitori: 

Ioana Sandu, Lucian Gruia, Genoveva Logan, Mariana 

Şipoş, poate şi vreun scriitor necunoscut mie. Iar dintre 

cei trecuţi în program, lipsesc: Lucia Verona, Cornelia 

Maria Savu, Adrian Kuciuk... Participând pentru prima 

dată la un simpozion despre internauţi, sunt numai ochi 

şi urechi. Mă văd cu scriitorul Radu Voinescu, de care 

mă leagă o lungă prietenie literară, ambii bucuroşi de 

întâlnire, căci ale vieţii valuri (şi curenţi) ne poartă încolo 

şi-ncoace, în dezunire, fără voia noastră, care, nu-i aşa 

am vrea să adăstăm, să ne tragem suflarea, să stăm de 

taină... 

Cu o mică amânare, pentru interviuri la Radio 

şi televiziuni, începem. La pupitrul de comandă al 

dezbaterilor, Eugenia Ţarălungă, Rodica Zafiu şi Radu 

Voinescu. Ni se spune că avem la dispoziţie cca 2 ore 

pentru cele vreo 7 subpuncte ale discuţiei, ceea ce la 

debut părea cât de cât acoperitor, dar după 3 ore şi 

jumătate am convenit că ne-ar mai trebui încă multe 

ore pentru a tranşa lucrurile. Discuţii extrem-extrem 

de incitante, imediat după prima rundă a celor de la 

prezidiu (R. V. despre explozia internet în 1992, despre o 

răscruce în 2002, despre era comunicării online, despre 

marile firme ce s-au impus pe piaţa mondială; dna 

prof. R.Z. despre marile progrese şi facilităţi create prin 

accesul direct la Dicţionare, Enciclopedii, gramatici etc 

etc, inclusiv la acea realizare de excepţie a Bibliotecii 

metropolitane: DacoRomanica www.dacoromanica.ro/, 

cea mai mare bibliotecă online din ţară, care înseamnă 

scanarea unui număr de 3 milioane şi jumătate de pagini 

de tipăritură românească, făcând accesibile colecţiile de 

ziare şi reviste din secolul trecut etc, aspect pe care, miam 

dat seama cu surprindere, nu toată lumea din sală îl 

cunoştea); au vorbit de la Iaşi dnii Dan Cristea (despre o 

anumită încetineală şi despre imensul consum de energie 

pentru progresele ce s-au făcut în aceşti 35 de ani de când 

activează în domeniu), dl Dan Stoica (despre proiectele 

iniţiate, aflate în aşteptare, în derulare), dna Adriana 

Vlad despre multa muncă pentru constituirea unor 

corpusuri lingvistice, pe domenii, despre competenţe, 

greutăţi, drepturi de autor; dl acad. Dan Tufiş, director 

al Institutului pentru inteligenţă artificială din Bucureşti, 

despre aceeaşi problemă a corpusului, cu nenumăratele 

dificultăţi ce stau în calea cercetării, inclusiv cele 

decurgând din dreptul de proprietate intelectuală; de 

exemplu, pentru o anumită lucrare au utilizat date de la 

o firmă străină - nu intru în detalii - iar după prelucrare, 

când să publice rezultatele, au cerut acordul firmei, 

care i-a lăsat în ceaţă...; aflăm că rezultatele cele mai 

performante s-au înregistrat în constituirea corpusului 


ADNOTĂRI 

juridic (un domeniu în care 

specialiştii au reuşit să se 

pună de acord) şi tot dintre 

cercetători Daniela Gîfu, care 

a exemplificat cu cazuri de 

folosire anapoda a limbii în 

schimburile de mesaje dintre 

forumişti/internauţi. 

În privinţa drepturilor de 

autor pentru textele pe care ar 

dori să le folosească în studiile 

iniţiate şi în alcătuirea mult 

doritului corpus lingvistic, 

din partea cercetătorilor 

de la Iaşi ni se spune că 

s-a încercat sensibilizarea 

unui parlamentar, care ar fi Ion Lazu 

de acord să iniţieze o lege 

a dreptului de autor, dar 

nu prea curând, din lipsa unor jurişti versaţi, capabili 

să redacteze textul legii respective. Dl Radu Enache, 

consilier la Ministerul Culturii se arată dipus să sprijine 

acţiunea, dar se plânge la rându-i de lipsa juriştilor chiar 

la minister. Nu intru propriu-zis în detalierea problemelor 

discutate, ele fiind de strictă specialitate, abordate cu 

vădită implicare de cercetători. 

Şi, din aproape în aproape s-a ajuns la subpunctul 

„scriitorii în hăţişul Internet”. E.Ţ. m-a invitat să-mi 

spun opinia. Redau pe scurt, străduindu-mă să nu uit 

esenţialul. Am afirmat că scriitorul are o misiune, o 

menire, aceeaşi din totdeauna, de la descoperirea 

scrisului. Lucrurile în ce-l priveşte nu se pot schimba 

decât în aspectele secundare. Iar în fapt, misiunea 

scriitorului ar trebui să înceteze la capătul muncii de 

redactare a textului prin care el se adresează cititorilor. 

Scriitorul n-ar trebui să fie nici editor, nici impresar, 

nici distribuitor al propriei opere. (O făcea Ion Heliade 

Rădulescu, dar în condiţiile începutului de secol XIX în 

Principatele române, când totul trebuia luat de la zero - 

vezi mai sus, rubrica Scriitorul zilei). Dar ne adaptăm, de 

nevoie, constrânşi de împrejurări. A trebuit să învăţăm 

digitalizarea textelor noastre (pe care le-am migălit de 

mână, pe care le-am bătut apoi la maşina de scris, ca în 

a treia fază să le digitalizăm..., căci de-o vreme editurile 

nu mai primesc texte decât sub această formă. Şi de 

fapt, situaţia cărţii, a produsului literar nu este defel 

explozivă în era exploziei informaţionale şi a satului 

planetar. Cărţile nu apar decât în tiraje modice, de 3-500 

exemplare - şi nu e doar situaţia de la noi - , pe care 

difuzorii se feresc să le preia, idem librarii, practic există 

puţine şanse ca o carte editată în Bucureşti să ajungă 

în librăriile de la Suceava, Oradea, chiar Constanţa. Şi 

invers. Câte exemplare poate să dea „din mână” autorul 

S-a petrecut acelaşi lucru cu revistele literare, care nu 

sunt difuzate corespunzător, aşa că s-a trecut la postarea 

lor pe internet. Dar, repet, performanţele internetului, 

care în mod teoretic fac posibilă citirea imediata a unui 

text în orice loc de pe glob, este doar o virtualitate, iar nu 

un fapt real/împlinit. Scriitorul îşi postează textele sale 

pe site-ul personal, sau pe blog. Îl munceşte cu credinţă, 

străduindu-se să dea texte la cel mai înalt nivel valoric. 

Dar iată ce mi se întâmplă. După ce am lucrat 

timp de 2 ani şi jumătate pe un blog cadorisit de un 

prieten, acel blog, afiliat unei firme canadiena, a dispărut 

în neant, fără nici o posibilitate de recuperare. Nimeni 

nu mi-a spus că un blog e un lucru fragil, că trebuie 

să-mi salvez pe DVD, periodic, munca. Ar trebui să 

existe această atenţionare din capul locului. Dar multe 

alte aspecte am/avem de reproşat celor care alcătuiesc 

programe online, dar de fapt nu duc lucrurile la capăt. 

De ani şi ani primesc mesaje în engleză, ceva de genul: 

„Poate vă interesează acest mesaj”. Nimic mai simplu, 

chiar elementar. Însă traducerea automată în română e 

catastrofală. Nu se înţelege nimic, sunt 4-5 cuvinte ce nu 

au nici o legătură logică între ele, practic nu poţi deduce 

î 

8113

ESEU 

“Marea Carte a Destinelor” despre naşterea 

lui Mihai Eminescu (basm) 

Totul a început într-o seară geroasă de iarnă, 

într-un sat liniştit unde doar păsările cerului, libere şi 

nestingherite cereau zgomotos pe la câte o fereastră 

mici firimituri de pâine. Noaptea, în măreţia ei, paznic 

al tainelor şi martor al iubirii cântate de poeţi veghea la 

siguranţa muzelor dornice să zburde printre linii melodice 

şi poezie. 

În acea seară, într-o casă ţărănească simplă, unde 

doar focul sobei fremăta şi ofta adânc a nerăbdare se 

născu un băieţel cu ochii-i de lumină şi chipul asemănător 

suspinului adânc. Privirea lui putea dezgheţa suflete dar, 

totuşi, ascundea o mare suferinţă. 

În urmă cu foarte mulţi ani, „Marea Carte a Destinelor” 

descria în amănunt viaţa unui om, dar fără a i se preciza 

numele. În Carte i se spunea „tânărul cu nume mare”. 

Mai stătea scris că, nu va cunoaşte dragostea adevărată 

decât pentru puţină vreme şi nu mică va fi trădarea aşazişilor 

prieteni. Va fi neclintit în faţa principiilor, nu se va 

dezice de ele iar, spiritul crâncen, devotat dreptăţii, îi va 

aduce doar necazuri din partea celor care pun mai presus 

politicul, interesul personal decât omenia şi bunul simţ. 

Acest copil, născut în atâta linişte, unde doar în pustietate 

mai găseşti, acest viitor „tânăr cu nume mare” avea să 

ofere bucurie nemărginită multor generaţii, cântând 

universul şi romantismul naturii lui. 

Doi îngeri i-au fost alături la naştere şi amândoi au 

trăit sentimentul amărăciunii la vederea destinului său. 

- Vom putea, oare, 

să-i oferim ceva ca 

răsplată pentru dreptatea 

şi dragostea lui faţă de 

oameni, întrebă unul 

dintre îngeri. 

- Nu, răspunse 

celălalt înger. Dumnezeu 

i-a dat harul de a-şi 

apropia muzele şi, astfel, 

să aibă, sufleteşte, alături 

de el, oameni minunaţi 

din toate generaţiile care 

îl vor urma. Şi, abia ce 

rosti îngerul ultimele sale 

cuvinte şi camera în care 

se afla copilul se îmbrăcă Gabriel Dragnea 

în miresme de pădure 

tânără, de nuferi proaspăt înfloriţi şi arome de flori de 

tei. Niciodată iarna nu oferise pământului atâta alb şi 

nici cerul stele-ochi limpezi pentru luminarea cărărilor 

şi aleilor călcate de îndrăgostiţi. Ape tulburi se limpeziră 

deodată şi toate păsările cerului începură să cânte în cor 

39 de versuri de slavă şi mărire, bucurie şi încântare, un 

ceresc recital pentru viitorul „tânăr cu nume mare”, Mihai 

Eminescu. 

11 ianuarie 2012 

ce ţi se cere/oferă/sugerează. Or, aici nefiind vorba încă 

despre traducerea automată a unor texte, de orice fel ar fi 

ele, cu atât mai puţin a celor literare, aici avem a face cu 

o propoziţie simplă, o informaţie dată în engleză şi care 

chiar din primul moment ar fi trebuit tradusă corect, de 

un cunoscător, nu lăsată la cheremul traducerii automate. 

Asta dovedeşte superficialitatea/suficienţa/aroganţa 

celor ce au lansat un aşa-zis nou program, fără să-l 

ducă la bun sfârşit. Ieri, postând 3 poeme ale unui autor 

român, copiate de pe internet, fără diacritice, am pierdut 

10-15 minute să le pun diacriticele. Am salvat lucrarea; 

însă redeschizând blogul, am constatat că munca mea 

dispăruse fără urmă. (Dl Cristea, din apropiere, nu pare 

să-mi dea crezare. Dar astăzi, văd la TV o emisiune cu 

probleme de ecologie; însă subtitrării îi lipsesc diacriticele, 

vă daţi seama cât de anapoda e totul; fără îndoială că s-a 

subtitrat cu diacritice, dar ele au dispărut în neant - iar în 

mod paradoxal, totuşi litera â a supravieţuit dezastrului. 

Nostim, nu, pe cât de autentic. Să numim asta doar 

lipsă de profesionalism) Şi sunt nenumărate exemple 

că programatorii lucrează în dorul lelii. Aici nefiind vorba 

despre confidenţialitate, despre dreptul de proprietate, 

ci despre neglijenţe greu de înţeles, dacă nu cumva 

este vorba despre lipsa de răspundere a manipulatorilor 

respectivi, ascunşi în spatele anonimatului (aşa se poate 

explica de ce preşedintele unei ţări este convocat la 

NATO ca prim-ministru. De ce Nu ştim, aşa figurează în 

calculator... Sau factorii de decizie se ascund în spatele 

formulărilor echivoce.. De ce nu i s-a răspund dlui acad. 

D.T. prin da sau nu, ci cu o formulare de tipul: „pentru 

aceasta consultaţi termenii contractului” 

Fiindcă am fost întrebat ce postez pe blogul cel nou 

(pe care singur mi l-am constituit), am spus că în fiecare 

zi postez un medalion de scriitor, după data naşterii sau 

a decesului, asta însemnând: un portret, 2-3 coperţi de 

cărţi, o notă biografică, o listă privind opera autorului, o 

evocare a împrejurărilor în care ne-am cunoscut; folosesc 

fragmente din volumul Scene din viaţa literară, sau din 

jurnalul meu ce se întinde pe trei decenii, nepublicat, 

sau din volumul Himera literaturii, sau din textul Odiseea 

plăcilor memoriale, de asemenea în manuscris. Cu 

imaginea imobilului unde a locuit scriitorul. Sau a plăcii 

memoriale, dacă nu cu autograful obţinut cândva de la 

autor. Şi postez zilnic poezii personale, comentarii ale 

unor evenimente culturale, concerte, expoziţii, târguri de 

carte, lansări, însemnări de scriitor, cronici literare, etc 

etc. Şi 5-10 fotografii din imensa mea arhivă. Cam asta 

ar conţine postarea dintr-o singură zi pe blogul meu. De 

ce fac asta Pentru că este o modalitate de a valorifica 

şi a pune ordine într-un material scriptural acumulat în 

decenii dar şi ca să valorific notele şi comentariile ce ţin 

de jurnalul meu în desfăşurare. Un scriitor îşi munceşte 

textele, aceasta ar fi ideea, indiferent de condiţiile de 

difuzare, indiferent dacă impactul asupra cititorului este 

instantaneu sau dimpotrivă, se va produce peste ani sau 

deloc. 

Eugenia Ţarălungă mă roagă să spun câte ceva 

despre „acţiunea plăci memoriale”. Da, am iniţiat 

acest proiect, aprobat, însuşit şi finanţat de USR, dar 

de care apoi am înţeles că trebuit să mă ocup pas cu 

pas: întocmirea listelor, aflarea adreselor, obţinerea 

aprobărilor de la locatari, confecţionarea plăcilor, fixarea 

lor pe faţada imobilelor. Ca apoi să edităm la MNLR şi un 

Album cu case de mari scriitori. Practic, în 70 de ani USR 

fixase 70 de plăci memoriale. În cadrul acestui proiect, 

în decurs de 2 ani am fixat plăci memoriale pentru mai 

mult de 200 scriitori din Bucureşti. Sunt rugat să spun 

dacă am avut greutăţi. Iar în fapt, poeta ştie bine că 

am predat editurii MNLR cu 3 ani în urmă textul unei 

relatări a numeroaselor peripeţii legate de proiectul 

plăci memoriale, manuscris care şi azi aşteaptă să fie 

publicat... Am dat câteva exemple de refuzuri: Mihail 

Dragomirescu, Paul Zarifopol, Păstorel..., fără să intru în 

detalii. Am dat şi câteva exemple de plăci memoriale care 

în ultimele două decenii au dispărut: Sadoveanu, Cezar 

Petrescu, Maria Banuş, Perpessicius, Al Rosetti... 

(va urma) 


Gabriel Stănescu: 

MIRCEA ELIADE: Odiseea 

omului modern în drum 

spre Itaca 

(Ed. Criterion publishing, 2009) 


4. Odiseea omului modern (Odiseea omului 

modern, Ţara şi Exilul) 

Pentru Mircea Eliade, peregrinările geografice ale 

omului, chiar exacerbate în secolul nostru, reprezintă 

traseul iniţiatic al regăsirii de sine, al întorcerii la centru. 

Cu alte cuvinte, viaţa fiecăruia dintre noi reiterează mitul 

lui Ulise. Gabriel Stănescu schiţează odiseea istoricului 

religiilor (pe care le-am prezentat la primul paragraf al 

prezentei recenzii). 

Mircea Eliade a suferit 

ca nici un alt azilant, drama 

exilului. Dar să-l cităm pe 

Mircea Eliade care, referinduse 

la proriul său exil, afirma 

că a refăcut pe cont propriu 

călătoria iniţiatică a lui Ulise, 

care reprezintă: „prototipul 

omului, nu numai modern, 

dar şi al omului legat de viitor 

pentru că este tipul călătorului 

hăituit. Călătoria sa este o 

călătorie spre Itacha, cu alte 

cuvinte, spre sine însuşi.” 

Pentru Mircea Eliade, 

în această perioadă, singura 

alinare a constituit-o limba 

română, iar literatura a scris-o numai în această limbă. 

Pentru Vintilă Horia, exilul se prezintă în faţa lumii prin cei 

care crează în ritm românesc şi Mircea Eliade reprezintă 

cel mai ilustru exemplu. 

Într-un interviu acordat lui Claude-Henri Rocquet 

(Încercarea labirintului), Mircea Eliade declara că modelul 

care l-a ajutat să se „desţăreze”, l-a constituit Dante 

care, deşi a trăit ultimii 20 de ani departe de Florenţa sa 

natală, a reuşit să se regăsească pe sine şi să termine 

DIVINA COMEDIE. 

În capitolul intitulat Ţara şi Exilul, Gabriel Stănescu 

menţionează un aspect revelator pentru verticalitatea 

morală a istoricului religiilor, care merită consemnat. În 

timpul „dezgheţului ideologic”, în anul 1971, Mircea Eliade 

este invitat de Patriarhul Iustinian să conferenţieze la 

Institutele Teologice Universitare din Bucureşti şi Sibiu, 

precum şi la Academia Română (pentru a i se decerna 

titlul de membru corespondent). Dar în program era 

prevăzută o cină oficială cu Ceauşescu. Mircea Eliade a 

refuzat acest compromis. 

5. Literatura (Zădărnicia Istoriei, Camuflaje ale 

imaginarului, Strada Mântuleasa) 

În perioada de relaxare ideologică dirijată, pentru 

a atenua criticile înverşunate ale Occidentului, regimul 

comunist din România a permis publicarea unor scriitori 

importanţi, neînregimentaţi politic. Lui Mircea Eliade i se 

publică volumele: MAITREYI. NUNTĂ ÎN CER (1969); LA 

ŢIGĂNCI (1969), ÎN CURTE LA DIONIS (1980). 

Pornind de la acest eveniment, Gabriel Stănescu 

analizează un aspect principal al literaturii eliadesciene 

şi anume ieşirea din istorie. Se impun câteva observaţii 

preliminare. 

În ASPECTE ALE MITULUI, Mircea Eliade precizează: 

„Surprindem în literatură, într-un mod mai viguros decât 


LECTOR 

în în celelalte arte, o revoltă împotriva 

timpului istoric, dorinţa de a ajunge 

la alte ritmuri temporale decât cele 

în care suntem siliţi să trăim şi să 

muncim.” În aceeaşi carte, autorul 

precizează că descoperind sacrul 

în profan, prin întoarcerea la mit şi 

trăirea rituală a acestuia, putem ieşi 

de sub „teroarea istoriei”. Salvarea 

din efemer o constituie creaţia 

umană. 

Acest aspect îl urmăreşte Lucian Gruia 

Gabriel Stănescu, referindu-se la 

prozele lui Mircea Eliade: NOPŢI DE 

SÂNZIENE, SECRETUL DOCTORULUI HONIGBERGER, 

NUNTĂ ÎN CER, ŞARPELE, PE STRADA MÂNTULEASA etc. 

Medicul din SECRETUL DOCTORULUI HONIGBERGER 

dispare chiar fizic, făcând exerciţii yoga pentru ieşirea 

sufletului din trup, Iozi, fiului unui rabin, dispare într-o 

pivniţă cu apă, de pe STRADA MÂNTULEASA, hrubă 

marcată de anumite semne ezoterice (la fel şi Lixandru, 

din aceeaşi nuvelă) etc. Explicaţia constă în faptul că 

sacrul reprezintă o lume paralelă, la fel de consistentă 

fizic, ca şi lumea reală, profană. 

Gabriel Stănescu analizează cu minuţiozitate 

romanul NOPŢI DE SÂNZIENE, întrucât acesta reprezintă 

o frescă social-istorică a României din perioada 1936 – 

1949 şi în peronajul principal Ştefan Viziru, regăsindu-se 

anumite date biografice importante din viaţa autorului, 

precum şi implicaţiile intelectualilor în mişcarea legionară. 

Viziru face şi el detenţie în lagărul de la Miercurea Ciuc 

dar nu se consideră adeptul mişcării legionare, preferând 

democraţia. Gabriel Stănescu se întreabă dacă această 

afirmaţie a personajului nu constituie cumva dezicerea 

autorului faţă de Gardă. Se ştie că în tinereţe, Mircea 

Eliade a scris entuziaste articole pro-legionare în revista 

Buna Vestire, dar asistentul său, I. P. Culianu, afirma 

că profesorul nu a fost înregimentat. Problema a rămas 

neelucidată, întrucât Mircea Eliade a păstrat tăcere 

asupra acestui subiect, în întreaga sa viaţă. 

Revenind la problema ieşirii din timpul profan, 

Ştefan Viziru caută pe parcursul întregii ficţiuni romaneşti 

să regăsească paradisul copilăriei şi în momentele de 

reverie i se pare că ceasornicele s-au orit. 

Dacă pentru Mircea Eliade putem cucerii eternitatea 

încă din viaţa profană prin creaţie culturală, cred că el a 

reuşit deplin acest lucru. Nu numai prin prozele sale de 

excepţie, dar şi prin cercetările sale de istoria religiilor 

între care primează ISTORIA CREDINŢELOR ŞI IDEILOR 

RELIGIOASE (ediţia în limba română fiind publicată în 

anul 1980). 

După această analiză a capitolelor cărţii, trebuie 

să remarcăm faptul că şi Addenda cuprinde texte 

importante, între care primează cel în care Gabriel 

Stănescu se opreşte asupra monumentalei monografii 

(în două volume) semnată de Mac Linscott Ricketts 

- RĂDĂCINILE ROMÂNEŞTI ALE LUI MIRCEA ELIADE 

(Mircea Eliade. The Romanian Roots. 1907-1945), 

publicată în anul 1988 la Columbia University Press din 

New York. 

Autorul a studiat istorie religiilor cu Eliade la Chicago, 

între anii 1959-1964, a învăţat româneşte şi a cercetat 

la Biblioteca Academiei din Bucureşti articolele scrise de 

Mircea Eliade de la debutul din 1921 şi până la 1945. Mac 

Linscott Ricketts se foloseşte de această ocazie pentru 

a-şi apăra mentorul de acuzaţiile de antisemitism, aduse 

de Lavi Loewenstein (originar din Tromânia) în revista 

Toladot şi de Alexandra Laignel-Lavastine, acuzaţii care 

au contribuit la neacordarea premiului Nobel lui Mircea 

Eliade. Cartea lui Mac Linscott Ricketts o voi comenta cu 

altă ocazie. 

8115

ESEU 

SCRIITORI OLTENI: ION 

CATRINA - ELIBERAREA 

PRIN ÎNTOARCERE 

SPRE TRECUT 

Rafaela Trăistaru 

Mă voi opri mai ales asupra primului roman „Potecile 

destinului” şi ultimului „Urmaşul” deoarece ambele au 

note autobiografice, iar autorul ,deşi pare omniscient, 

povestirea fiind la persoana a III -a, îşi face simţită 

prezenţa prin căldura şi înţelegerea cu care îşi priveşte 

şi-şi prezintă eroii. Folosind o tehnică modernă, cea a 

oglinzilor care prezintă diferite faţete ale personajului 

din care se încheagă o personalitate puternică, scriitorul 

dovedeşte faptul că îşi cunoaşte personajele, le înţelege 

ezitările şi este alături de ale atunci când ele îşi caută 

rădăcinile şi se autodescoperă. De aceea la aceste 

personaje ,în special la Nicu Costescu din „Potecile 

destinului” şi Luca, din „Urmaşul”, oameni măcinaţi de 

nelinişti şi căutări, eliberarea se produce în momentul 

în care ,asumându-şi greşelile lor şi ale sistemului care 

le-a generat, privesc detaşat spre bolgiile infernului prin 

care au trecut şi acceptă să meargă mai departe. Putem 

spune că e vorba de o dublă eliberare a personajului şi 

a autorului. 

La sfârşitul primului roman, scriitorul 

mărturiseşte: „Faptele descrise sunt 

autentice. Numele unor personaje sunt 

imaginare. Cei ce se vor recunoaşte o fac 

pe propria lor răspundere. Orice reacţie de 

ostilitate faţă de aceste rânduri va izvorî 

numai din rândul acelor ce vor fi dorit ca el 

să tacă. N-a putut s-o facă, pentru că a vrut 

ca istoria să nu se mai repete.” Consider că 

aceste rânduri sunt de fapt cheia întregului 

roman, mobilul care a stat la baza scrierii 

acestuia. Autorul trebuia să scrie pentru ca 

umilinţele pe care le-a îndurat într-un regim 

care nu respecta omul cu toate gândurile şi 

aspiraţiile lui, care frângea visurile într-un 

mod brutal, să nu mai renască. Eliberarea 

se produce calm, matur, fără patimă ,doar 

cu o detaşare amară şi tristă. 

Autorul nu-i condamnă pe cei care i-au 

făcut rău personajului său (adică lui), el 

prezintă faptele oarecum împăcat cu soarta, 

lăsând cititorului dreptul la judecată. Toate mediile 

sociale sunt trecute în revistă în primul roman, dar poate, 

cel al intelectualilor care trebuiau să-şi reprime anumite 

aspiraţii, este cel mai drag cititorilor, deşi pentru scriitor 

şi personaj locurile natale, cu viaţa patriarhală, înnobilată 

de aura privirilor unui copil ce a deschis ochii într-un sat 

încă „nestricat „ de lumea modernă sunt „edenul” spre 

care se întoarce mereu şi unde speră să găsească acea 

eliberare de spaimele trecutului. 

Conceput cu o structură polifonică, romanul 

înmănunchează prin eroii săi un singur destin, la 

conturarea căruia contribuie toţi ceilalţi, care nu sunt 

altceva decât faţetele unui singur personaj. Potecile 

destinului lui Nicu, Mircea, Remus, Cosmin şi al Anei Măria 

sunt deschideri mediatice ale unei multiple şi fantastice 

partituri. Într-o atmosferă kafkiană în care acţionează 

un mecanism ocult al forţelor răului,iar omul aşteaptă 

neputincios să fie strivit, personaj ele străbat un drum 

al Golgotei din care majoritatea nu se mai întorc. În 

final glasul roţilor de tren care este un laitmotiv în acest 

roman, va fi melodia care sugerează eliberarea: „În 

ritmul legănat al roţilor de tren a căutat motive pentru o 

detaşare. E vremea să mergem la drum/ Şi tu ca şi mine 

liber să zbori/ Să mergem spre munţii cu piscuri în nori/ 

Spre marea albastră, unde mereu/ Cutreieră slobod doar 

vântul şi eu ...” . Motivele însă nu se întrezăreau. 

Şi totuşi eliberarea personajului de frământări, de 

întrebări, de căutări se produce, căci cel care ascultă 

acum glasul roţilor de tren este mult mai călit decât 


tânărul care plecase cu câţiva ani înainte din Costeştiul 

natal spre Braşov, Iaşi, Caracal, pe cărările întortocheate 

ale vieţii pentru a se desăvârşi ca om , devenind un 

observator fidel al meandrelor destinului şi un tip lucid, 

capabil să discearnă binele de rău şi să evite capcanele 

unui regim ce ameninţa să distrugă în tăvălugul său, 

destine nevinovate. Că această eliberare s-a produs stau 

mărturie celelalte patru romane care au apărut în decurs 

de doar câţiva ani: „Tărâmul umbrelor”, „Pământul 

îngerilor”, „Cerul infernului”. ,,Urmaşul”- apărut în 2009. 

„Urmaşul” încheie un ciclu. Cele cinci volume 

alcătuiesc un tot unitar şi se înscriu într-o adevărată 

cronică a destinului unor familii de oameni simpli ce 

străbat drumurile vieţii într-un secol plin de contraste, 

de încercări” aberante şi obstacole existenţiale, pe cât 

de crude, pe atât de nedrepte şi inutile. Personajele 

celor cinci volume developează acţiuni ce se împletesc 

complicat şi subtil într-o reţea ce poate, în sfârşit, să 

fie descifrată, pentru că unele dintre ele îşi regăsesc 

rădăcinile în negura timpurilor ce duce până la „Urmaşul”. 

Cu acţiunea plasată într-un ţinut aproape de basm, 

în inima munţilor, într-un adevărat cuib de vulturi, 

numeroasa familie a Bălăienilor duce un război tăcut 

cu muntele. Deşi apăraţi de duşmanii din afară, cei 

din familia Bălăienilor duc o luptă inegală cu sălbăticia 

muntelui care le oferă protecţie pentru a prospera, 

dar le cere şi „tribut” în vieţi omeneşti. Rămân doar 

doi oameni: Simion şi unicul său fiu, Luca. Luca este 

„urmaşul” care trăieşte o dramă sfâşietoare rămânând de 

tânăr singurul stăpân al acestui cuib de vulturi, în urma 

morţii absurde a lui Simion, în zilele tulburi ale primului 

război mondial. Luca exercită asupra celor ce-l cunosc o 

atracţie puternică, dar în mod paradoxal, toţi cei care vin 

în contact cu el şi doresc să-1 ajute, sfârşesc tragic, de 

parcă el ar fi cel blestemat şi ar fi obligat să 

răzbească singur pentru a dobândi calităţile 

necesare unui învingător. El trece anevoie 

peste obstacole de tot felul pe care destinul 

orb i le presară pe drumul vieţii şi nu devine 

un om invincibil, ci doar un simplu urmaş 

ce a răzbit în cele din urmă şi a reuşit să 

predea ştafeta la alţii. 

Deşi personajul este înconjurat de 

oameni care îl îndrăgesc, el luptă şi suferă 

tot singur. Simion, Damian, surorile Lăcătuş, 

Niculaie şi Paraschiva nu fac altceva decât 

să-1 simpatizeze şi să-i uşureze drumul spre 

împlinire, însă ele nu-i modifică cu nimic 

traiectoria prestabilită de Parce. Eliberarea 

personajului se produce târziu, după ce în 

urma unui şir de nedreptăţi şi violenţe, Luca 

pierde totul, în roman răzbate un puternic 

strigăt de alarmă referitor la lege, justiţie, 

dreptate şi adevăr. Luca pierde în mod 

abuziv drepturile de proprietate asupra 

pământurilor strămoşilor săi, pe motiv de lipsă de probe 

doveditoare, pentru că actele arseseră la incendiu, iar 

proprietatea, rămasă liberă, e adjudecată de o camarilă 

judiciară din care face parte chiar avocatul ce trebuia 

să-1 apere la proces. Când rămâne fără casă şi avere, iar 

trecutul îl chinuie cu toate fantomele lui. Luca încearcă 

să închidă acest trecut într-un sipet de unde spera să 

nu mai slobozească niciodată: „Revedea totul cu mii de 

amănunte şi i se părea că a fost ieri pe acolo şi că din casa 

de lemn şi de piatră ce se afla în faţa curţii îi zâmbeau 

sfios ferestrele tăcute, iar tetele ce se refugiaseră de 

peste munţi erau raze ale soarelui de primăvară, blânde 

şi mângâietoare”. „Acolo au fost strămoşii mei, acolo 

s-a născut tata şi acolo m-am născut şi am încercat 

sa trăiesc eu. Fiţi în veci blestemaţi voi, ce mi-aţi răpit 

trecutul şi fericirea”... „Şi-a promis ca în viaţa lui să nu 

mai amintească despre trecut si să încuie toate amintirile 

în el sub lacătul tăcerii”. 

Când trecutul va năvăli furtunos asupra lui,eliberarea 

va fi atât de brutală, încât îl va face pentru moment să-şi 

piardă cunoştinţa şi să înţeleagă că există pe undeva o 

dreptate pe care doar Dumnezeu e în stare să ţi-o facă 

ţie, muritor de rând: „Luca a privit fără să-şi creadă 

ochilor. Pământul a început a se clătina şi cerul s-a rotit 

ameţitor. Peste ochi i s-a lăsat un întuneric dens, a văzut 

stele verzi şî a încercat zadarnic să se prindă cu mâinile 

de ceva ca să se sprijine. S-a prăvălit pe podea şi a 

rămas o vreme inconştient, spre disperarea Paraschivei.

MIHAI 

MERTICARU 

UN ZBOR 

Ai plecat pe-o undă 

de melopee 

Şi-ai întrerupt 

frumoasa-ne poveste. 

De la tine nu-mi mai 

vine nicio veste 

Şi-atât de trist 

romanul se încheie. 

Un zbor zdrobit de culmile alpestre, 

Iar şansa de-a intra în epopee 

Ori pentru vecie să ne înzeie 

Uscatu-s-a prin văile agreste. 

Ai dispărut cum umbra jucăuşă, 

Îndepărtându-te cu paşi de vată, 

Focul să ne ardă fără cenuşă 

Peste incurile de spiriduşă. 

Oricât ar fi idila de-ncurcată, 

Icoana-ţi a rămas aureolată. 

o frumuseţe 

Năltuţă, mlădioasă şi bălaie, 

Cu ochişori ce ştiu să se alinte. 

Privirea-i ageră fără de ţinte 

Răsuflarea băieţilor o taie. 

Sânii pietroşi, obraznici, două flinte 

Se descarcă-ntr-o mare vâlvătaie, 

Ce orice inimă poate s-o moaie, 

Şi niciodată nu-ţi mai ies din minte. 

Fie bărbat, fie sfânt sau femeie, 

Toţi rămân stană când îi văd făptura. 

Chiar soarele ar vrea în loc să steie 

De la ea să-mprumute o scânteie. 

E chiar superbă, ce mai tura-vura, 

Dar urlă toţi lupii când deschide gura. 

dilemă 

Vise doldora, inimă tăciune! 

Ce slove-naripate, osanale 

Făcutu-s-au pavelele pe cale 

Şi tu tot nu crezi în nicio minune! 

Ţi-am mai trimis un braţ de madrigale, 

Gândind că astea chiar te vor răpune, 

Dar s-au dovedit pe nisipuri dune, 

Pietroiul lui Sisif când se prăvale. 

Mă gândesc să ridic din loc un munte 

Şi la picioare uşor să ţi-l aştern, 

Şi peste alţi doi să întind o punte. 

Pot soarele să ţi-l lipesc pe frunte, 

Şi vagoane de stele să ţi le cern. 

Dar dacă la urmă iese un infern 

Părelnicie 

POEZIE 

ANDREI 

NOVAC 

Timpul n-ajunsese încă 

la mine 

Nenăscută lumina-n 

întuneric domnea 

Bezmetic spaţiu-si 

căuta nemarginea-n 

mine 

si nu si-o găsea… 

Interpelare 

Doamnele meu rău si fără de-ndurare 

de ce ne ceri chiar totul 

si Tu ne dai doar disperare 

si recompensa cu Potopul 

De ce ne faci din viaţă iad 

si ne-amăgesti cu-n rai ce nu există 

nu crezi că însăsi nesfârsirea Ta 

e o speranţă cu mult prea mare 

si infinit de tristă… 

Zădărnicie 

Zadarnic mă vreţi mai bun decât sunt 

de fapt nici nu stiu cât sunt ori nu sunt 

cerul si iarba acestui pământ 

Zadarnic mă vreţi cu aripi mari întinse 

să zbor cât mai sus spre zări nepătrunse 

,de nimeni atinse 

dincolo de cer si de stele veţi da mereu de 

gândurile mele 

cărări printre ele ... 

Zadarnic mă vreţi dincolo de tot ce se vrea 

si se poate 

dincolo de zori si de noapte veţi da tot de 

mine sfâsiat între strigăt si soapte 

aripile-mi, iată, sunt două flăcări imense 

pe un cer neguros, furtunos, nimănui de 

folos… 

Zadarnic m-am ivit într-un timp istovit 

peste zori surpat, 

peste tot ce-am vrut si-am visat, 

peste tot ce e mort si e viu 

căci vai, Tu, Doamne, de mult ne-ai uitat 

iar eu uit mereu să mai Fiu… 

Eu tot mai cred 

Eu tot mai cred în viaţa asta blestemată 

în falsele iubiri ce ni s-arată… 

căci clipele ce mă mai poartă 

mă-mbie iluzoriu spre o altă soartă 

Îmi place însă să mă mint frumos 

să cred că-n fiecare seară 

m-astepţi cu sufletul duios 

să fim ce-am fost odată 

râvnita-mi fericire ne-ntinată… 

Ipostază 

Se făcea că eram pe când timp nu era 

că spaţiul prin mine gândea 

dumnezeul ce abia mă-ncepea 

Se făcea că Neantul prin sine trăia 

imensitatea ce nu mă-ncăpea 

Îngrozit de atâta singurătate 

m-am trezit fericit că exist fără dumnezeu 

si anticrist 

că departele îmi e totusi aproape 

că pot să respir…s-aud, să văd, să mă 

mir… 


Andreea Cristina 

TRIUNGHIUL 

VÎRLAN 

La fel de crud, 

Cum rupi tu din tăcere 

Cuvinte împrăştiate 

Ud... 

La fel de surd, 

Cum îmi citeşti privirea 

Şi-o înghesui 

într-o mare de 

triunghiuri 

Nud. 

la fel de mult, 

la fel te-ascult. 

Şi umbra ţi-aş urma 

la fel de cald 

în amănunt, 

Cum ştii tu în margini 

de triunghiuri, 

cine sunt. 

VÂNĂTOR DE APUS 

Cine a putut 

să zgârâie apusul 

atât de violent 

Sunt urme de avioane 

aparent... 

Dar dacă mă gândesc mai bine, 

Tu ai vrut să furi apusul 

pentru mine... 

Apusul, 

Lumină coaptă 

în linii adormite, 

Degeaba îl caută miile de păsări 

Necăjite. 

Iar tu deşertic îl cauţi 

să-l vânezi; 

Timpul l-a scurs 

după-orizont, 

Iar eu acum 

plec să-l protejez. 

Am să-l ascund; 

într-un loc pe care 

tu nu-l ştii. 

Acut în colţuri, 

episodic 

mai pustii. 

umbre 

şi 

zebre. 

CERB 

El 

e prea departe-n 

cer, 

să-l pot aduce în 

pătrat 

şi-am încercat 

să-i prind 

frecvenţa-n aparat, 

dar uit prea des 

cum se ascultă 

cerul înstelat. 

8117

ÎNSEMNĂRI 

CĂLĂTORIE ÎN 

SPANIA 

Ioan Dobreanu 


O luăm apoi pe alei 

înguste abătându-ne de 

la Rambla şi mergând 

spre Via Laetona unde ne 

surprinde clădirea modernă a 

„Palatului Muzicii” înălţată aici 

la începutul secolului al XXlea. 

Clădirea este un adevărat 

port-drapel al muzicii catalane 

dar mai ales al arhitecturii. E 

o explozie de forme şi culori 

având faţadele acoperite cu 

fresce şi mozaicuri. Suntem 

invitaţi de aceste frumuseţi 

să intrăm în una din cele mai 

frumoase săli de concerte din 

Europa. Nu mică mi-a fost 

mirarea să aflu că la pupitrul orchestrei care concertează 

aici se află un dirijor român de nici 40 de ani, absolvent al 

conservatorului din Iaşi, ginere al unuia din cei mai buni 

colegi ai mei din studenţie. Ce mică e lumea aceasta! 

Coborând pe Rambla spre mare, constatăm că aceasta 

nu e doar o arteră comercială. În Muzeul de Artă Modernă 

descoperim o importantă colecţie a pictorilor catalani: 

Miro, Casas, Nonell şi Sert. În Muzeul Maritim admirăm o 

replică a Galerei Regale, nava port- drapel a flotei creştine 

care, sub comanda lui Don Juan de Austria a învins pe 

turci în bătălia de la Lepanto, acolo unde Cervantes îşi 

pierde braţul stâng în luptă. 

La malul mediteranean Rambla se termină în frumoasa 

Piaţă Columb în mijlocul căreia domină pe un soclu 

înalt de 60 metri statuia temerarului 

navigator ce a condus prima flotă spre 

Lumea Nouă. Cu mâna dreaptă întinsă 

spre apele Mediteranei arată marinarilor 

calea spre noul continent. Monumentul 

este ridicat în 1888 cu ocazia Expoziţiei 

Universale organizate aici în acelaşi ani. 

Alături de Barcelona medievală, 

unde se mai pot vedea urme ale 

civilizaţiei romane, descoperim o 

Barcelonă a secolului al XXI-lea 

modernă şi tulburătoare a cărei 

arhitectură ţâşneşte din vegetaţia 

luxuriantă mediteraneană. Piatra aici se 

armonizează atât de bine cu natura de 

parcă a crescut din ea. E Barcelona lui Gaudi, unul din cei 

mai mari arhitecţi ai secolului al XX-lea. 

Student fiind proiectează stâncile din „Parcul 

Ciutadella”, apoi casele Vicenţ, Batella şi Milla, debutul 

arhitectului. Urmează apoi parcul „Guell” proiectat ca o 

combinaţie între grădină şi spaţii de locuit înconjurate de 

un zid decorat în mozaic şi ceramică. Cele două case din 

interiorul parcului au acoperişurile în formă de ciupercă 

multicolor ornate. 

Când intri în parc ai impresia că eşti într-o lume 

fantastică. Spaţiul din interiorul parcului e, de fapt, o 

piaţă numită Piaţa Coloanelor datorită celor 87 de coloane 

dorice care sprijină un tavan decorat cu mozaicuri. Piaţa e 

înconjurată de plaje decorate ingenios cu bucăţi de faianţă 

şi moloz într-un finisaj de ceramică. 

Casele proiectate de artist au balustrade de fier forjat 

şi balcoane cu onduleuri ce se repetă creând impresia a 

fi umbre ale unor castele de nisip. Suntem în faţa noii 

arhitecturi policromatice în care liniile curbe se unduiesc 

muzical, o arhitectură crescută organic din natura iberică. 

Replică la vechea catedrală gotică se ridică în 

centrul Barcelonei capodopera sa 

arhitectonică, sublima „Sagrada Familia” sau Templul 

Ispăşirii Sfintei Familii, tulburătoare simfonie în piatră, 

ceramică, oţel, sticlă şi beton, începută în 1882 şi încă 

neterminată. La această catedrală a lucrat Gaudi până 

la moartea sa în 1926. Cele patru faţade ale construcţiei 


gigantice interesante prin simbolistica lor (naşterea, 

pătimirea, moartea şi slava lui Cristos) continuă cu câte 

patru turle din primele trei faţade care de departe dau 

impresia că răsar din pământ. Ele ar simboliza pe cei 12 

apostoli. A treisprezecea turlă simbolizează pe Fecioara 

Maria şi este situată deasupra absidei. La acestea 

urmează să se adauge un turn central neconstruit încă. El 

trebuie să fie închinat Mântuitorului şi va fi cel mai nalt din 

toate. În jurul acestuia au răsărit alte patru turle mai mici 

reprezentându-i pe cei patru evanghelişti: Matei, Luca, 

Ioan şi Marcu. 

În 1926 o moarte absurdă curmă viaţa arhitectului şi 

odată cu ea visurile lui temerare. Culme a ironiei el moare 

lovit de un troleibuz în apropierea şantierului şi rămâne 

neidentificat la un adăpost al sărmanilor de la spitalul 

„Sfânta Cruce”. Astăzi mormântul său se află într-o criptă 

în aripa neterminată a catedralei. 

Stilul său pe cât de bizar pe atât de tulburător 

e unic în lume reprezentând specificul iberici al 

marilor artişti ai Spaniei în opera cărora s-au interferat 

culturi care s-au succedat de-a lungul unei istorii tulburi. 

Ziduri multicolore ondulându-se de parcă ar avea viaţă, 

decoraţiuni vibrante, acoperişuri ondulate din ţigle ca nişte 

solzi de peşte, grădini şi personaje fantastice, dragoni 

din oţel, tocuri curgătoare ale ferestrelor dau impresia 

unei mişcări continue. Hornuri cu forme exuberante 

par turle dăltuite în piatră ce ţâşnesc spre albastrul cer 

mediteranean. 

Încheiem prima zi în Barcelona admirând la apusul 

soarelui această minune a lui Gaudi la care încă se mai 

lucrează. 

Macaralele care o înconjoară ridică mereu cărămidă, 

armături de oţel şi beton. 

A doua zi la Barcelona 

Vizităm promisiunile arhitecţilor contemporani care 

au creat până în 1992 minunata aşezare olimpică formată 

din piste şi terenuri pentru competiţii cu facilităţile 

aferente, piscine, muzee şi amfiteatre şi, în fine, oraşul 

olimpic cu peste 5000 de apartamente. 

Locul de desfăşurare a jocurilor 

olimpice a fost ales dealul cu 

deschidere spre Barcelona, Montjuic, 

unde se află impunătorul castel cu 

acelaşi nume şi Muzeul Naţional de 

Artă al Cataloniei, având cele mai 

frumoase colecţii de artă romanică şi 

gotică. Priveliştea panoramică de pe 

aceste dealuri, Collserolo, dintre care 

cel mai înalt este de 1518 metri, de pe 

el având imaginea întregii Barcelone. 

Ea e magnifică. Cui îi este dat să o 

vadă, nu o poate uita niciodată. De fapt 

Tibidabo, căci aşa se numeşte acest 

deal vine de la „Ispita Diavolului”. 

Catalanii spun că aceasta este cea mai diabolică 

tentaţie imaginabilă. 

Până aici turistul ajunge folosind succesiv trei mijloace 

de locomoţie: trenul, tramvaiul albastru şi funicularul. 

Ajunşi aici descoperim hotelul „Florida” şi „Biserica Inimii 

Sacre”. 

De pe Tibidabo se văd spre nord crestele înzăpezite 

ale Pirineilor, spre sud-vest Mediterana şi priveliştea asupra 

oraşului iar spre nord-est şi sud-est culmile colţuroase ale 

Montserrat-lui, câmpiile Cataloniei şi iar Mediterana. 

Principalele obiective turistice ale zonei olimpice 

sunt: Stadionul Olimpic, realizat din gresie maro iar lângă 

el Piaţa Europa şi Palatul „Sant Jardi” cu cele mai mari săli 

de sport din lume. 

În timp ce urcăm pe dealurile Collserola, vedem 

fundaţia „Juan Miro” unde descoperim una din cele mai 

frumoase galerii de artă modernă din Europa construită 

de prietenul lui Miro, Iosip Sert. Galeria cuprinde peste 

5000 de desene şi 150 picturi şi sculpturi. E ultimul muzeu 

pe care îl vizităm în Barcelona, urmând ca după plecarea 

din staţiunea Alella să fim cazaţi la Taragona. 

De aici, după o scurtă vizită în oraş plecăm la 

Zaragoza, părăsind pentru o vreme Mediterana şi luând-o 

pe drumul pelerinilor până la Santiago de Compostela şi 

la oceanul Atlantic. Vom ajunge atunci la extremitatea 

vestică a continentului. Până acolo mai avem un drum 

lung de străbătut.

Povestitori pereche 

Sub acest generic, s-a desfăşurat la Brăila, 

comemorarea unui an de la dispariţia lui Fănuş Neagu, 

care s-a asociat în chip fericit cu existenţa unui alt 

brăilean dăruit creaţiei – Panait Istrati. 

Profesorul 

universitar Nicolae 

Creţu a deschis 

porţile simpozionului 

cu tema Panait 

Istrate: unicitatea 

„tonului”. Spirit viu 

şi plin de carismă, 

domnul profesor s-a 

încadrat perfect în 

programul impus 

de Ionel Cândea, 

directorul Muzeului 

Brăilei, care în calitatea lui de moderator, nu s-a lăsat 

impresionat în vreun fel de personalitatea vorbitorilor 

dornici să treacă peste cantitatea de timp alocată, dând 

el însuşi un exemplu în prezentarea temei proprii: Brăila 

în anul naşterii lui Panait Istrati. 

Spirit erudit şi organizator sever, moderatorul I. 

Cândea a invitat-o în arenă pe Nicoleta Redinciuc, care a 

prezentat o lucrare livrescă ce a căutat să denote dorul 

de casă al lui Panait Istrati, urmat îndeaproape de Amalia 

Drăgulănescu, care a făcut o comparaţie surprinzătoare 

între Panait Istrati şi L.F. Céline. 

A urmat apoi domnul Lucian Chişu, care în calitate 

de director al Muzeului Literaturii Române din Bucureşti, 

a ţinut să puncteze, cu o eleganţă şi un stil rasat, cum 

se vede Panait Istrati între Ulyse şi Eneas. Spontan şi 

sub imperiul răspunderii, în calitatea lui de organizator, 

profesorul Viorel Coman s-a oprit asupra profetismului 

cărţii lui Panait Istrati „Spovedanie pentru învinşi”. 

Cealalta gazda a manifestării – Zamfir Bălan 

– în calitate de director adjunct al Muzeului Brăilei, a 

prezentat cu o dezinvoltură şi eleganţă deosebită despre 

felul cum Eleni Samios l-a văzut pe Istrati. Hârşitul şi cu 

multe cicatrice din arena publicisticii literare, Florentin 

Popescu a venit cu o seamă de elemente biografice din 

viaţa lui Panait, făcând 

o trecere spre partea a 

doua a simpozionului, 

ce-şi propusese o 

evocare a lui Fănuş 

Neagu prin persoana 

fiicei sale Anita. Cum 

ea nu s-a prezentat, 

reprezentantul 

Vrancei,Gheorghe 

Neagu, a ţinut să-şi 

prezinte opinia despre 

cei doi scriitori care n-au 

aderat la nimic. În plus, 

în spiritu-i caracteristic, 

a cerut ca în faţa 

vorbitorilor să se afle un 

pahar de vin, aşa cum 

i-ar fi plăcut lui Fănuş. 

Părere împărtăşită de 

toţi participanţii. 

Luând cuvântul, 

domnul Lucian Chişu, 

alături de Aureliu 

Goci, aflat într-o mare 

efervescenţă creatoare 

au destins cordial 

cerul dizertaţiilor întru 

amintirea povestitorului 


brăilean, care i-a 

adunat sub aceeaşi 

cupolă pe toţi 

participanţii. Viorel 

Coman, într-o stare 

de graţie deosebita, 

a fost alături de 

Vasile Datcu şi 

de Grigore Traian 

EVENIMENT 

Pop, contribuitor 

întru pomenirea 

prozatorului, atins 

de aripa metaforei – 

Fănuş Neagu. 

Editorul Ştefan Dulu a îmbogăţit lumea participanţilor 

cu o sumă de amintiri ce au culminat cu dezvăluirile lui 

Grigore Mărăşanu despre poezia lui Fănuş. 

Simpozionul s-a încheiat cu o trecere în revistă 

a meritelor lui Fănuş în dramaturgie, făcută de Radu 

Besoiu, fiul celebrului dramaturg, ce lucrează la Muzeul 

Literaturii. 

O deplasare la „Casa Memorială Fănuş Neagu” 

din comuna Brădiştea, a încheiat prima zi de poveste a 

poveştilor despre cei doi mari scriitori brăileni. 

A doua zi, după o vizită la Muzeul lui Panait Istrati 

din Grădina Publică din Brăila şi la atelierul de sculptură 

a celebrului Nică Petre, oaspeţii s-au deplasat cu vaporul 

municipalităţii peste valurile Dunării, apărute cu adevărat 

în calea lor, din cauza vântului ce părea să-i scufunde. 

Bineînţeles că discuţiile s-au înfierbântat şi mai mult, 

unul dintre animatori fiind profesorul Nicolae Creţu, 

care a rămas surprins de aserţiunea lui Florin Florea, 

celălalt membru al delegaţiei vrâncene ce a participat la 

simpozion din care rezulta că Panait Istrati nu a vrut să 

se sinucidă cu adevărat, ci doar să atragă atenţia asupra 

sa. Părerea i-a fost susţinută şi de Constantin Dogaru, 

autorul a mai multor cărţi, ce-şi au documentarea în 

arhivistica vrânceană, ba chiar şi de Gh. Neagu. 

De remarcat prezenţa agreabilă a primarului urbei 

care a fost adus de consilierul Silviu Mangiurea şi care 

s-a simţit bine în rândul participanţilor. Era şi normal ca 

un doctor în ştiinţe şi chiar profesor universitar. Felicitări 

brăilenilor, pentru tot ce-au înfăptuit în aceste vremuri de 

restrişte spirituală în principal şi economică în secundar. 

Şi la cât mai multe ediţii! 

Reporter 

8119

ESEU 

VÂNĂTORILE REGALE. 

(PRINCIPELE MIHAI LA 

VÂNĂTOARE) 


ALTE LOCURI DIN APROPIEREA 

BUCUREŞTIULUI (SUDUL ŢĂRII) 

Alte locuri din apropierea 

Bucureştiului (sudul ţării), unde vâna 

regele Carol al II-lea luându-l şi pe 

Mihai, erau: pădurea Băicoianu, 

Slobozia – Râmnicu Sărat, Buciumeni 

– jud. Dâmboviţa, Padina – jud. Buzău, 

Sihlea – jud. Vrancea, Ruşeţu – jud. 

Brăila, Segarcea –jud. Teleorman. 

Singurul domeniu regal era Segarcea, 

celelalte fiind proprietăţi ale statului ori 

particulare. 

Participanţii erau în număr redus, 

persoane din serviciul Casei Regale. La 

vânătorile de pe proprietăţile particulare 

participau, alături de proprietari (Victor 

Dombrowski, primarul general al 

Capitalei, proprietar la Buciumeni; 

C.Sutzu, proprietar la Slobozia – Rm. 

Sărat) membri ai familiei şi invitaţi ai 

lor: Eliza Sutzu, Dan Soutzo, contele 

Hunyadi, Săulescu, C.Gane, Logadi, 

Eracle Marater, Costache Malaxa, aleşi 

astfel încât să fie pe placul regelui şi al 

lui Mihai. 

Deplasarea până în localitatea de 

vânătoare se făcea cu automobilul ori cu 

automotorul ( la Sihlea, 23 martie 1937, 

pentru prima oară cu automotorul; la 

Ruşeţu, Padina) şi chiar cu trenul regal 

(la Segarcea). 

Se vânau mai ales sitari, dar picau 

şi vulpi. Pe balta de la Buciumeni se 

vânau raţe. Balta de la Buciumeni era 

mare şi cu mult vânat. La 15 august 

1940,unii vânători au vânat de pe 

malul bălţii. Mihai a pornit cu barca pe 

baltă,a avut mai mult noroc şi a vânat 

mai mult. Masa de seară au luat-o la 

Buciumeni, într-o casă în stil vechi şi 

într-o atmosferă agreabilă.16 

ÎN VESTUL ŢĂRII 

Terenurile pe care se desfăşurau 

vânătorile regale în vestul ţării erau 

situate în zona Chişineu Criş (pădurile 

Holumburi, Adea, Somoş), Arad (Şintea- 

Livada), în împrejurimile Timişoarei 

(pădurile Pişchia, Bistra, Pădurea Verde), 

în jud. Timiş Torontal ( Narău, Tomnatic, 

Corap). Erau terenuri proprietate 

particulară ( Foeni – proprietatea lui 

Anton Mocsonyi baron de Foeni), ale 

unor societăţi de vânătoare (la Corap, 

jud. Timiş Toronthal) şi păduri ale 

statului. Gazdele se străduiau să fie cât 

mai atente cu oaspeţii regali. Societatea 

Humbertus a vânătorilor din Banat, cu 

sediul în Timişoara, l-a proclamat pe 

Mihai membru de onoare, în ianuarie 

1933.17 

De la Bucureşti ori Sinaia, regele 

Carol al II-lea, Mihai şi însoţitorii se 

deplasau cu un tren special până în zona 

de vânătoare. Partidele de vânătoare 

din vestul ţării se întindeau pe durata 

mai multor zile, în reprize de câteva 

ore zilnic (uneori în două reprize pe 

zi). În zilele de 6-10 septembrie 1937 

s-a vânat în zona Chişineu Criş – Timiş 

Torontal , iar între 7-11 ianuarie 1940 

în regiunea Timişoarei. Participanţii 

rămâneau, cel mai adesea, cazaţi în 

trenul regal. Trenul staţiona în gara cea 

mai apropiată de terenul de vânătoare. 

De la gara respectivă până la locul de 

vânătoare participanţii se deplasau cu 

trăsurile. 

Însoţitorii regelui făceau parte 

din personalul Casei Regale (marele 

maestru de vânătoare Anton Mocsonyi, 

adjutantul Ilie Radu) şi dintre înalţii 

demnitari: gen. Samsonovici, ministrul 

apărării naţionale, G. Plagino, G. 

Manu (senator şi general adjutant), 

G. Lakeman (descendent al lui Mazar 

Paşa), Nicu Lahovary, N. Săulescu, C. 

Sutzo, Dinu Brătianu. La unele vânători 

erau invitaţi oaspeţi distinşi precum ASR 

principele Paul al Iugoslaviei şi contele 

Palffy din Slovacia. 

Vânatul era format din potârnichi, 

fazani, vulpi, căprioare, iepuri. Se vâna 

„cu bătaie” (cu hăitaşi) ori „la picior” sau 

„streifuri” (prin deplasarea vânătorilor 

pe teren). La Şintea-Livada, în partida 

de vânătoare de la 6 septembrie 

1937 s-au vânat potârnichi. Vânat era 

berechet. S-a vânat ,,la picior”, vânătorii 

deplasându-se greu prin arătură. 

,,Mihăiţă se distinge trăgând bine şi 

mult”. După masă are loc o nouă rundă 

de vânătoare. De data aceasta ,,au făcut 

bătăi”, au vânat cu hăitaşi. ,,Mihăiţă a 

atins frumoasa cifră de 89 (potârnichi 

vânate, din totalul de 417 n.n.) recordul 

României.”18 Motivele pentru care 

se prefera o anumită modalitate de 

vânătoare sunt relatate de Carol al IIlea 

în legătură cu partida de vânătoare 

de la Narău – jud. Timiş-Torontal (9 

sept. 1937). Dimineaţa s-au vânat 

potârnichi, ,,la picior”(,,cu streifuri”). 

S-a adoptat această modalitate întrucât 

erau puţine potârnichi şi, în această 

situaţie, sistemul ,,cu bătăi” nu dă 

rezultate. Seara au vânat cu ,,streif” la 

Tomnatic, unde erau potârnichi dar nu 

voiau să zboare.19 

Carol al II-lea constata că, în 

timpul celor cinci zile de vânătoare 

din 6-10 sept. 1937. s-a manifestat “ 

o oarecare rivalitate între Mihăiţă şi 

mine pentru cine trage mai mult”. În 

primele trei zile ,el “a avut câştigul 

şi mi-a părut bine, căci e semn că a 

devenit vânător şi un trăgaci foarte 

bun. El a fost cam bosumflat că, în 

ultimele două zile am avut mai mult 

ca el, atâta este de ambiţios. M-a cam 

mâhnit această atitudine căci arată un 

spirit antisportiv. Tot greşeala educaţiei 

lui Pălăngeanu,”20 (profesorul de sky 

al lui Mihai, la Şcoala palatină). Despre 

această rivalitate vânătorească regele 

Mihai îşi aminteşte că într-o zi, plasat 

într-o poziţie mai puţin avantajoasă, 


departe de regele Carol al II-lea, 

respectiv pe rândul ultimilor trăgători, a 

reuşit să împuşte de zece ori mai mulţi 

fazani decât tatăl său.21 

Judecată prin prisma trofeelor, 

bogăţia în vânat a pădurilor bănăţene 

(din vestul ţării) era impresionantă. 

Bilanţul vânătoarei din 7-10 ian 1939 

însuma : 5255 fazani, 1255 iepuri, 

10 căprioare, 302 vulpi, 207 animale 

diverse.22 Din vânatul rezultat în urma 

vânătoarei din 1-3 decembrie 1939, 

regele a dispus distribuirea a 1000 

fazani şi 300 iepuri unităţilor militare din 

regiunile Timişoara , Arad şi Oradea.23 

VÂNĂTORILE DIN CENTRUL ŢĂRII 

La Lăpuşna – jud. Mureş regele 

Carol al II-lea moştenise de la regele 

Ferdinand un castel de vânătoare, 

compus din 7 corpuri de clădire, situat 

în mijlocul unui parc de 4,5 ha. Anual, 

în cursul toamnei, se desfăşura aici 

vânătoarea de cerbi. Primăvara se vânau 

cocoşi de munte. Regele Carol, Mihai şi 

invitaţii ajungeau la Reghin cu trenul 

regal, iar de acolo, cu automobilele, 

la castel. În septembrie 1937 au avut 

ca invitaţi pe Friedel (ASR Friederick 

de Hohenzollern, vărul lui Carol al IIlea), 

Wilhelm Wied (nepot de frate al 

reginei Maria), mareşalul lui Friedel, 

Halberg, von Cramon, iar vânătoarea 

a fost organizată şi condusă de Anton 

Mocsonyi, marele maestru de vânătoare 

al Casei Regale. În prima zi (23 sept. 

1937), vânătoarea s-a desfăşurat 

seara, o vânătoare „la picior,” umblând 

către locul unde se auzea boncănitul 

cerbilor, dar fără rezultat pentru careva 

dintre vânători.24 A doua zi au vânat 

tot „la picior.” „ Fără rezultat pentru 

Mihai”, notează cu satisfacţie Carol al 

II-lea, în spiritul rivalităţii vânătoreşti 

cu fiul său. În a treia zi s-a mers la 

vânătoare, dimineaţa. Mihai a vânat 

un cerb, „cel mai bun din anul acesta”, 

comparativ cu exemplarele doborâte 

de ceilalţi vânători. O nouă rundă de 

vânătoare s-a desfăşurat după masă. 

Poate că acum s-a petrecut episodul de 

vânătoare pe care l-a relatat Mihai lui A. 

Gould Lee: „după ce Carol a împuşcat 

cel mai frumos cerb din viaţa sa şi a 

sărbătorit evenimentul cu şampanie 

şi decorându-l pe pădurar, în ziua 

următoare, Mihai a doborât un trofeu şi 

mai valoros”. Carol al II-lea nu numai că 

nu şi-a lăudat fiul pentru acest succes, 

ceea ce i-ar fi dat mai multă încredere 

în sine, ci i-a spus că nu făcuse nimic 

ieşit din comun. Ultima zi de vânătoare 

a fost 26 sept.25 



INDIA LUI ION BUDAI-DELEANU 

Spre o operă mozartiană cu Vlad vs Mahomet 

George Anca 

Păn Vlad Vodă pe ţigani armează, 

Asupra lor Urgia-întărâtă 

Pe Sătana, ce rău le urează, 

Întracea luându-ş’ de drum pită, 

De la Flămânda pleacă voioasa 

Ţigănimea drept cătră-Inimoasa. 

Ţiganii trimit la Vlad solie, 

Să le scurte cale delungată. 

Dar’, întracea, cum pe dăscălie 

Trebuieşte-a să-arma ş-a să bate 

Sfătuiesc. Pe Romica răpeşte 

Cel rău, iar Parpangel pribegeşte. 

Bietul Parpangel cântă la masă 

De lìbov, de vin şi de jele, 

Ş-apoi vede-o copilă frumoasă, 

Şi stă dus cu ochii cătră stele. 

Florescu spune de ţigani ş-alte 

A lui Vlad tocmeli şi fapte nalte. 

Sfinţii din raiu să gată să-ajute 

Muntenilor; Florescul mai spune 

De-a lui Vlad biruinţe făcute. 

Curtea măiastră, prin o minune, 

Piere ca dracul de crucea sfântă. 

Lui Parpangel rău cărţile-i cântă. 

Ţiganii la sfat n-au bună plază; 

Tandaler ca ş-un bărbat s-arată, 

Vodă tabăra le cercetează 

Cu garda sa turceşte-îmbrăcată. 

Pe Parpangel abea la viaţă 

Întoarce mamă-sa isteaţă. 

Sătana cade-în melanholie 

Socotind asupra sorţii sale; 

A iadului s-adùnă boierie 

Şi să sfătuieşte cu ce cale 

Va s-ajute turceştilor gloate; 

Ţiganilor să fârşesc bucate. 

Vlad pe-ascuns tabăra cercetează 

Turcească.-Arginean la minte-ş’ vine, 

Apoi scapă cu mână vitează 

Din mijlocul oştilor păgâne; 

Vlad noaptea pe turci face năvală, 

Sân Mihai frânge-a Sătanei fală. 

Ţiganii merg şi neştiind unde 

Să scape de-o nevoie, dau pe-alta; 

Sătana-într-o mănăstire s-ascunde, 

Vrând să bage pe fraţi întru balta 

Necurăţiei; iar’ Hamza-arată 

Sultanului turcimea-înţăpată. 

Boierii necredinţa-şi arată; 

Sultanul pe-un alt vodã numeşte; 

Ţiganii la nuntă sã desfată, 

Unde Parpangel le povesteşte 

Cum el prin o tâmplare nespusã, 

Trecând prin iad, păn la raiu să dusă. 

Ţiganii sfaturile deşarte 

Văzând a de obştelui popor, 

Aleg pe cei învăţaţi la carte, 

Care între sine fac sobor 

Să hotărască ce stăpânie 

Ar fi bună pentru ţigănie. 

Janalău pe toţi cu mintea-împacă 

Ş-în urmă după-a lui socoteală 

Cinstitul sobor cu tot să pleacă, 

Când Cucavel cu gloata să scoală 

Şi năvălind pe sobor în pripă, 

Mână pe delegaţi în răsipă. 

Ţiganii la sfat încep gâlceavă; 

Războiul atuncea li s-arată 

Cu toată curtea sa cea gubá 

Ş-învrăjbeşte ţigănia toată; 

Mulţi voinici să-ucig în bătălie; 

Vlad de voia sa merge-în urgie. 

Jundandel 

Parpanghel poate suna eufonic lui Papagheno. La un bal, Mozart se mascase 

în fakir indian şi recitase aforisme improvizate. Mârza (s-a amintit omonimul 

din Scrisorile persane ale lui Montesquieu) îi spusese (pseudonimului-anagramă 

Leonachi Dioneu): noi suntem din India, şi limba noastră să grăieşte acolo 

până în zioa de astezi. Remarca subterană a lui C. Criticos (de final, aproape): 

Parpangel, precum s-arată, au avut mai multă cunoştinţă decât un om de 

obşte, când ştie el şi de Gheena. Avem Parpanghel – Gheena – Papagheno. 

Suntem in faţa unui procedeu snaskrit, dhvani (sugestie) din poetica alamkara, 

în versiunea lui Ananda Vardhana. 

Parpanghel nu vrea, nonviolent, să fie kshatria, războinic, nici la ordinul 

lui Vlad Vodă (ceilalţi sunt confuzi). S-ar găsi sugestii şi apropieri de Rama – 

yana, călătoria, le este parţial comună. Cântecul vânătorului trimite la Valmiki 

transformând soka în sloka (durerea în mantră), la vederea vânătorului văduvind 

perechea cocorului. 

Exegeţii lui Ion Budai Deleanu au trecut peste brahmanul central al epopeii 

dezvăluit nu doar într-o aluzie, ca Figaro (pomenind revoluţionar India, sau 

refuzând, şi el, să ucidă oameni pe care nu i-a văzut niciodată), anume ca 

descendent al unui raja arhetipal, Jundandel. 

Oricâtă alegorie anticenzură imperial-clericală, ţiganii (nemai descizând din 

Egipt) în roluri de români, încă se revendică de la India, ca în locul Daciei-Romei. 

Colăm, în continuare referinţele, mixate poate iniţiatic, la patria imaginară sau 

nu a lui Parpangel (Mârza însuşi) Şaga se îngroaşă în sanscritizarea mantriconomatopeoică 

a budai-românei. „Eroi comico-satiric” (sic), poemation-ul e întâi 

al eroilor ne la vedere tragici-epici, dar nestrăini de Ramayana şi Mahabharata. 

Şi-aşa, Weber, profesor lui Eminescu, avea să publice o broşură-conferinţă cum 

că Ramayana preia Iliada, Sita fiind răpită precum Elena (şi Romica) etc. 

Precum Mârza, la Piramide, Parpangel deapănă emfatic obârşia din 

Jundandel. Romica are sonoritate etnică. Prologul şi epistolia sunt scrise în 

cheie iluminist-alegoric-românistă, pe când poeticon-ul levitează, nu odată, 

peste magia vreunei supercredinţe. Cum tragedia nu ar fi posibilă în universul 

indian, unde moartea nu e moarte, ci doar o za în nesfârşirea avatarurilor, 

comedia budai-deleaniană se performează într-un templu decăzut, de râs, cu 


ESEU 

atât mai ritual, până la spaimă, de 

n-ar străbate, ca spre o ramaraja, 

Parpanghel, indianul hipeboreanvedic-târgoviştean. 

Cititorii-sahridaya ştiu deja că 

Parpanghel purcede în dreaptă spiţă 

din Jundadel, craiul Indiei bogate, şi 

cea mai frumoasă ţiitoare a acestuia. 

Comentatorii-alamkara (poetică) 

rezonează pornind de la detronatorul 

(fictivului) Jundnadel. 

Antropologic, s-a spus despre 

ţigani că ar avea comun cu indienii 

muzicalitatea, fertilitatea şi sclipirea 

ochilor. Ţiganiada este cea mai puţin 

discretă convarsaţie între ţigani şi 

profesorii de sanscrită (chiar am fost 

martor la o discuţie-dicţionar între 

Satya Vrat Shastri şi Luminiţa Mihai 

Cioabă). D’alba ţigănie premerge lui 

Harap Alb şi Negresei Blonde. 

Cheie ramayanică 

Prolog.Chipurile, fără „scântei din 

focul ceresc al muselor”, „nesocotinţă 

dar ar fi să cânt fapte eroiceşti”. Răpirea 

se substituie scânteilor - „răpit fiind 

cu nespusă poftă de a cânta ceva”, 

„mai uşoare deprinderi”. Alte muse 

decât ale lui Omer sau Virghil, alţi 

eroi decât Ştefan ori Mihaiu îl răpesc, 

dincoace (sau dincolo, deşi, aparent, 

mai jos) de „cele mai rădicate şi mai 

ascunse desişuri a Parnasului”, anume 

pentru „a introduce un gust nou de 

poezie românească”. În loc de poesie 

epicească, din altă vreme, „am izvodit 

această poeticească izvodire, sau mai 

bine zicând jucăreauă” „Aş vrea să 

joc” (Blaga). 

Epistolie închinătoare. Ca întrun 

joc identitar, „ţiganul” Leon(achi) 

Dioneu (anagrama lui Ion Deleanu) 

făcuse călătoria în Egipt, spre sud, „cu 

oaste”, „cu câtă bucurie”, „socotind 

că acolò voi s-aflu doară cuibul 

strămoşilor noştri şi neamul nostru 

adevărat!... Căci auzisăm totdeuna, 

şi deobşte să zice cum că soiul nostru 

ţigănesc să trage de la Eghipet şi 

purcede din faraonii cei slăviţi.” 

Rămas invalid - „trecând un 

glonţ de tun aproape” „mi-au uscat un 

picior” - „am luat slobozie de la slujba 

oştenească”, „tot aici sunt la Egipet”, 

„nu-mi pociu scoate din inimă dorul 

ţării”, „patria-mi lipseşte”. Care patrie, 

când, în Prolog, luase „firul istorii 

neamului nostru romănesc, de când 

să au aşezat în Dacia” Virgiliul său e 

unicat, un indian în Egipt (muntenesc 

Nemaiţigănesc) 

Oricâtă alegorie anticenzură 

imperial-clericală, ţiganii (nemai 

descizând din Egipt) în roluri de 

români, încă se revendică de la India, 

ca în locul Daciei-Romei. Colăm, în 

continuare referinţele, mixate poate 

iniţiatic, la patria imaginară sau nu 

a lui Parpangel (Mârza însuşi) Şaga 

se îngroaşă în sanscritizarea mantriconomatopeoică 

a budai-românei. „Eroi 

comico-satiric” (sic), poemation-ul 

e întâi al eroilor ne la vedere tragiciepici, 

dar nestrăini de Ramayana şi 

Mahabharata. Şi-aşa, Weber, profesor 

lui Eminescu, avea să publice o 

broşură-conferinţă cum că Ramayana 

preia Iliada, Sita fiind răpită precum 

Elena (şi Romica) etc. 

8121

ESEU 

Mario Vargas Llosa: 

Mătuşa Julia şi condeierul 

Mătuşa Julia şi condeierul [La tia Julia y 

el escribidor]de Mario Vargas Llosa e un roman 

având rezonanţe autobiografice, în care scriitorul 

peruvian valorifică două experienţe fundamentale, 

sugerate chiar prin titlu, „mătuşa Julia” fiind 

descoperirea iubirii, iar „condeierul” făcând aluzie 

la aspiraţia transformată în realitate a personajuluinarator 

de a deveni scriitor. 

„Mario”, „Marito” sau „Varguitas”, cum îl alintă 

rudele şi prietenii, este un tânăr, student la Drept 

la Universitatea din San Marcos şi, în acelaşi timp, 

redactor de ştiri la unul dintre cele două radiouri 

aparţinând familiei Genaro, Radio Panamericana, 

având în programele oferite publicului „o anumită 

notă de cosmopolitism şi snobism, pretenţii de 

modernitate, de tinereţe şi de elită”, şi Radio 

Central, unde se vorbeşte în argou, se difuzează 

puţine ştiri, dar se prezintă emisiuni cu public, 

simple, muzică latino-americană, şi teatru la 

microfon care se bucură de un succes extraordinar 

printre „bunicile, verişoarele şi pensionarii din 

fiecare ţară” pentru că satisfac în bună parte nevoia 

de ficţiune, de dragoste, de bunăstare, de onoare, 

compensând privaţiunile reale ale 

vieţii acestui gen de public. 

Acţiunea romanului e relatată 

la persoana I, din perspectiva 

lui Mario şi urmăreşte două 

planuri principale: fenomenul 

radionovelistic, avându-l ca erou pe 

un autor bolivian din La Paz, Pedro 

Camacho, despre care naratorul 

află de la unul dintre patroni că „nu 

e un om, ci un trust (...). Scrie toate 

operele dramatice care se prezintă 

în Bolivia şi joacă în toate. Scrie 

toate povestirile difuzate la Radio, 

este regizor şi june-prim în toate”; 

celălalt plan urmăreşte iubirea care 

se naşte între narator şi mătuşa sa 

prin alianţă, Julia: el de 18 ani, ea 

– boliviană de 32 de ani, proaspăt 

divorţată, venită la rudele de la 

Lima, cum afirmă gurile rele din 

neam, să-şi caute un alt bărbat. Şi 

îl găseşte. 

Evenimentele se desfăşoară în 

capitala Peruului, Lima, în anii ’50 ai sec. al XX-lea. 

În ceea ce-l priveşte pe Pedro Canacho, 

fenomen el însuşi, acesta compune pentru Radio 

Central cantităţi uriaşe de piese, într-un ritm 

infernal, incredibil, continuu aproape, ducând, 

totodată, o viaţă precară, fiindcă nu e preocupat 

de câştigul material, ci identificându-se cu ideea 

de artă, ajunge, în cele din urmă, să se alieneze şi 

este internat într-un ospiciu. După ani, naratorul îl 

regăseşte într-o postură lamentabilă, cu o jalnică 

ocupaţie: aleargă literalmente pe la secţii de poliţie 

să adune ştiri de senzaţie pentru revistă obscură 

spre a putea supravieţui. 

Pe celălalt plan, în timp ce fenomenul 

radinovelistic devine aproape o nebunie scăpată 

de sub control, afectându-l 

atât pe autorul pieselor 

(care sunt ascultate peste 

tot, inclusiv pe strada sau 

în mijloacele de transport), 

cât şi publicul, întâlnirea 

dintre „puştiul” „Marito” şi 

„bătrâna” mătuşă, care nu 

anunţa nimic spectaculos 

la început - ba chiar îl 

făcea pe erou să simtă că 

o urăşte pentru că-l trata 

cum îi tratează afectuos 

sau, măcar, cu înţelegere, 

Mioara Bahna 

oamenii mari pe nebuni sau pe copii – este începutul 

unei iubiri scandaloase care, o vreme, scapă, de 

asemenea, de sub controlul numeroasei familii. 

Iubirea dintre Mario şi cea pe care nu încetează 

să o numească pentru cititori „mătuşa Julia” este 

descoperită în cele din urmă, lucru care-l determină 

pe tânăr s-o ceară în căsătorie, ceea ce nu visase 

niciodată până atunci, dragostea aceasta părând 

pentru amândoi fără niciun viitor. 

Scandalul faţă-n faţă cu rudele e amânat însă 

un timp, cât cei doi, însoţiţi de prieteni, caută o 

primărie uitată de lume unde primarul ar putea fi, 

cu ajutorul unei mici sume de soli, corupt pentru a-i 

cununa, de vreme ce mirele e încă minor (majoratul 

însemnând 21 de ani). Între timp, părinţii tânărului, 

personaje importante care lucrează în SUA, se 

întorc la Lima pentru a restabili 

echilibrul stricat. Când, în fine, cei 

doi sunt căsătoriţi, tatăl lui Mario 

îşi anunţă printr-o scrisoare fiul că, 

dacă Julia nu părăseşte ţara în 48 

de ore va fi acuzată de corupere de 

minori, iar pe el îl va omorî. 

Disperaţi de perspectiva oferită 

de un tată, la rândul lui dezamăgit, 

cei doi se supun şi stau despărţiţi 

o lună şi jumătate, după care tatăl 

se înduplecă şi-l lasă pe fiu să-şi 

cheme soţia înapoi. 

În intervalul de separare, eroulnarator 

lucrează în şapte locuri 

diferite, concomitent, pentru a 

câştiga banii care să le permită să 

locuiască împreună. După reunire, 

căsătoria durează, contrar tuturor 

previziunilor, opt ani, iar, la un an 

după divorţ – când toată familia o 

regretă pentru că toţi s-au învăţat 

cu ea – Mario se recăsătoreşte cu 

Patricia („verişoara Patricia”), fiica 

surorii „mătuşii Julia”. 

Paralel cu prezentarea vieţii pe care o duce 

naratorul, student la Drept (pe care nu-l termină, 

obţinând „totuşi o licenţă într-o perversiune 

universitară tot atât de plicticoasă ca şi Dreptul: 

Filologia Romanică”) sunt prezente şi încercările 

eroului-narator de a-şi face un drum în viaţa 

literară. Scrie povestiri (care alternează în capitole 

cu povestea vieţii lui), pe care apoi le aruncă la 

coşul de gunoi. 

Cartea e dedicată Juliei Urquide Illanes, „căreia, 

atât eu, cât şi acest roman îi suntem deosebit de 

îndatoraţi”. 

(1 iulie 2009) 


Omagiu Poetului: la Mizil s-a ridicat 

un bust al lui Adrian Păunescu 

Era 30 august 2010. Aula Academiei de Ştiinţe a R.Moldova, plină ochi, 

fremăta în aşteptarea poetului Adrian Păunescu, care urma să primească 

ceea ce merita de mult: titlul de Membru de Onoare al AŞM. Organizatorii 

evenimentului puseseră pe scaune câte un volum din Sunt încă viu, probabil 

ultima carte a Poetului, şi un exemplar din revista Flacăra. Abia păşind din 

cauza bolii necruţătoare, Poetul a intrat în sală, în aplauzele necontenite 

ale compatrioţilor săi – se ştie, Adrian Păunescu s-a născut în localitatea 

Copăceni-Bălţi, din nordul Basarabiei. 

În cadrul ceremoniei, Poetul primise recomandarea medicului să nu se 

agite şi să nu vorbească mai mult de cinci minute. Numai că vulcanul a erupt 

necontrolat şi nu s-a mai oprit decât după vreo 15 minute, timp în care şi-a 

consumat întreaga durere a neamului românesc de peste Prut. Asistenţa a 

aplaudat îndelung, dar Poetul a trebuit să iasă afară, la aer. În el, omul acela 

puternic, se dădea o luptă cruntă între Viaţă şi Moarte. Sunt încă viu, îi spunea 

el prietenului Mircea Cosma, venit de la Ploieşti. Mircea, ai făcut atâtea statui, 

ce-ar fi să-i faci un bust şi lui Cuza, care să fie instalat aici, în inima însângerată 

a Basarabiei!... Şi la aproape doi ani de la 

plecarea în Ceruri a Poetului (la 5 noiembrie 

2010), Mircea Cosma s-a ţinut de cuvânt şi 

a realizat bustul. 

Aparent, între acel moment de la 

Chişinău şi o “întâmplare” petrecută acum 

câteva zile la Mizil nu ar fi nicio legătură. 

Numai aparent, deoarece Mircea Cosma, 

preşedintele Societăţii cultural-istorice 

“Mihai Viteazul” din Ploieşti a ieşit la “raport” 

în faţa Poetului cu...două busturi: unul 

dedicat celui care a fost Adrian Păunescu, 

dar şi cu bustul lui Al.I.Cuza, aflat în drum 

spre Chişinău. 

Deocamdată, să poposim la Mizil, la 

dezvelirea statuii din bronz a Poetului (operă 

a sculptorului ploieştean George Dumitru), 

eveniment la care au participat, pe lângă 

oficialităţile locale, numeroase personalităţi: 

deputatul de Mizil al PSD Adrian Nastase, 

reprezentanţi din conducerea Consiliului 

Judeţean Prahova, în frunte cu ing. Mircea 

Cosma – preşedinte, Mircea Roşca – 

vicepreşedinte, directori de instituţii publice, 

oameni de cultură şi artă, reprezentanţi ai unor partide politice, zeci de 

mizileni. 

Ideea amplasării în Mizil a unei statui în memoria poetului Adrian 

Păunescu i-a aparţinut primarului acestui oraş, Emil Proscan: „În ultimii 

săi ani de viaţă, Adrian Păunescu a fost un apropiat al oraşului nostru şi al 

meu, în mod special. Mai mult decât atât, maestrul Păunescu a participat de 

foarte multe ori la Mizil la acţiuni culturale, fiind, de asemenea, preşedintele 

a două dintre ediţiile «Concursului naţional de creaţie literară, poezie şi 

proză», care s-au organizat sub egida Primăriei Mizil şi a Asociaţiei Culturale 

«Agatha Grigorescu Bacovia». Am cerut permisiunea familiei Poetului ca să-i 

amplasăm, în acest oraş, o statuie, ca un gest recunoştinţă pentru tot ceea ce 

a făcut şi a lăsat în urmă”. 

La rândul său, deputatul de Mizil 

al PSD Adrian Nastase a declarat: „Îl 

cunosc pe Adrian încă de pe vremea 

studenţiei, când am legat o strânsă 

prietenie. Întotdeauna am avut impresia 

că spaţiul pe care noi îl trăim nu a 

fost niciodată suficient pentru el. Ca 

şi în politică, dar şi ca om de cultură, 

Adrian Păunescu a însemnat foarte mult 

pentru România. Dar, dincolo de toate, 

câtă dreptate avea în ceea ce priveşte 

dragostea de ţară, un exemplu de la care 

ar trebui să înveţe copiii şi nepoţii noştri. 

Mă bucur că în centrul oraşului Mizil a 

fost amplasată această statuie, pentru 

a putea fi consemnat simbolul dragostei 

faţă de ţară, faţă de cultură”. 

Profund marcat de eveniment, 

Mircea Cosma, preşedintele Consiliului 

Judeţean Prahova, a declarat:”Bustul 

poetului Adrian Paunescu, amplasat acum 

la Mizil, este cea de-a 102 statuie, toate 

finanţate de Societatea cultural-istorică 

«Mihai Viteazul». Tot acum, prin Mizil, a trecut şi maşina care transportă, 

către Chişinău, statuia lui Alexandru Ioan Cuza, donată de aceeaşi Societate 

capitalei R.Moldova, care va fi dezvelită în ziua de 16 mai, la comemorarea a 


EVENIMENT 

Ioan Popescu 

200 de ani de la ruperea Basarabiei 

din trupul Ţării de către Imperiul 

ţarist. Am ţinut, astfel, să se 

înfăptuiască una dintre întelegerile 

pe care le-am avut cu poetul Adrian 

Păunescu, pe 30 august 2010 - când 

Academia de Ştiinţe a Republicii 

Moldova l-a primit in rândurile sale 

- ca şi în Chişinău să fie ridicată 

o statuie a lui Cuza, ca mesaj de 

unire peste apele Prutului, între cele 

două ţări surori, despărţite sper 

vremelnic.” Omul-Statuie ( cum i 

se spune lui Mircea Cosma pentru 

străduinţa sa de a ridica busturi şi 

statui în multe locuri ale lumii, de 

la Helsinki până la Tokio) a ţinut să 

mai menţioneze că, “printre multe 

lucruri pe care le-a lăsat moştenire 

Adrian Păunescu, cel mai important 

este mândria de a fi român, care 

nu trebuie să ne lipsească, în ciuda 

unor greutăţi. Mă bucur că statuia 

Poetului este amplasată în centrul 

oraşului. Atunci când treceţi pe 

aici, opriţi-vă o secundă sau mai 

multe cu privirea la fruntea înaltă 

a Poetului, ca să vă simţiţi mândri 

că sunteţi români, că aţi învăţat din 

poezia lui patriotică, că aţi cântat cu 

el la cenaclu, poate chiar la cea de 

a doua ediţie a sa din 1973, care a 

avut loc la doi paşi de Mizil, la Valea 

Calugărească”. 

BASARABIA PE CRUCE 

(Adrian Păunescu) 

Şi cuie pentru ea se pregătesc 

Şi primăvara jertfe noi aduce 

Şi plânge iarăşi neamul 

românesc. 

Noi n-avem nici un drept la 

fericire, 

Mereu în casă moare cineva 

Şi n-are ţara dreptul să respire 

Şi nici pe-acela, simplu, de-a 

visa. 

De-acolo unde s-a sfîrşit 

pământul, 

Vin triburi, să ne ia pământ şi 

fraţi 

Şi-n faţa lor abia rostim 

cuvântul 

Şi, prin tăcere, suntem 

vinovaţi. 

Ce cale poate ţara să apuce 

În tragica, neconvertita zi, 

Se urcă Basarabia pe cruce 

Şi nu ştim învierea cînd va fi. 

8123

ECUMENICA 

Credinţa ca sens al vieţii în 

cuvântarea şi martiriul Sfântului 

Atanasie Todoran 

În urmă cu aproape două veacuri şi jumătate, cu aproape doi ani înainte ca 

Transilvania să jertfească tunurilor crudului baron Buccow comoara ei cea mai de 

preţ, monahismul ortodox şi lăcaşurile lui, Maria Tereza şi-a propus, în vederea 

apărării graniţelor imperiale de cei doi potenţaiali mari inamici, turcii şi ruşii, 

înfiinţarea a două regimente formate din vlahii băştinaşi. 

Unul dintre acestea urma să ia fiinţă la Năsăud, pe plaiurile de mai apoi ale 

lui Coşbuc şi Rebreanu. În acest sens, împărăteasa va face demersuri asupra 

saşilor bistriţeni pentru eliberarea 1 celor 21 de sate de pe valea Rodnei 2 , pentru 

ca locuitorii ei să poată fi încorporaţi în serviciul militar. Vor fi aduşi apoi ofiţeri 

care să coordoneze buna desfăşurare a lucrărilor, ,,aşa-numitele tisturi” pe care 

Todoran le va pomeni în cuvântare, şi s-au făcut presiuni asupra românilor în 

vederea adoptării religiei greco-catolice. 3 

Toate aceste acţiuni vor atrage însă ura năsăudenilor faţă de bistriţeni, de 

soldaţii veniţi din ţări străine şi de înrolare. În aceste condiţii, chiar în ziua care 

trebuia să fie momentul paroxial al activităţii, cea a depunerii jurământului, la 

10 mai 1763, când toţi pretendenţii la statutul 

de soldaţi erau adunaţi pe un platou întins din 

localitatea Salva, s-a întâmplat ceva care a 

modificat radical traiectoria evenimentului. 

Înainte de jurământ, în faţa grănicerilor 

a ieşit călare un bătrân centuagenar, moşul 

Tănase Todoran al lui Dănilă, originar din 

Bichigiul Năsăudului, şi a rostit o cuvântare ce a 

răscolit inimile tuturor. Iată cuvintele lui: 

,,De doi ani suntem cătane, adică grăniceri 

şi carte n-am căpătat de la înalta împărăteasă 

că suntem oameni liberi. Ne-au scris iobagi, 

dăm dare, facem slujbe cătăneşti; copiii noştri 

vor merge până la marginile pământului să-şi 

verse sângele, dar pentru ce Ca să fim robi, 

să n-avem nici un drept, copiii noştri să fie 

tot proşti, ori vor învăţa ceva, ori ba Aşa nu 

vom purta armele, ca şi sfânta lege să ne-o 

ciufulească tisturile. 4 Jos cu armele! Alungaţi 

păgânii din hotarele noastre! Auziţi creştini 

români, numai atunci vom sluji când vom vedea 

carte de la înalta împărăteasă, unde-s întărite 

drepturile noastre; până atunci nu, odată cu 

capul! Ce dă gubernia şi cancelaria din Beciu 5 , 

e nimic, îs minciuni goale de azi până mâine!” 6 

Această filipică atât de spontană i-a determinat pe românii aflaţi acolo să 

refuze a depune jurământul şi să alunge oficialităţile, decizie ce se va solda apoi 

cu urmări drastice pentru ei. 7 

Analizând cuvântarea, observăm profunda înţelepciune a autorului ei şi 

multitudinea motivelor care au determinat o acţiune atât de spontană. Între ele, 

întâlnim anumite elemente, care, deşi aparent sunt diferite, se găsesc în strânsă 

legătură. Iată, spre exemplu, fraza ,,aşa nu vom purta armele, ca şi sfânta 

lege să ne-o ciufulească tisturile” şi cu afirmaţia hotărâtă, pe un ton imperativ 

,,Alungaţi păgânii din hotarele noastre!”, luate împreună ne ajută să ne formăm 

o idee despre percepţia religioasă a viitorului martir. 

Patosul cu care se pronunţă împotriva batjocoritorilor Sfintei Legi, adică a 

credinţei ortodoxe arată profunda trăire religioasă şi conştiinţa credinţei sale. 

Lucrul acesta este apoi întărit de afirmaţia următoare, în care, oficialii care 

asistau la depunerea jurământului sunt numiţi păgâni. Altfel spus, după cum 

frumos remarca şi colonelul Vasile Tutula: 

,,Latura confesională nu apare distinct în cazul revoltei de la Salva, ci 

înglobată în obiectivul urmărit de locuitori şi reprezentanţii lor, între care Tănase 

Todoran, de a rămâne în situaţia de până atunci – în privinţa stării lor socialjuridice, 

administrativ-militare şi confesionale”. 8 

Credinţa este deci, pentru Sfântul Todoran, conform cuvântării sale, mai 

presus decât viaţa, este o condiţie de la care nu se poate face rabat. Ulterior, el îşi 

va întări şi pecetlui spusele cu însuşi sângele său, care le va da glas peste veacuri 

şi le va face să fie pildă tuturor întru păstrarea neştirbită a ei. 

Condamnat la moarte prin frângere cu roata, 9 la cei 104 ani ai săi (curtea 

de la Viena greşeşte atribuindu-i 120 de ani), bătrânul se va stinge încet într-o 

agonie prelungită, fără a-şi renega însă credinţa, ci din contră, pecetluindu-şi 

spusele, păstrate prin pauperitatea veacurilor în minunata baladă populară ce-l 

aduce mereu în sufletul celor ce o ascultă: 

,,În mormânt de m-or băga, 

În lanţuri de m-or lega, 

Nu mă las de legea mea. 

Asta-i legea lui Hristos, 

Slobozâţi puştile jos”. 10 

Pentru el şi pentru cei ce i-au fost alături, credinţa ortodoxă a fost, apodictic 

,,rostul” vieţii. De aceea, Biserica a şi ales trecerea lui în rândul Sfinţilor şi 

Morariu Iuliu- 

Marius 

student, 

Facultatea de Teologie 

Ortodoxă din Cluj- 

Napoca 

pomenirea jertfei sale supreme 

la 12 noiembrie. 

________ 

1 Ei nu erau propriu-zis 

iobagii bistriţenilor, fiind datori 

doar să plătească anumite taxe 

şi să presteze anumite zile de 

robotă, însă datorită felului 

cum aceştia se comportau cu 

românii, îi resimţeau astfel. Din 

acest motiv, ei înşişi spuneau 

atunci când erau întrebaţi ai cui 

iobagi sunt: ,, Noi nu suntem 

iobagii nimănui, fără numai 

ai oraşului”; Virgil Şotropa, 

Istoricul districtului năsăudean, 

din rev. „Arhiva Someşană”, 

nr.9, Năsăud, 1928, pp. 20-21 

2 Bariţiu pomeneşte întrun 

loc de 24 de comune, citez: 

,,mai antaiu s-au militarisatu 

in an 1764 numai 24 de 

comune”. George Bariţiu, Istoria 

regimentului alu II romanescu 

granitariu transilvanu tipărită 

la Romer şi Kamner, Brasiovu, 

1874, p. 10, iar în alt loc 22, citez: 

,,districtului Rodna compusu din 

22 de comune curatu romane…; 

Idem, Pagini alese din Istoria 

Transilvaniei, pre doue sute 

de ani din urma, Volumul I, 

tipografia W. Krafft, Sibiu, 1889, 

p. 371 . De asemenea, Cossimeli 

vorbeşte de 24 de comune: 

Antonio Cossimeli, Poemation 

de secunda legione Valahica 

sub Carlo Barone Enzenbergio, 

Cibinii Transylvaniae, 1768, p. 

7; Vasile Bichigean, Poemation 

de secunda legione Valahica 

sub Carlo Barone Enzenbergio, 

în rev. ,,Arhiva Someşană”, 

nr. 3, Năsăud, 1925, p. 40, 

în timp ce un maior pe nume 

V. Verzea, într-un articol din 

revista Luceafărul spune, 

citez :,,Pentru acest regiment 

s-au militarizat 44 comune 

curat româneşti; Maiorul V. 

Verzea, Vitejia ostaşilor români 

din Austro-Ungaria şi Armata 

î 


României sub marele căpitan, în rev. „Luceafărul”, ( anul 

V), nr. 13-16/ 1906, p. 345. Avem de-a face aşadar, 

la prima vedere, cu o neconcordanţă a datelor, care ar 

putea deruta cititorul ce se întâlneşte pentru prima dată 

cu acest subiect, motiv pentru care mă simt nevoit să 

explic că militarizarea a început cu 21 de comune, a 

ajuns apoi la 22, mai apoi la 24 şi îi cele din urmă la 44, 

odată cu alăturarea satelor de pe Valea Bârgăului. 

3 Lucru foarte frumos accentuat de istoricul 

Şotropa, care spune, referindu-se la motivele înfiinţări 

regimentului grăniceresc: Privitor la districtul nostru 

năsăudean cu militarizarea se intenţionau încă alte două 

scopuri, adică întâiul, de-a curma certurile neîmpăcate şi 

nemărginite dintre românii districtuali şi oraşul Bistriţa, 

iar al doilea, pentru a statornici religia unită, care chiar şi 

după 1750 era încă puţin agreată în ţinutul nostru”. Virgil 

Şotropa, Înfiinţarea graniţei militare năsăudene 1762, în 

revista „Arhiva Someşană”, nr. 24, Năsăud, 1938, p.1. 

4 Este vorba de ofiţerii străini, majoritatea italieni, 

după cum aflăm de la Bariţiu, unde acesta, mai puţin 

obiectiv decât eroul nostru, le conferă ofiţerilor un 

portret de-a dreptul măgulitor. Iată ce spune el: ,,… 

aceştia, descoperindu spre marea lor mirare mulţimea 

elementelor latine în limba nostra şi comuniunea acesteia 

cu cea italiană, n-au hesitatu un momentu a tracta pe 

romanii militarisati ca pe descendenţii anticelor legiuni 

şi colonii ale Romei”. George Bariţiu, op. cit., p. 10. De 

asemenea, despre faptul că ofiţerii proveneau dintre 

italieni şi germani ne spune şi maiorul Verzea: ,,La început 

s-au trimes ca ofiţeri instructori italieni şi germani, cari 

cunoşteau limba italiană şi cea latină, pentru a putea 

învăţa şi pricepe mai repede limba noastră”. Maiorul V. 

Verzea, op. cit., p. 345. Asta explică prezenţa aici şi a lui 

Cossimeli, care va scrie ulterior celebra ,,Poemation de 

ECUMENICA 

secunda legione Valahica” (n.n.). 

5 Viena (n.n.). 

6 Virgil Şotropa, Înfiinţarea graniţei militare 

năsăudene 1762,op. cit., p. 70. 

7 ,,Todoran a fost trasu pe roată, iar unii din soţii 

lui (aici cu sensul de colaboratori, n.n.) au fost traşi în 

tiapa şi alţii condamaţi la morte prin ştreangu şi anume 

deaspura comunei Salva in marginea de către comună 

a podereiului Mocirla, unde şi astăzi se află mormântul 

său şi groapa comună unde sunt înmormântaţi acei 

atleţi români”;George Bariţiu, Istoria regimentului alu II 

romanescu granitariu transilvanu op. cit, p. 103. Sentinţa 

se găseşte redată integral la Virgil Şotropa, Înfiinţarea 

graniţei militare năsăudene 1762, …, p. 79. 

8 Col (r). dr. Vasile Tutula, Tănase Todoran, eroul 

şi martirul de la Salva, în rev. ,,Cetatea Bihariei”, nr. 2, 

Oradea, 2006, p. 12. 

9 Iată sentinţa: ,,Todoran a lui Dănilă din Bichigiu 

de 120 de ani să fie frânt cu roata de sus în jos, iar 

capul lui să fie legat (geflachten) de o roată, pentru că a 

reţinut pe oameni de la unire (cu biserica Romei ) şi de 

la înrolarea (Ampliecterung) în statul militar grăniceresc, 

precum şi că la cererea stăruitoare a fiului său muribund, 

n-a lăsat să-i ofere acestuia sfânta cuminecătură ; 

Virgil Şotropa, Înfiinţarea graniţei militare năsăudene 

1762, …, p. 79; Cf. Col (r). dr. Vasile Tutula, op. cit., 

p. 11. Observăm aici profunzimea opoziţiei sale, Sfântul 

refuzând cuminecarea de către un preot unit a fiului său 

muribnd cu ceva vreme înainte de evenimentele de la 

Salva (n. n.). 

10 Baladă păstrată în tradiţia populară şi 

interpretată magistral de regretata interpretă Valeria 

eter Predescu (n.n.). 

Festivalul Naţional de Literatură „Marin Preda” 

- ediţia a XIII-a, 11-12 octombrie 2012, Alexandria şi Siliştea Gumeşti - 

Consiliul Judeţean Teleorman, Primăria Municipiului Alexandria şi Centrul Judeţean pentru 

Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Teleorman, în parteneriat cu Direcţia Judeţeană pentru 

Cultură şi Patrimoniul Naţional Telorman şi Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti şi în colaborare cu revistele: 

„Luceafărul de dimineaţă”, „Argeş”, „Bucureştiul literar şi artistic”, „Litere”, „Oglinda literară” şi „Caligraf”, 

organizează Festivalul Naţional de Literatură „Marin Preda”, ediţia a XIII-a, ale cărui manifestări finale 

se vor desfăşura în zilele de 11-12 octombrie 2012, la Alexandria şi la Siliştea Gumeşti. 

Festivalul îşi propune să descopere şi să promoveze tineri prozatori şi critici literari, adresându-se 

autorilor care nu au debutat în volum şi nu au depăşit vârsta de 40 ani, concursul integrat desfăşurându-se 

pe două secţiuni: 

1. Concursul de proză scurtă: se vor trimite 1-3 proze scurte, care să nu depăşească în total 20 

pagini; vor fi acordate următoarele premii: 

- Premiul „Marin Preda” şi Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (în valoare de 1100 

lei), lucrările premiate urmând a fi publicate de Revista „Luceafărul de dimineaţă”; 

- Premiul I (în valoare de 800 lei), Premiul al II-lea (în valoare de 700 lei) şi Premiul al IIIlea 

(în valoare de 600 lei) vor fi acordate împreună cu premiile unor reviste literare sau de cultură, care 

urmează să publice ulterior prozele scurte premiate. 

2. Receptarea critică a operei lui Marin Preda: se vor trimite 1-2 eseuri critice, care să nu 

depăşească în total 10 pagini; vor fi acordate următoarele premii: 

- Premiul I (în valoare de 800 lei), Premiul al II-lea (în valoare de 700 lei) şi Premiul al III-lea 

(în valoare de 600 lei), acordate împreună cu premiile unor reviste literare sau de cultură, care urmează să 

publice ulterior eseul premiat. 

Concurenţii vor trimite prozele sau eseurile critice pe suport de hârtie, culese cu font 12 (Normal, 

Times New Roman, 1.5 Space), în câte 5 exemplare, semnate cu un scurt motto, acelaşi motto figurând şi 

pe un plic însoţitor, în care vor fi introduse datele de identificare ale autorului: numele şi prenumele, data 

şi localitatea naşterii, adresa poştală, adresa de e-mail şi numărul de telefon, precum şi un CD cu textele 

trimise, inscripţionat cu acelaşi motto. 

Lucrările pentru concurs vor fi trimise, până la data de 7 septembrie 2012, pe adresa: Centrul 

Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Teleorman, str. Ion Creangă, nr. 

52-54, 140056 – mn. Alexandria, jud. Teleorman, cu menţiunea „pentru concurs”. 

Relaţii suplimentare se pot obţine la telefon 0347-804.482. Nu se primesc grupaje de proză scurtă 

sau de eseuri critice pe e-mail. După încheierea concursului, lucrările trimise de concurenţi nu se înapoiază. 


8125

REPORTAJ 

Călătorie 

de o zi 


Între Boldu şi Balta Albă 

Nina Plopeanu terenurile arabile cu pământul 

reavăn, îndestulat de apă, semn 

că zăpada, care a acoperit zona şi 

a blocat circulaţia astă iarnă, a avut şi efecte benefice, 

ofereau ochiului o privelişte plăcută, oferind perspectiva 

unor viitoare recolte de porumb, grâu sau floarea soarelui 

îmbelşugate. Calea ferată, ce face legătura între Făurei şi 

Tecuci, peste care tocmai am trecut, ne demonstrează că 

intrăm într-o localitate importantă, atestată documentar 

încă din secolul al XVIII-lea. În 1847 s-a descoperit aici 

primul izvor cu apă minerală, iar în 1872 medicul Carol 

Davila a evidenţiat calitatea terapeutică a nămolului, 

care rivalizează cu cel de la Mangalia sau Techirghiol. 

În aceiaşi perioadă s-a construit primul hotel şi s-au 

pus bazele unei staţiuni balneoclimaterice renumite, 

recomandată pentru afecţiuni reumatice, ale sistemului 

nervos, dermatologice şi ginecologice. Una din atracţiile 

principale este lacul, rezervaţie naturală, ce se întinde 

pe o suprafaţă de 1 167 de ha. Deşi am trecut prin zonă 

de foarte multe ori nu am simţit niciodată curiozitatea 

şi dorinţa de a mă apropia de el. Mă mulţumeam să-l 

privesc de la distanţă, să admir păsările care pluteau 

pe apă sau se ridicau în zbor, să pun întrebări şi să 

meditez la răspunsurile primite. De data aceasta lacul 

m-a invitat să-i văd frumuseţea maiestoasă de aproape. 

Am coborât din maşină lângă un drum secundar, situat 

între centrul de cercetare şi produse cosmetice Pell Amar 

şi o gospodărie ţărănească. Cu toate că priveliştea nu era 

prea îmbietoare, pe uliţă era noroi, porţiuni cu zăpadă, 

bălegar şi gunoi menajer de la casa din apropiere, mi-am 

suflecat pantalonii, mi-am luat inima în dinţi şi aparatul 

de fotografiat şi am îndrăznit să străbat cei 2-300 de 

metri până la mal, nu înainte de a trece printre cârduri 

de găini, curci şi alte orătănii, ce ne-au întâmpinat cu 

cotcodăceli, indignate şi totodată mirate că îndrăznim 

să le încălcăm teritoriul. Fiecare din cei 5-6 cocoşi era 

înconjurat de propriul harem format din găini bine 

hrănite, roşii, negre, pestriţe sau albe, care mai de care 

mai semeaţă şi mai harnică în a scormoni prin iarba 

uscată după „suplimente” alimentare. Din loc în loc se 

zărea verdele crud al ierbii tinere ce-şi făcea loc printre 

paiele cărunte. Lacul sărat trona calm şi maiestuos ca un 

monarh nordic peste tărâmul său acvatic, nederanjat de 

nicio adiere de vânt. Petice dantelate de zăpadă lăsau 

impresia unui decor finlandez. Păsări de apă negre, 

probabil raţe, pluteau uşor ca nişte minuscule şalupe pe 

luciul în degrade al apei. Coloritul eclectic, rezultat din 

îmbinarea armonioasă de culori şi non-culori, cu greu 

ar fi putut fi transpus pe pânză chiar şi de penelul unui 

pictor iscusit. Câteva nuanţe de alb, apoi griuri triste şi 

vesele, tonuri de verde - albastru şi de mov înnegurat 

formau prima parte a covorului ce se prelungea de 

partea cealaltă reluând culorile, de data aceasta în sens 

invers. În perioade de secetă pe maluri se depun săruri, 

iar lacul pare înveşmântat în straie albe de cununie. 

Legenda spune că pe locul acesta a existat un vechi sat 

care s-a prăbuşit. În nopţile cu lună plină răsună din 

adâncuri dangătul de clopot al bisericii pierdute printre 

mădularele pământului. 

Peisajul cu adevărat mirific era tulburat doar de 

croncănitul ameninţător al ciorilor, amintind parcă de 

capodopera cinematografică a lui de Hitchcock, ce-şi 

aveau cuiburile în formă de fleşă cu vârful în jos în plopii 

din apropiere. Pe cerul neobişnuit de senin un avion, 

ce se îndrepta de la Iaşi spre Constanţa, lăsa dâre de 

cale lactee, pe care neîndemânatici, ne-am străduit să le 

imortalizăm cu ajutorul aparatului foto. 

Am ieşit cu greu din atmosfera de basm 

andersenian. Curând am intrat în Băile, sat legat aşa 

cum arată şi denumirea de staţiunea Balta Albă, ultima 

localitate rurală din judeţul Buzău, atestată documentar 

încă din ultimul sfert al secolului al XIX-lea. La Băile de la 

Balta Albă a fost cu familia, copilul Alexandru Odobescu. 

Aşa cum mărturiseşte autorul cărţii Pseudo-kinegeticos, 

aici l-a întâlnit prima oară pe Vasile Alecsandri, un tânăr 

romantic pe atunci, care a descris ţinutul în nuvela 

denumită sugestiv Balta Albă. 

Impresia de vintage se desprinde de peste tot. 

Biserica, oamenii şi casele par la fel ca şi acum 50 de ani. 

După ce am depăşit indicatorul pe care scria 

judeţul Brăila prima localitate pe care am străbătut-o 

a fost Grădiştea, întemeiată conform mărturiilor celor 

bătrâni pe la 1800 de către ciobanii veniţi de prin părţile 

Vrancei. Denumirea provine, după unii, după numele de 

grădişti, ridicături naturale de pământ aflate în apropierea 

comunei. În limba slavonă grădiştile desemnau castrele 

romane, fortificaţii construite de romani pe ridicăturile 

respective. Situată în partea de nord-vest a câmpiei 

Brăilei, pe malul stâng al râului Buzău, la poarta 

Bărăganului, comuna Grădiştea cuprinde trei sate: 

Grădiştea, Ibrianu şi Maraloiu. 

Grădiştea de sus, locul de naştere al scriitorului 

Fănuş Neagu şi-a îmbogăţit patrimoniul în anul 2011 cu 

un obiectiv cultural important, casa memorială a celui 

ce a debutat editorial în 1960 cu volumul de povestiri 

sugestiv intitulat Ningea în Bărăgan. 

În Grădiştea de Jos pe terasa îngustă a unui bar, 

situat în imediata apropiere a şoselei, numeroşi tineri 

joviali spărgeau seminţe, ingrat obicei, ale căror coji le 

aruncau pe jos, şi beau cola, semn al îmbinării dintre 

tradiţie şi modernizare postdecembristă. 

Pe partea dreaptă a drumului judeţean ce duce 

spre Custura şi Racoviţa se zăreşte semeaţă Popina 

geto-dacă, unde s-au făcut săpături arheologice în anii 

80. Valeriu Sârbu în lucrarea Dava getică de la Grădiştea 

judeţul Brăila menţiona că în apropierea localităţii se 

găsesc vestigii geto-dacice importante ce datează din 

secolele II-I î.Hr. 

Şcoala generală din Custura avea straie noi. 

Troiţa împodobită cu ştergar cu motive naţionale, situată 

în imediata apropiere a gardului din lemn vopsit în alb, 

părea o fecioară, care îşi primea oaspeţii cu pâine şi 

sare. 

În Racoviţa ne-au întâmpinat semnele integrării 

în Uniunea Europeană: terenul de sport cu vestiare şi 

o clădire în construcţie, o viitoare casă pentru bătrânii 

singuri, situată în imediata apropiere. Probabil s-a avut 

în vedere ca cei ajunşi la vârsta senectuţii să înceapă 

să joace fotbal deoarece puţinii tineri din comună nu 

sunt acasă decât în vacanţe sau ocazional la sfârşit de 

săptămână sau poate cei care lucrează pământul în 

cursul săptămânii, duminica să se refacă fizic prin sport. 

De cum intri observi că localitatea pare pustie. 

Arareori zăreşti câte un localnic făcându-şi de treabă 

prin faţa porţii sau îndreptându-se spre centru către 

dispensar, brutărie sau magazinele săteşti. De biserica 

construită prin 1860 mă simt cel mai legată, cu toate că 

n-am intrat decât de două sau trei ori, deoarece în acest 

lăcaş sfânt mi s-a oficiat slujba cununiei religioase în 

urmă cu 25 de ani. 

Mai toate casele au pânza de doliu agăţată la 

vedere. Curţile, locuinţele, acareturile şi grădinile lăsate 

în paragină jelesc parcă după gospodarii care s-au retras 

în loc de lumină şi-n loc de verdeaţă unde nu există nici 

durere, nici suspin, în cimitirul nou aflat pe „Pochina,” 

de pe care se zăreşte întreaga aşezare, în apropierea 

cimitirului vechi cu cruci din secolul al XVIII-lea. 

Tristeţea locurilor mi s-a cuibărit în suflet şi m-a 

însoţit tot drumul de întoarcere. Am simţit că nu voi avea 

forţa necesară de a reveni prea curând. 


POEZIE 

A U R E L M . B U R I C E A 

GEORGETA 

RESTEMAN 

C R U C E A D I N 

M U G U R I 

s o n e t e 

v i n e v r e m e a 

se uită amintirile la mine 

nimic din ce-am fost nu-i lumea reală 

urcă în gânduri bolta ideală 

îngheaţă timpul în straturi saline 

pribeag prin altă lume şi nu mai ştiu 

cum sa-l descopăr pe cel trudit de atunci 

natura spune basme foştilor prunci 

lumina divină se pierde-n pustiu 

vine vremea sa-l plâng pe cel ce- am fost 

sub alt univers gânduri de zăpadă 

îmi caută trupul fără niciun rost 

m -ai făcut Doamne un cuvânt călător 

între două lumi cine să mai vadă 

cum se- nchide viaţa c-un zăvor 

a r b o r i d e v i s 

în oglinda unui cer uitat se sting 

amintirile celui ce-am fost atunci 

tânăr si ferice ca pasărea-n lunci 

când zborul din spirit nu pot sa-l cuprind 

cu aripa frântă în noapte cobor 

arborii de vis se desfrunzesc în cale 

între ieri şi mîine cresc porţi de zale 

iluzia veşniciei plânge-n dor 

Te aştept Doamne cu fiecare clipă 

de imagini din nevăzut mi-e sete 

mi-a zidit viaţa calea de risipă 

drumurile toate au dus către cer 

singurătatea creşte din regrete 

voi învăţa dincolo limba de ger 

d e d u c ţ i e 

tainic se stinge lumea val după val 

fluviu fără nceput şi fără finit 

ştim doar izvorul din care ne- am ivit 

nevăzut cade jalnic al nopţii mal 

cine poate opri trista cădere 

gândul flămând de lumina divină 

găseşte-n real partea mea de vină 

de trece trupu -mi în neagra scădere 

scot masa şi timpul din lumea de apoi 

numai spirit infinit în Sfântul Duh 

voi fi pentru eternitate altoi 

din care va -nflori izvoare cereşti 

de -a pururi hrana unui etern văzduh 

şi-n absolut Doamne Te deduc cum eşti 

o g l i n d i r e 

imaginea mea se 

răsfrânge-n mare 

atât de infinită-i 

noaptea-n spaţiu 

de-o calculez algebric 

cu nesaţiu 

şi nu găsesc formula drept cărare 

care să ducă direct în paradis 

să visez fericit o veşnicie 

şi-n spirite axă de simetrie 

când tot universul nu-i decât un vis 

pe care l-a visat tainic Dumnezeu 

de-a făcut lumea noastă cu Duh Sfânt 

să moară infinitul în noi mereu 

cum se stinge toamna lumina în rod 

să crească arborii în mai din pamânt 

ca glasul bisericii într-un prohod 

s t i n g e r e a 

plânge-n mine noaptea cu dor de moarte 

inima se stinge de-atâta jale 

nu-i mai poate spiritu-mi să-i stea-n cale 

vremea şi-a pierdut şi ultima parte 

între lumea vie şi lumea de-apoi 

vine visul sacru să mă devore 

rămâne doar cuvântul să m-adore 

când privirea vie v-a privi-napoi 

cine opreşte această cădere 

ce lumină sfântă poate vindeca 

a trăi în cuget nu am putere 

plânge pentru mine ziua de mâine 

în sonet iubito te poţi apleca 

versul meu să-ţi fie lacrimi si pâine 

s t a r e a de p l u t i r e 

trec prin lume ca lebăda prin apă 

nimic nu se hrăneşte cu gândul meu 

vremea vorbeşte limba unui ateu 

în spirit taina sfântă adânc sapă 

mi-am făcut o credinţă din natură 

în orice fiinţă-i fapta divină 

pentru necugete n-am nicio vină 

numai în mine nu găsesc măsură 

să mai integrez spirite paralele 

două lumi născute din acelaşi gând 

în care doar timpul se-aude plângând 

când moartea ne urcă peste nivele 

unde natura poate pierde masa 

aşa cum părinţii şi-au lăsat casa 

VISÂND PE MALUL 

MĂRII 

Înmiresmate-amurguri 

şi marea-ndrăgostită 

De-a soarelui lucire 

sublim se-mbrăţişează 

Când îţi foşneşte 

gândul prin tâmpla 

vălurită 

Mătăsuri de speranţe - priveşte şi visează 

Te furişează-n valuri înfăşurându-ţi trupul 

În falduri de albastru, îmi prinde tandru 

mâna 

În mâna ta, recheamă-mi spre nemurire 

lutul 

Când roiul de luceferi şi doamna nopţii, 

luna, 

Răsfiră-n ape doru-n crâmpeie de lumină. 

Priveşte-mi ochii-n tihnă, redă-le iar 

sclipirea 

Încarcerată-n ţipăt de pescăruş, străină, 

Cu-eternul cifru magic dezleagă-le iubirea. 

* 

Pribeag, printre ruine de suflet, visul 

zboară 

Se pierde-n zări, revine, se va-mplini 

odată 

În murmurul din umbre, pe strune de 

vioară 

O simfonie-a noastră-ntr-o lacrimă de fată. 

DE SPUI VREODATĂ „TE IUBESC!” 

De spui vreodată „te iubesc!” unei copile 

rătăcite 

Printre livezi de portocali ori prin ruinelempietrite 

Când marea sapă-n pieptul ei atâtea 

doruri despletite, 

Pune şi-un picur de nectar, de-al zeilor, şi 

bea, iubite! 

Simţi-vei stâncile-fărâme sub talpa ta cum 

plâng, tăcute, 

Şi soarele cum te pătrunde, lăsând în 

urmă vremi trecute 

În tine înfloreşte-n taină un crin... petale 

desfăcute 

Pe sub arcade de opal se-apleacă lin să 

te sărute. 

De spui vreodată „te iubesc!” când 

primăvara şi zefirul 

În dans nebun înlănţuiţi ne umple cu visări 

potirul 

Pe geana clipei fă popas când rouambracă 

trandafirul 

Sărută-mi gândul adormit, apoi, pe frunte 

lasă-mi mirul. 


8127

INTERVIU 

Viorel VINTILĂ 

INTERVIU CU 

LUMINIŢA 

DOBRESCU 

„Eram un mare nume în România 

şi totuşi am preferat exilul” 

Luminiţa Dobrescu 

„Şi acum, Cerbul de Aur – Luminţa Dobrescu, 

România!” - aşa suna prezentarea făcută de prezentatorii 

de atunci, Silviu Stănculescu şi Sanda Ţăranu, câştigătoarei 

„Cerbului de Aur”, ediţia 1969, desfăşurată la Braşov 

şi transmisă de 25 de televiziuni din toata lumea. Prima 

câştigătoare româncă a festivalului „Cerbul de Aur” (în 

1969, cu piesa „Of, inimioară”, a compozitorului Edmond 

Deda), era o tânără frumoasa, de 22 de ani, cu doi ochi 

negri, mari şi luminoşi, ca de caprioară, care în aplauzele 

furtunoase ale celor prezenţi, la Sala Teatrului Dramatic, a 

luat Cerbul de Aur de coarne, la propriu, dar şi la figurat; 

în acea zi de 10 martie 1969 se născuse o stea, o stea 

care, din pacate nu a apucat să strălucească prea mult 

pe tărâmurile mioritice, deoarcece, peste numai un an, 

Luminiţa avea să aleaga drumul străinătăţii cu destinaţia 

– Berlin, Germania! 

Luminiţa Hortenzia Dobrescu – da, o mai cheama 

şi Hortenzia, pentru că, în ziua în care s-a născut, tatăl ei 

a venit la spital cu un 

buchet de hortensii –se 

pare că a găsit elixirul 

tinereţii şi a reuşit să 

încetinească evoluţia 

nemiloasă a timpului… 

A rămas, în ciuda anilor 

care au trecut, o femeie 

deosebit de frumoasă şi 

şarmantă, şi, dacă nu 

mă credeţi pe cuvânt, 

pozele recente pe care 

le-am ataşat acestui 

interviu, sigur vă vor 

convinge şi vor sta 

mărturie afirmaţiei mele deloc politicoase, ci una plina de 

adevăr. 

Luminiţa Dobrescu, în opinia mea, are un loc de cinste 

în panteonul muzicii româneşti şi va rămâne un nume de 

referinţă în lumea muzicală românească, un nume care va 

fi asociat „forever” cu Cerbul de Aur – prima cântăreaţă 

din România câştigătoare a prestigiosului trofeu. Artista 

trăieşte acum la Stressa, în vestul lui Lago Maggiore, care 

se află în nordul Italiei, chiar pe graniţa cu Elveţia, un mic 

colţ de rai. Am avut deosebită plăcere să stau de vorbă cu 

dânsa şi am aflat lucruri foarte interesante şi inedite, aşa 

cum vă veţi convinge şi voi, stimaţi cititori, din interviul de 

mai jos. 

„Fosta Securitate a încercat prin toate 

mijloacele posibile să-mi şteargă urma, să mă 

denigreze…” 

Viorel VINTILĂ: Stimată Luminiţa Dobrescu, să 

dăm puţin timpul înapoi şi să ne oprim la momentul 

1969, ediţia a doua a Cerbului de Aur. Ce a însemnat 

pentru dumneavoastră acest moment şi spuneţi-mi, 

vă rog, dacă vă aşteptaţi să câştigaţi acest prestigios 

trofeu Vorbiţi-mi, vă rog, despre perioada din anii 

1968-1970, perioada de glorie a Luminiţei Dobrescu. 

Luminiţa DOBRESCU: Dacă aceasta întrebare mi 

s-ar fi pus atunci, în 1969, cu siguranţă raspunsul ar fi 

fost, poate, mult mai complex, mai plin de sensibilitatea 

creată de însuşi momentul festivalului. Oricum, şi acum, 

vă pot răspunde valabil, în sensul unei situaţii, care a 

rămas bine fixată în conştient cât şi în subconştient şi 

care, deseori, mă face să retrăiesc acele momente, ca 


şi când ar fi fost ieri, dar asta nu pentru că timpul s-a 

comprimat, ci pentru ca întrebările legate de această mare 

cotitură a vieţii mele se repetă într-o formă mai mult sau 

mai puţin diferită. Da! 1969 a fost prin excelenţă anul vieţii 

mele. Asta nu înseamnă că nu au mai existat şi alţi ani care 

au contribuit la alte schimbări radicale din viaţa mea. Dar, 

anul 1969 a fost, profesional vorbind, anul care m-a făcut 

să intru în istoria Festivalului „Cerbul de Aur” şi în istoria 

Televiziunii Române. Mă întreb de nenumărate ori, de ce 

mi se pune tot timpul intrebarea: „Te-ai aşteptat să câştigi 

prestigiosul trofeu” Cum pe mine mă caracterizează 

modestia, într-un interviu dat cu ani în urmă, am afirmat 

că: „Nu mă aşteptam să câştig Cerbul de Aur!”. Acum, aş 

vrea să corectez această afirmatie! O corectez pentru că 

o consider depăşită şi vreau să o rectific: „Bineînţeles că 

fiecare concurent se aştepta să fie clasat cât se poate de 

bine – este şi firesc – de aceea eram într-o competiţie şi nu 

într-un spectacol de varietăţi!” 

Da, aveam încredere în mine, în posibilitatile mele 

vocale, în şarmul şi dezinvoltura cu care m-a înzestrat 

bunul Dumnezeu şi care, de data aceasta a făcut să mă 

simt pe scenă, în cele 3 minute „sacre”- cea mai bună! 

Poate de aceea, juriul a fost atât de ferm în decizia luată în 

cele două tururi de scrutin şi m-a onorat cu Marele Trofeu. 

În plus, astăzi, dupa 43 de ani, văzând pentru prima dată 

prestatia mea de la Cerb, în cadrul emisiunii „Confesiuni”, 

mi-am dat seama că, ceea ce făcusem eu atunci, era atât 

de convingător, din toate punctele de vedere, încât juriul 

nici nu putea decide altfel. Veţi spune… dar modestia unde 

a rămas Ei bine, de data aceasta, am renunţat la ea şi voi 

afirma deschis că: „Juriul a deliberat corect!” 

Există un jurnalist din Brasov care a scris în 1970 o 

carte despre Festivalul „Cerbul de Aur”, despre interpreţi, 

despre culisele „Cerbului de Aur”… O carte cu impresii şi 

interviuri care constituie un document de necontestat al 

acelei vremi şi care recunoaşte calitatea apariţiei mele şi 

decizia juriului, fapt care mă face să fiu liniştită şi mulţumită 

şi să nu-mi mai pese de intrigile voite şi zvonurile care 

puneau sub semnul întrebării decizia unui juriu atât de 

complex, al cărui preşedinte era Directorul Televiziunii 

Olandeze, Dick van Bomell. Acesta este un capitol obscur al 

editiei din 1969. Întrucât îmi permisesem să părăsesc ţara 

şi să nu ma mai întorc, fosta Securitate a încercat prin toate 

mijloacele posibile să-mi şteargă urma, să mă denigreze. 

Au mers pâna-ntr-atât de departe, încât au îndepartat din 

Arhiva TVR recitalul meu din 1970, de la „Cerbul de Aur”, 

alături de Josephine Baker, în acest fel ştergând o urmă 

a unei prestaţii excelente, din care nu a mai rămas decât 

banda sonoră, păstrată şi conservată de către Titus Andrei, 

de la Radio România. De ce Pentru ca generaţia noua să 

nu mă mai poată evalua la justa mea valoare, iar eu sa nu 

mai ocup segmentul care nu poate fi contestat. 

Cei care vor citi aceste rânduri şi care nu cunosc 

exact datele acelei perioade, vor afla de la mine cum stau 

lucrurile cu adevărat! Trebuie să înţelegeţi că, atunci, 

prin plecarea mea, apoi a Mihaelei Mihai şi mai tarziu şi 

a Margaretei Pâslaru, s-au creat nişte „locuri vacante”, 

pe care câteva dintre „colegele noastre” le-au acaparat. 

Concurenţa plecase… Acestea puteau să beneficieze din 

plin de atenţia publicului vitregit de trei mari nume şi de 

muzica lor. Aceasta a fost mişcarea de şah a vremii, dar, 

spre marea lor surpriză, noi ne-am întors, muzica noastră 

a revenit şi există! Deci, istoria şi timpul decid care sunt 

adevăraţii învingători! După ce am avut ocazia să-mi 

vizionez şi dosarele de la CNSAS, am înţeles cu atât mai 

mult, cum am fost manipulată, cum am fost „cântată” de 

către unii „buni” colegi de breaslă, care mă vizitau în Berlin 

şi care, ulterior, informau serviciile secrete. Au existat şi alţi 

colegi care se interesau de mine, chiar intenţionau să vina 

să mă vizitezla Berlin, dar nu pentru că le era dor de mine, 

ci pentru că trebuiau să informeze în legatură cu tot ce se 

întâmpla cu mine! 

„Securitatea acelor vremuri şi mariajul meu 

nefericit, m-au făcut să părăsesc ţara…” 

î 

Viorel VINTILĂ: Ce a urmat după 1970, anul când 

aţi părăsit România De ce aţi ales această cale Eraţi 

un nume mare în România acelor timpuri. Totuşi, aţi 

ales să plecaţi peste hotare şi să vă stabiliţi dincolo 

de spaţiul mioritic… Unde aţi plecat 

Luminiţa DOBRESCU: Am ales această cale pentru

că aşa mi-a fost scris să o 

aleg. Noi nu influenţam 

decât, minimal, soarta; 

în opinia mea, totul e 

programat şi-şi urmează 

drumul. Eu am părăsit 

definitiv ţara în anul 1970, 

după apariţia din recitalul de 

la „Cerbul de Aur”. Au urmat 

câteva turnee în străinătate, 

Festivalul de Muzică 

Uşoară de la Sopot, unde 

câştigasem din nou Marele 

Trofeu, dar pe care nu l-am 

mai putut aduce în ţară din 

cauza plecării mele imediate 

spre Berlinul Occidental, 

altfel îmi expira viza şi biletul 

de avion. Dirijorul Gelu 

Solomonescu, care venise 

să mă însoţească, a rămas 

perplex văzând că renunţ la 

un trofeu atât de apreciat în 

Europa acelei vremi. A fost 

o atitudine împotriva voinţei 

mele, dar nu aveam de ales! 

Da, eram un mare 

nume în România şi totuşi 

am preferat „exilul”. Tocmai 

pentru că mă respect şimi 

respect principiile, 

nelăsându-mă coruptă de 

nimeni, indiferent de ce şi 

pentru ce. Aşa sunt eu şi 

aşa voi rămâne, indiferent 

ce s-ar întâmpla! Nu pot 

spune decât că, Securitatea 

acelor vremuri şi mariajul 

meu nefericit, m-au făcut să 

iau această hotărare. 

„Nu există nimic mai 

jalnic decât să baţi apa în 

piuă, să faci toată viaţa 

acelaşi lucru…” 

Viorel VINTILĂ: Care 

a fost, pe scurt, cursul 

vieţii d-voastră în exil, 

de când aţi plecat şi până 

în decembrie 1989. Sunt 

mulţi iubitori ai muzicii 

dumneavoastră care nu 

cunosc traseul pe care 

l-aţi ales după 1970 şi, ca 

şi mine, suntem curioşi 

să-l aflăm. 

L u m i n i ţ a 

DOBRESCU: Cursul vieţii mele între 1970-1989 nu se 

poate explica în două rânduri... Este mult prea complexă 

această perioadă, că sa fie stenografiată. La Berlin, prin 

intermediul unei bune cunoştinţe o mare personalitate 

a scenei germane, fiica marelui compozitor de operetă, 

Eduard Kunneke (Îndrăgostiţii de pe lună), am fost 

prezentată celei mai mari case de discuri, după care mi 

s-a oferit un contract exclusiv. Am început să înregistrez 

discuri, să fac turnee, spectacole, să am marea onoare 

de-a cânta sub bagheta marelui dirijor, interpret şi Big 

Band Leader, Paul Kuhn. Au urmat şi doua seriale de TV, 

unde am jucat rolul principal. În paralel, am început 

să-mi reactivez vechea mea pasiune pentru pictura pe 

sticlă, pe hârtie japoneză. Am avut nenumărate expoziţii, 

printre care şi una special organizată în memoria victimelor 

marelui cutremur din 1977, banii din vânzări fiind transmişi 

prin Ambasada României, sinistraţilor. A urmat şi un alt, la 

început hobby, şi anume colecţionarea de artă veche, de 

bijuterii vechi, hobby care s-a transformat, cu timpul, într-o 

a doua meserie a mea, pe care o profesez şi în momentul 

de faţă. 

Viaţa mea a fost presărată de perioade de activitate 

diferite, asta pentru că „Gemenii” (Luminiţa este născută 

pe 5 iunie, în zodia Gemenii, n.a.) au nevoie de reînoire 


INTERVIU 

continuă. Nu există nimic mai jalnic decât să baţi apa în 

piuă, să faci toată viaţa acelaşi lucru, ceva de neconceput 

pentru mine! Schimbarea face parte din viaţă, tot ce ne 

înconjoară are nevoie de schimbare, de reînoire, universul 

la fel. Tot! A urmat o perioadă foarte interesantă, între anii 

1995-1999, când am fost Consul Onorific al României, în 

două Landuri din Germania – Brandemburg şi Sachsen- 

Anhalt. Acest lucru mi-a adus foarte mari satisfacţii, astfel 

putând să contribui la schimburile culturale şi economice 

dintre cele doua Landuri şi România. În tot acest timp nu 

am renunţat la „marea mea dragoste”- MUZICA - ba chiar 

am reuşit foarte bine să împletesc toate aceste activităţi, 

astfel încât să nu mă plictisesc şi să am satisfacţii multiple 

şi diverse. 

Viorel VINTILĂ: Aţi încercat să reveniţi după 

1989 şi să vă relansaţi cariera muzicală Aţi primit 

ceva propuneri din partea celor care organizau 

„Cerbul de Aur” sau invitaţii pe posturile de 

televiziune şi radio 

Luminiţa DOBRESCU: Am venit, pentru primă dată, 

în ţară, în 1988, pentru două zile, iar după 1989 am fost 

deseori prezentă, dar motivul principal a fost acela de a-mi 

revedea familia şi prietenii. Mi s-a propus de două ori să 

particip, ca invitat la Festivalul „Cerbul de Aur”, dar condiţiile 

erau inacceptabile şi ca atare am renunţat. Nu mă interesa 

sa fiu numai o prezenţă care să producă senzaţie! Apoi am 

avut solicitări pentru diverse emisiuni TV, interviuri, etc… 

De abia, în 2008, am fost solicitată de către TVR, să particip 

la Gala Aniversarii a 40 de ani de la înfiinţarea Festivalului 

„Cerbul de Aur”. Au urmat şi alte emisiuni interesante la 

diverse posturi TV. De curând am produs un CD, un dublu 

album, în cooperare cu Fundaţia Radio România. Acesta are 

drept scop readucerea în memorie a cântăreţei Luminiţa 

Dobrescu, a pieselor ei îndrăgite şi de a readuce în peisajul 

muzicii uşoare româneşti a acelui segment muzical care 

lipseste de atâta amar de vreme; repertoriul este bine 

chibzuit, iar calitatea înregistrarilor este excelentă şi cred 

că va plăcea publicului românesc, care, sper, că nu m-a 

uitat încă. 

Viorel VINTILĂ: Ştiu că acum locuiţi de o 

perioadă în Italia. Cum vi se pare comunitatea 

românească din Italia 

Luminiţa DOBRESCU: Nu pot vorbi de o comunitate 

română pentru că nu sunt confruntată direct cu ea. Eu 

acum trăiesc într-o zonă cu prezenţe româneşti destul de 

sporadice. Cunosc câţiva români de mare valoare, printre 

care o jurnalistă din Milano, care a scris de curând o carte 

foarte interesantă despre românii de valoare din zona de 

nord a Italiei. Este vorba de Violeta Popescu care a înfiinţat 

şi un Centru Cultural Romano-Italian, cât şi o bibliotecă 

românească. 

Viorel VINTILĂ: Aveţi regrete că aţi părăsit 

România 

Luminiţa DOBRESCU: Regrete În niciun caz! Ar 

însemna că tot ce am făcut până acum să nu-mi fi dat nicio 

satisfacţie şi să mă trimită în timp cu gandul şi cu sufletul 

la ce-am lasat în urma! Sunt perfect împăcată de cursul 

vieţii mele, de ceea ce am obţinut în viaţă şi, sincer cred, 

că mai mult nu se putea! 

„Lucrez în prezent la o carte autobiografică…” 

Viorel VINTILĂ: Cu ce va ocupaţi în prezent 

A devenit arta ceva mai mult decât un hobby Mai 

cântaţi 

Luminiţa DOBRESCU: În prezent, ca şi în trecut, 

cânt şi mă ocup, în paralel, şi de artă. Colecţionez artă 

bună, colaborez cu muzee mari din Europa şi SUA. În 

plus, lucrez la o carte autobiografică, la un document 

care să ateste adevărul despre viaţa Luminiţei Dobrescu, 

persoană publică şi persoană privată. Am avut cinstea de 

a ma bucura de un film documentar de 50 minute produs 

de Mariana Badan de la TVR, care va descrie drumul vieţii 

mele. Filmul chiar aşa se numeşte: „Drumul unui Cerb de 

Aur”! 

8129

TRADUCERI 

Andrea Porter 

Volumul Andreei Porter 

„Un anotimp de mici nebunii” 

(A Season of Small Insanities) 

este publicat de editura 

Salt Publishing. Pamfletul 

său, „Balon” (Bubble) a fost 

adaptat intr-o piesă şi a fost 

difuzat pe postul naţional de 

radio BBC. Poeziile sale au 

fost publicate în multe reviste 

din Regatul Unit, Republica 

Irlanda, Canada şi Statele Unite ale Americii. De 

asemenea, este profesor al Şcolii de Poezie (Poetry 

School) şi ajută la organizarea unei serii anuale de 

lecturi de poezie la Cambridge. 

Casa din nord 

Acum Oban este acoperit deja de zăpadă. 

Sunt bătrâni care mormăie când dau cu lopata. 

Femei în haine groase vor susţine cu gâturile 

puternice ale celor ocupaţi un cer plumburiu şi 

încărcat. 

Un poştaş va înlătura fulgii de pe scrisori, 

privind cum cerneala albastră va curge un pic dintrun 

O sau B. 

Copacii vor dispărea până la o imagine pală a 

scoarţei. 

Mituri despre creaturi reci vor umple străzile, 

ochii lor aprinşi de ferestrele luminate în amurg. 

Un suflet îşi va târî paşii până la uşa 

unei case cu ziduri solide şi un acoperiş rezistent, 

ascunzându-se acolo de al iernii lup până la topirea 

zăpezii. 

(Oban este un micuţ oraş scoţian din nordul 

Regatului Unit.) 

Ca şi cum ar fi nou 

Acest băiat impetuos fâlfâie din mâini la vaci, 

mâinile sale palide bat, fără mânuşi, 

aerul de noiembrie, gri ca oţelul. 

Ele se uită fix la încântarea lui agitată, 

liniştea fiind întreruptă de uimirea lui. 

Numai porţile de oţel separă 

trupurile lor aburinde de el. 

Răsuflarea lor îi aburesc ochelarii. 

Strânge între mâini arsura gratiilor, 

se leagănă înainte şi-napoi, vacă, vacă, vacă, 

cuvântul singuratic pe o balama îngheţată. 

Unele din ele se retrag dar una rămâne, 

limba ei groasă zgârâindu-i degetele. 

Muntele mic format de pumnul său 

devine alb în urma acestor lucruri. 

de Goya şi o fotografie a unui cortegiu funerar 

a cinci soldaţi la Wootten Basset, 20 decembrie 

2009. 

Ne-am tocit tălpile 

mergând după un tărăm gol 

reîntorcându-ne să cerem ceva 

ce nu suntem pregătiţi să cărăm. 

Ceea ce avem acum ne reduce 

la o pată îmbibată de ploaie, 

un animal, a cărui spinare neagră 

tremură pe strada unui sat. 

Ceva s-a dezlipit ca un arici (Velcro) 

zgomot brusc şi separare. 

Ne îndoim sub presiunea ploii, 

ne agăţăm de lumina lucioasă din stradă 

dar graţia şi greutatea fiecărei zile 

este tot ce putem suporta pe acest drum. 

Epitaf pentru gemeni nenăscuţi 

(Atacul cu bombă din Omagh din august 1998 

unde o femeie însărcinată cu gemeni a fost 

omorâtă într-un atac terorist IRA.) 

Noi, cei ce încă nu avem nume, ce stăm îmbrăţişaţi 

ca două virgule, nu mai simţim 

vibraţiile ritmice ale inimii ei, 

respiraţia sa regulată şi blândă. 

Noi, cei ce încă nu avem nume, familiari cu alinarea 

ce ne-o oferă părţile corpului fiecăruia, îmbinaţi în 

întuneric, 

nu mai putem auzi zgomote din afară, 

ce se întrepătrundeau în haina noastră fluidă. 

Noi, cei ce încă nu avem nume, ce dormim şi 

aşteptăm 

şi dormim în continuare, nu mai putem deveni. 

Acest ultim spaţiu se transformă în leagănul nostru, 

Noi, cei ce încă nu avem nume, niciodată singuri, 

ca în oglindă, 

nu mai putem simţi secundele, orele, zilele 

mişcându-se într-un crescendo de aer şi lumină. 

Rămânem aici, la fel de eterni ca ura şi speranţa. 

Aceste poeme 

sunt traduse în 

cadrul Proiectului 

Internaţional 

Poetry PRO, 

coordonat de Lidia 

Vianu, Director al 

Masteratului pentru 

Traducerea Textului Literar Contemporan - 

Universitatea Bucureşti, http://mttlc.ro 

Traducere de Florina 

Sămulescu 

Pelerini 

După tabloul negru „Procesiunea Sfântului Oficiu” 


O „Probotă” de amintiri... 

AMINTIRI 


N-am avut norocul să deturnez, şi eu, planul 

excursiei, pentru că o doamnă din autobuz se grăbea 

să ajungă la Oneşti, unde ne invita pe toţi, şi nu mai 

era timp de abatere pe la Agapia. A rămas singurul ocol 

acesta, cerut imperios de George Muntean. Iar la Probota 

am văzut, în fine, „bucla” de sub semnătura mânăstirilor 

în trupul Moldovei. Să amintesc, mai întâi, că stă pe o 

buză de deal de unde se vede „stepa” până dincolo de 

lunca Siretului, până spre Prut chiar şi, probabil, în zilele 

senine, până la Nistru. Este o ctitorie a lui Petru Rareş. 

Toată lumea ar trebui să ştie ce înseamnă, atât ca loc 

în sine cât şi ca eveniment actual. Actualmente, de vreo 

10 ani, în această uriaşă biserică s-au pus schele şi a 

început ştergerea ei pe dinăuntru de către tineri înarmaţi 

cu cele mai sofisticate unelte ale reconstituirii: vată 

înfăşurată pe băţ şi spirt. Este incredibil, dar aceşti tineri 

– studenţi ieşeni angajaţi cu ziua pe timp de vară – au 

scos de sub afumături şi de sub pictura bombastică a 

secolului al XIX-lea (s-a repictat Probota, ca şi biserica 

lui Dragoş Vodă de la Rădăuţi, în spiritul sfârşitului de 

secol „Biedermeier”) - o adevărată „Capelă Sixtină” a 

Moldovei, cum o denumeşte George Muntean (probabil, 

după surse docte). În locul verdelui spălăcit apare, de 

dedesupt, roşul rareşesc originar, fascinant. Impresia este 

că stai sub cerul liber – iar cerul nu este liber de loc, ci în 

toate colţurile sunt sfinţii creştini , icoane şi iarăşi icoane, 

un covor nesfârşit de chipuri care te apără şi te ameninţă 

în acelaşi timp. Aşa cum spaţiul catolic copleşeşte prin 

gol imens şi sculpturi – tot astfel, aş îndrăzni să zic, 

Probota ortodoxă copleşeşte prin imagini. Ai zice că n-a 

rămas pe dinafară nimic din Vechiul Testament, nimic din 

Noul Testament, toată Biblia stă pe cupola imensă şi pe 

păreţii abrupţi. Iar ca spaţiu, în Probota intră Voroneţul, 

Suceviţa. Moldoviţa... Este o imensitate cum numai sub 

pământ îţi poţi închipui că se poate, într-o salină de pildă. 

Icoanele cele multe, una lângă alta, măresc perspectiva, 

fac să te crezi (simţi) într-un infinit logic, adică în nesgfârşire 

indusă de mintea omenească. Înţelegi pe viu, 

dintr-o dată, tendinţa imperială a lui Petru Rareş, acel 

„Vom fi ce-am fost şi mai mult decât atât” al său – şi-ţi 

dai seama ce-ar fi făcut el din Moldova dacă ar mai fi avut 

răgaz 

Ȧcest lucru îl înţelegi, însă. după icoanele noi scoase 

la iveală una după alta, timp de 10 ani şi mai bine, de către 

tinerii studenţi răbdători cu beţişoarele lor bandajate cu 

vată şi muiate în spirt. Au spălat tavanul şi zidurile de sus 

în jos până aproape de jumătate. 

George Muntean este bucuros că ne-a convins, dar 

ne coboară brusc din sublim cu una dintre replicile lui 

ironice: „- Să fi văzut ce era aici prin 1950 şi 1960: cocină 

de porci, grajd de boi, depozit de porumb!” Începe să-şi 

depene amintirile de pe când era tânăr ziarist, metodist 

şi ce va mai fi fost pe atunci, şi era repartizat chiar „în 

acest raion”. Apoi, ieşind afară din biserică, pune mâna 

pe câteva cruci de piatră din incintă, le mângâie şi îşi 

aminteşte cât de greu le-a salvat de la spargere, luândule 

din drumul tractoarelor, adăpostindu-le undeva unde 

nu încurcau.... 

Nu mă opresc la acest noroi al prozei, vreau să 

rămân cu impresia Probotei Imperiale cu mantia ei roşie 

de icoane. Mai aflu că întreaga acţiune (sau cea mai mare 

parte a ei: despre plata restauratorilor este vorba în primul 

rând) a fost sponsorizată de japonezi – şi fac legăturile cu 

drumurile lui George Muntean în Japonia, cu prietenii săi 

japonezi... Tot la imaginea Probotei restituite vreau să 

rămân, mi-o fixez în minte ca pe o peşteră imensă săpată, 

însă, nu dedesupt, nu sub pământ – ci deasupra, în aer, 

până la cer, cu cerul cu tot. Nu lasă nici un locşor liber, 

cerul întreg este însigilat, petec de petecuţ, cu sfinţi... 

În această „Probotă de amintiri” despre George 

Muntean nu mai este loc, iată, de lungile discuţii avute cu 

el pe drumul de întoarcere la Bucureşti, unde am ajuns pe 

la orele 2 din noapte. Aş vrea să spun că el m-a provocat, 

cu acest drum la Probota din care a vrut să facă o pildă 

– şi i-am povestit (explicat) în detalii proiectul la care 

lucram eu însumi de câţiva ani buni. Abia îi apăruse cartea 

„Eminescu – 100 de documente noi” (Ed. Eminescu, 


2000), pe care o ştiam 

în mare parte din piesele 

componente (articolele din 

„Revista de Istorie şi Teorie 

Literară”) – şi vorbeam 

cu un avizat în chestiunea 

ediţiilor Maiorescu. I-am 

„developat” parabola 

Probotei pe munca mea, 

aşadar: de vreo câţiva 

ani buni lucram la o ediţie 

critică a „Poesiilor” lui 

Eminescu (antumele, 

nucleul maiorescian adică) 

– comparând între ele, 

vers cu vers, vreo 24 de 

ediţii anterioare. Este vorba 

de cele 11 ediţii scoase 

de Titu Maiorescu (dintre 

care nu seamănă una cu 

alta, mereu se schimbă 

N.Georgescu 

termenii şi punctuaţia), apoi de ediţiile Scurtu, Bogdan- 

Duică, Adamescu (şapte la număr), Iorga, Murnu, Botez, 

Ibrăileanu, Călinescu, Perpessicius – toate, comparate 

între ele, apoi comparate cu primele tipărituri ale 

poeziilor eminesciene şi cu ultimele manuscrise. Scopul 

meu: stabilirea voineţi auctoriale, a lui Eminescu însuşi, 

în privinţa textului şi, mai ales, a punctuaţiei. Muncă 

migăloasă, de ani întregi arşi între vagoane de ţigări şi 

stinşi cu cisterne de bere... Am discutat câteva exemple 

pe întregul drum, dovedindu-i că dedesupt, adică dincolo 

de ediţii, stă un alt text, cel eminescian autentic, fascinant 

– şi în final l-am întrebat, hâtru :” – De ce m-ai adus, 

Domnule George Muntean, la Probota!” Mi-a dat de 

înţeles că ştia la ce lucrez, din articolele pe care mi le 

citise... „- Ca să-ţi cauţi japonezi, Nicolae Georgescu!” – 

a glumit cu înţeles. „- Bine, am continuat, dar eu n-am 

nici măcar negri pentru lucru! Cum să pun carul înaintea 

boilor”. „ - Nu, nu aşa... Găseşte-ţi mai întâi boi şi apoi 

să faci carul!” 

Sigur că într-o ordine ideală a lucrurilor avea 

dreptate. Dar...ordinea lucrurilor nu este ideală, este aşa 

cum o vezi, cum o prinzi: eu vreau să muncesc şi atât, nu 

caut mai întâi sponsorii. Aici, toţi suntem cam ardeleni, 

adică vedem muntele şi urmăm instinctul ascensiunii: 

„Sus, sus, sus la munte sus!” 

Acest drum la Probota a fost, pentru mine, un fel 

de răsplată intelectuală din partea lui George Muntean - 

cu patru ani înainte de a-mi încheia munca la ediţie (care 

a apărut în 2004). Şi, cum în asemenea momente toţi 

avem impresia (sentimentul) că cei din jur ne încurajează 

sau ne transmit mesaje de încurajare din experienţa lor, 

astfel am luat şi eu încuviinţările pe care le-am primit 

de la George Muntean, chiar daca uneori am înţeles că o 

făcea şi din complezenţă. Cred că-i şedea pe limbă, la un 

moment dat, să rostească zicala:” Pe un de aduni tu aşchii 

eu am tăiat pădure!”... Am consemnat în cărţile mele 

observaţiile pe care mi le-a făcut în timpul acestui drum 

de noapte nesfârşită. Este vorba despre organizarea, 

sau „arhitectura” Ediţiei princeps Eminescu. Împotriva 

opiniei curente că această arhitectură ar fi aparţinut lui 

Titu Maiorescu, acela care scoate cartea de Crăciun 1883, 

mie îmi reieşea, din studii aprofundate pe amănunte, că 

însuşi autorul, Eminescu, este cel care pusese în ordine 

poeziile una după alta. Dintre argumentele „materiale”, 

ca să le zic aşa, pe care i le-am expus colegului meu 

de bancă din autobuz, două l-au interesat. Mai întâi, 

acela al greşelilor de tipar. În Ediţia princeps Eminescu 

se perpetuează greşelile de tipar din poeziile publicate 

mai întâi în „Convorbiri literare”. Sunt şapte asemenea 

greşeli. De pildă, în „Împărat şi proletar”, publicată 

în 1874, apare expresia „femei... cu cumşe frigiene”, 

metateză de tipograf pentru „cuşme”. În Ediţia princeps 

din 1883 apare la fel: ”cumşe” – abia în ediţia a doua, 

î 

din 1885, editorul corectând „cuşme frigiene”. Şapte 

asemenea greşeli de corectură, în diverse poezii, toate 

îndreptate în ediţia a doua, îmi permiteau ipoteza de 

lucru după care Ediţia princeps s-a cules, în tipografie, 

după tipăriturile deja făcute înainte, adică Eminescu 

8131

PRECIZĂRI 

STATUTUL LIMBII ROMANE 

IN UCRAINA DUPĂ 20 DE ANI 

DE INDEPENDENŢĂ 

Alexandrina CERNOV 

membru de onoare al Academiei Române 


Aşa zisele „mini-grupe româneşti” de la Universitatea 

din Cernăuţi reprezintă o ficţiune (ca să nu spunem 

minciună), deoarece studenţilor din aşa-numitele „minigrupe” 

româneşti li se predă... tot în limba ucraineană. Aici 

nu se predă măcar un „mini / micro-curs” de traducere 

în limba română a terminologiei ştiinţifice respective. 

Devenind profesori, la alte obiecte decât limba română, ei 

nu cunosc, sau cunosc insuficient terminologia ştiinţifică la 

disciplinele respective, astfel, se-nţelege, că multora dintre 

ei le este mai uşor, să se folosească de manuale în limba 

ucraineană, după care ei înşişi au învăţat. Oficial, fenomenul 

este prezentat ca o „dorinţă sacră” a românilor de a învăţa 

în limba ucraineană. Este o adevărată capcană întinsă 

limbii române pe care astăzi noi încă nu o conştientizăm 

pe deplin şi nu-i intuim consecinţele pe care le va avea în 

viitor, şi anume - transformarea limbii române în „limbă de 

bucătărie”. 

E necesar să amintim că, din cauză că în Ucraina nu 

sunt recunoscute diplomele de specialitate din România şi 

din Re publica Moldova, specialiştii de care au atâta nevoie 

şcolile româneşti din Ucrai na, nu se mai întorc acasă, 

preferând să-şi caute un post în ţara respectivă. 

Ne întrebăm, ce avem noi, românii din Cernăuţi, în 

afară de activitatea separa tistă a Societăţii Moldovenilor 

şi, nu în ultimul rând, interesele meschine ale actualei 

conduceri a Societăţii „Mihai Eminescu” de a discredita şi 

a crea „legende” năstruşnice despre anumite personalităţi 

„incomode” prin activitatea lor pentru autorităţile locale 

de stat Nu se mai discută proiectele de legi, calitatea 

învăţământului românesc etc. - se rostesc doar discursuri 

„patriotice”, stil Caţavencu, menite să le creeze unora alura 

de lideri-patrioţi, după care nu se mai face nimic, doar 

întâlniri, expoziţii sau lansări de carte la care participă un 

număr minuscul de intelectuali admişi la „masa liderilor”. 

Astăzi, doar peste 20 de ani, urmărim o 

a tăiat, pur şi simplu, pagina tipărită în 1874 (sau în 

ceilalţi ani când publicase poeziile) şi a considerat-o iarăşi 

manuscris aşezând-o în teancul organizat pentru volumul 

său – şi tipograful, lucrând mecanic, a recules greşelile. 

Ca argument suplimentar: de ce lipsesc din lada sa de 

manuscrise aceste tăieturi din „Convorbiri literare” cu 

poeziile lui Orice poet îşi păstrează pentru sine poeziile 

tipărite, şi le pune în arhiva personală. Ei bie, aceste două 

argumente i-au dezlegat limba lui George Muntean. Mi-a 

adus aminte, mai întâi, că în anii când la Probota se 

perpetua grajdul comunal, el a ajuns la Bucureşti şi a fost 

secretarul lui Perpessicius, lucrând mult alături de editorul 

lui Eminescu. Apoi mi-a spus textual: „- Perpessicius 

ajunsese la aceeaşi concluzie, dar spunea altceva. Nu că 

poetul ar fi făcut tăieturi după „Convorbirile literare” cu 

poeziile sale – ci că ar fi pus semne în volume cu aceste 

poezii şi ordinea tipăririi lor în volum.” 

Indiciul mi-a fost suficient, iar faptul că un alt editor 

înaintea mea, chiar Perpessicius, părintele eminescologiei, 

a făcut aceste verificări filologice depistând, prin 

comparaţie, greşelile – mi-a dat încredere în ipoteza de 

lucru pe care mersesem. Ulterior dovezile care întăresc 

teoria că Eminescu însuşi şi-a construit volumul din 

1883 s-au înmulţit ; nu insist asupra lor, pentru că leam 

dezvoltat pe larg în altă parte. George Mntean, însă, 

mi-a transmis oarecum un secret, mi-a redat acele 

discuţii care se purtau în jurul lui Perpessicius.Eu am luat 

lucrurile ca pe o transmisie de obligaţii. Întâmplarea mi-a 

dat această excursie, această pildă a Probotei, această 

noapte eminescoloigică în autobuz – şi eu am resimţit-o 

scădere esenţială a numărului de şcoli româneşti 

şi transformarea lor în şcoli bilingve, românoucrainene. 

Observăm de asemeni că trecerea la şcoli mixte, 

cu clase româneşti şi ucrainene se realizează mai uşor 

în localităţile în care populaţia se declară moldoveni şi 

Societatea Culturală a Moldovenilor din Ucraina (preşedinte 

A. S. Fetescu) activează perseverent, propagând în 

localităţile respective-o atitudine antiromânească. 

Astfel, de la proclamarea independenţei Ucrainei 

(1991) până în prezent învă ţământul în limba română a 

avut mari pierderi morale. Pe lângă scăderea numărului 

de şcoli cu limba română de predare are loc scăderea în 

continuare a orelor repartizate pentru limba şi literatura 

română, acordarea unui statut inferior limbii şi literaturii 

române în cadrul examenelor de absolvire prin includerea 

în listele examenelor neobligatorii şi înlocuirea, în unele 

cazuri, cu examenul la limba şi literatura ucraineană (sau 

la alegerea elevului); formularea ambiguă (poate fi şi 

examenul la limba română) a ordonanţelor ministeriale dă 

posibilitatea, de a manevra după bunul plac al direcţiilor 

regionale, raionale şi orăşeneşti de în văţământ. 

Administraţia de Stat din Regiunea Cernăuţi pretinde 

că ţine cont de pre gătirea cadrelor pedagogice pentru şcolile 

româneşti din regiune, şi de particu larităţile naţionale şi de 

limbă a regiunii şi se îngrijeşte de reţeaua instituţiilor de 

învăţământ superior, mediu-special în limba română din 

regiune. 

Declaraţiile Direcţiei învăţământului şi Ştiinţei a 

Administraţiei Regionale de Stat împreună cu Universitatea 

Naţională din Cernăuţi, care pretind că au cercetat 

necesitatea cadrelor didactice pentru şcolile românofone 

pe anii 2006-2012, sunt false. Mini-grupele de la unele 

facultăţile universităţii cernăuţene, după cum am văzut 

mai sus, sunt astăzi inexistente, cu toate că Ministerul 

învăţământului şi Ştiinţei a Ucrainei (prin scrisoarea 

din 27.06.02 nr. 1/11-2095) a permis de a se introduce 

la universitate, începând încă cu anul de învăţământ 

2006/2007, pregătirea profesorilor de matematică, fizică, 

chimie, biologie, geografie, istorie, limbi străine etc. pentru 

şcolile cu predare în limba română. 

La 9 februarie 2010, cea de-a XXXVI sesiune de a 

IV convocare a Consiliului Regional a întărit Programul 

de susţinere a societăţilor naţional-culturale din regiunea 

Cernăuţi şi a diasporei ucrainene pe anii 2010-2012, scopul 

căruia este îmbogăţirea reciprocă a culturilor comunităţilor 

etnice din regiune şi atingerea optimală a corelaţiei 

intereselor naţiunii titulare şi a minorităţilor naţionale, ceea 

ce ar contribui la conso lidarea societăţii ucrainene. 

Scopuri nobile, dar care nu se realizează. 

ca pe o necesitate. Tot un fel de infinit logic de posibilităţi 

dintre care s-a selectat cea potrivită. De ce nu s-a rezolvat 

problema Ediţiei princeps Eminescu atunci, în anii ’60 ai 

secolului trecut, sau de ce nu s-a pus măcar - nu ştiu – şi 

poate că nici nu mă interesează. Să zicem că pozitivismul 

epocii, care cerea adevăruri certe, ferme, nu avea cum 

să cuprindă asemenea interogaţii... 

... Am vrut să mai merg o dată la Probota, cu sau 

fără George Muntean, după ce mi-am încheiat propriile 

mele ştergeri cu vată şi spirt în poezia lui Eminescu. Mai 

ales că la vreo doi ani după stoparea ţigărilor şi a berii miam 

regăsit, în mare, sănătatea ţărănească. 

Am aflat chiar că Domnul Ion Filipciuc a încheiat 

calculul, ştie relativ exact cât de mare trebuie să fie 

groapa şi proţapul pentru un bou de 5oo kilograme, câte 

căruţe de lemne sunt necesare coacerii, are chiar şi o listă 

cu sponsori... De unde, însă, minister să mai sponsorizeze 

un autocar pe drmul semnăturii mânăstireşti a Moldovei 

– Şi apoi, mai mult ca sigur se va găsi, iarăşi, cineva grăbit 

să ajungă la Oneşti – şi tot nu voi apuca să văd cu ochii 

şi să pipăi cu mâinile crucea Veronicăi Micle de la Agapia. 

Să zic, hai, că lucrurile vor merge cum trebuie: unde se 

vor găsi, însă, cei care să mănânce un bou întreg de 5oo 

de kilograme făcut la proţap în curtea Mânăstirii Putna 

în amintirea acelui electrizant 1871 românesc Sunt tot 

mai puţini iubitorii de Eminescu, nu poţi umple nici un 

microbuz cu ei – iar prin retragerea lui George Muntean 

dincolo de cerul Probotei, pe aici, printre umbrele noastre, 

s-a făcut cam multă lumină. Un luminiş cam cât pentru 

10-20 la un loc. 


Vinul de post şi viaţa 

românului 

Noua carte ieşită de la editura 

PIM şi semnată de Ioan Mititelu ne 

incită chiar din titlul acesteia - „Vinul 

de post”, ceea ce este din start un 

oximoron. Ca şi dumneavoastră, neam 

întrebat şi noi ce este vinul de post. 

Ca să nu ne ţină cu sufletul la gură 

şi ca să nu ne mai stresăm căutând 

prin cărţi de învăţături creştine ce o fi 

acela un „vin de post” (despre care 

nici cel mai tolerant monah nu a rostit 

vreodată măcar un cuvinţel), ne-o 

spune însuşi autorul dintru început, 

într-un scurt „Cuvânt înainte”. De 

fapt, se pare că autorul ne lămureşte 

Gabriela Aprodu buştean iar pentru asta, mai bine o 

să-i dăm lui cuvântul: „De ce Vinul de 

Post Ce este Vinul de Post Unde se 

găseşte Vin de Post Este sec, demisec, sau dulce Ce soi de 

viţă produce Vinul de Post Este alb, roşu, ghiurghiuliu, sau 

negru Cât este de scump Cât trebuie să „consumi” ca să te 

faci mangă Poate să bea asemenea vin şi bunicul meu bolnav 

de diabet, hepatită cronică, reumatism degenerativ, cardiac 

sub tratament, cu junghi în spate, junghi în coaste, junghi 

după ceafă, în urechea stângă şi cu pensia grav ciuntită de 

Băsescu 

Întrebări, întrebări, multe întrebări care mi se pun, şi 

eu, habar n-am ce să le răspund, decât că Vinul de post a 

fost denumit aşa, şi basta. Până la urmă, de ce miercuri se 

numeşte miercuri, iar alb se numeşte alb. Adică este ceva ce 

s-a numit aşa fără prea multe marafeturi, şi aşa a rămas.” 

Observăm încă din incipit că autorul a conceput această 

carte ca o pe o şaradă izvorâtă din nedumeririle, angoasele 

şi tresăririle sale de cetăţean demn - reacţii fireşti noile la 

condiţiile existente acum pe acest picior de plai numit România. 

Iar cartea se constituie, de la un cap la celălalt, pe întreg 

parcursul celor 332 de pagini într-un uriaş pamflet. De ce a 

ales această formă de manifestare Dar mai bine să-l ascultăm 

din nou explicaţiile autorului însuşi din acelaşi „Cuvânt înainte”: 

„Cât priveşte cartea aceasta, pot să vă dau unele relaţii, doar 

aşa la ureche, ca să nu audă şi ceilalţi. Năucit de o politică 

dezastruoasă, mi-am cam ieşit un pic din ţâţâni şi atunci, deşi 

cunosc la perfecţie să trag cu puşca şi mitraliera, dar mijlocele 

mele nu-mi permit o asemenea prea nobilă manifestare, am 

ales ca să trag aşa cum pot, cu pamfletul.” 

Şi trage autorul, cum ar trage cineva nu numai lejer 

indispus, ci bine „scos din ţâţâni”, trage la foc cu foc şi la foc 

automat, din toate poziţiile folosind arma de temut a umorului 

fin, a situaţiilor halucinante, situaţii care până la urmă se 

conturează ca nişte pastile cumplit de reale şi dureros de 

amare pentru mioriticul popor român pornit acum pe o cale 

divergentă de curgerea milenară a timpului pe acest colţ de 

lume. 

Se pare că pentru autorul cărţii, care se dovedeşte un 

fin receptor al evenimentelor cotidiene, condiţia umană grav 

mutilată a românului se transformă într-un diform sunet 

de alarmă pe care caută să-l pună în scenă, să-l aducă la 

cunoştinţa tuturor, să-l deconspire, să-l arate cu degetul şi 

poate, să încerce la modul literar pregătirea românului obişnuit 

pentru iminenta sosire al ceasului al doisprezecelea, al ceasului 

când nu mai e cale de întors , când s-a ajuns la situaţia-limită 

în care „ori se rupe hamul, ori crapă iapa”. 

Cartea este formată din circa 80 de schiţe cu o tentă vădit 

umoristică, în care autorul se joacă mereu de-a „râsu-plânsu”, 

dat fiind că situaţiile în care se regăsesc personajele, deşi 

descrise în limbaj voit umoristic, se află de fapt în situaţia de 

a fi compătimite pentru soarta nedreaptă la care sunt supuse 

printre meandrele unei democraţii ciudate şi uneori cu tente 

abracadabrante. Păstrând proporţiile, majoritatea schiţelor din 

carte par desprinse din lumea lui Charlot, acel personaj mic, 

ciudat, dar simpatic, care aparent stârneşte râsul, doar ca la 

final să-ţi descoperi o lacrimă strivită în colţul ochiului. 

Ceea ce atrage atenţia încă de la prima vedere sunt titlurile 

care încearcă să sugereze plastic şi incitant conţinutul schiţei. 

Să trecem cu privirea peste o serie de titluri: „Măru’ mai mic, 

sau nimic”, „Eu cu cine fac banking”, „Pensionaru’ informat”, 

„Imuni ca oaia căpiată”, „Sfânta păruială”, „Agresiune la capra 

podului”, Moartea tragică a statului social”, „Chiu şi vai, peun 

picior de plai”, „De doi bani, filozofie”, „S-a suit scroafa-n 


LECTOR 

copac”, „De ce adună bărbaţii scame în buric”, „Din categoria 

„ba pe-a mătii”, şi multe altele cu titluri tot aşa de „instructive”. 

Năucit de invazia agresivă şi pretins salvatoare a bisericii 

asupra nenorocitului de român, bântuit de spectrul celor peste 

20.000 de biserici construite după 1990, timp în care s-au 

închis peste 300 de spitale şi aproape 1000 de şcoli, autorul 

iese din tiparele „omului nou, postdecembrist”, a aşa-zisului om 

cu frica lui Dumnezeu şi, în câteva dintre schiţe, ne arată cu 

degetul o altă faţă a lumii acesteia, populată de popi burtoşi 

cu buzele veşnic unse cu grăsime. Cred că asemenea multor 

oameni care mai credeau în ceva sfânt pe lumea aceasta, şi el 

şi-a pierdut cu totul credinţa în ceea ce propovăduieşte un cler 

corupt şi lacom. 

Regăsim şi acest aspect în schiţe precum „Distracţie cu 

Iov”, „Chinezării cu spini şi cuie”, „Sfânta păruială”, „Biblia a 

scris-o popa” şi altele. Parcă-l şi vedem pe autor rugându-se în 

stilul descris în carte: „Iartă şi miluieşte Doamne Dumnezeule, 

cu prea mare mila Ta, că mari tâmpenii şi monumentale 

gogomănii, mustind de prostie, se mai întâlnesc în cărţile 

Tale…”(Distracţie cu Iov n.n.) dându-şi cu falsă smerenie ochii 

peste cap şi abţinându-se să nu izbucnească într-un râs din 

acela sănătos, care nu poate fi stârnit decât de o glumă bună. 

În „Chinezării cu spini şi cuie”, o schiţă scrisă la persoana întâi 

autorul îşi dezvăluie firea avidă de cunoaştere, pe care şi-o 

mărturiseşte chiar şi în cântecul fredonat în baie, de unde zilnic 

se aude „un cântecel plin ochi, cu dor de ducă spre cele zări.” 

Este normal ca gândul să îl poarte spre Italia, locul unde 

se găsesc multe obiecte care mărturisesc existenţa vechilor 

sfinţi, ţara unde se găseşte „kit-ul de supravieţuire prin înviere 

al Mîntuitorului nostru Isus Hristos”, kit care ni se înfăţişează 

acum sub forma unui linţoliu pictat. Autorul este puţin încurcat 

de avalanşa de mărturii materiale ale existenţei înaintaşilor 

bisericii deoarece, deşi din lemnul Sfintei Cruci sunt atâtea 

aşchii încât se depăşeşte cubajul a trei păduri, în ceea ce 

priveşte capul Sfântului Ioan Botezătorul, se mai găsesc astăzi 

numai 32 de capete ale acestui sfânt, atestate de către biserică 

precum că i-ar fi aparţinut de drept sfântului. După cum spune 

autorul „Poate că la înapoiere spre România, s-o dau niţel cotită 

şi prin Marea Britanie, unde cică s-a făcut o altă descoperire de 

proporţii, din ultima vreme. De data aceasta este vorba de un 

spin (da, nu vă miraţi, una bucată spin, dintr-o specie perfect 

spinoasă şi necunoscută, valabilă cu documente în regulă, 

doar pe timpul lui Isus!!!), din coroana pe care a purtat-o 

Mântuitorul. 

De asemenea, autorul îşi manifestă în unele schiţe 

aversiunea sa faţă de americani, pe care îi consideră un popor 

fără istorie şi fără nici un respect pentru istoria altora, un 

popor din rândul cărora văcari ajunşi la manşa unor păsări de 

oţel au distrus centrul istoric al Dresdei, ce mai rămăsese din 

Babilonul antic aflat la nord de Bagdad, în Italia au făcut una cu 

pământul lăcaşuri de cult aflate în picioare de peste un mileniu 

şi jumătate, au distrus podurile Florenţei, a fost singurul popor 

din lume care a folosit arme de nimicire în masă, a ucis coreeni, 

vietnamezi, sârbi, irakieni, afgani şi cetăţeni ale altor popoare 

care nu au atacat şi nici nu aveau de gând să atace vreodată 

Statele Unite, un popor care a ridicat barbaria şi dreptul celui 

mai tare la rang la rang de lege organică. Din această categorie 

pot fi amintite schiţele: „Sfânta prostie americană”, „Osama bin 

Laden şi ţaţa Veta”, „De-i Osama sau Obama…” 

Totuşi, majoritatea schiţelor se axează pe situaţii care pot 

fi deseori observate în ţara noastră în conduita politicienilor 

noştri, în educaţie etc… 

Se vede că autorul nu consideră invenţiile politice ca 

fiind de azi, de ieri, ci ca datând din zorii istoriei acestui popor 

iar aceasta se poate sesiza mai ales în schiţa: „Mică istorie 

electorală” în care eroul, personaj important al zilelor noastre se 

documentează citind circa patru pagini şi jumătate dintr-o carte 

numită „Istoria României”, în care se dă ca exemplu o situaţie 

din timpul domniei lui Mircea cel Bătrân. Acesta s-a trezit pe 

nepusă masă cu un contracandidat la domnie în persona unuia, 

Vlad. Şi, pornind de la această rivalitate, autorul face unele 

precizări: „Cu ocazia scrutinului electoral, loviturile politice se 

dădeau mai ales în zona gâtului, iar urnele erau pregătite din 

timp şi apoi folosite pentru a păstra rămăşiţele pământeşti 

ale Opoziţiei.” sau: „Alegerile pe timpul acela, fiind ev mediu 

şi deci era necesară o strictă economie bugetară, se ţineau 

într-o singură circumscripţie electorală, aşa că pentru motive 

doar de el cunoscute, Mircea a trasat ferm circumscripţia, cu 

centrul electoral la Rovine în câmpii, considerând că are în felul 

acesta un oarece avantaj.”, de unde observăm că prezenta 

comasare a alegerilor are un precedent ilustru în istorie. Iar 

în încheiere, personajul se comportă apoteotic: „… asemeni lui 

Ştefan cel Mare, să poată glăsui în faţa mulţimilor, ca de pe 

puntea mineralierului: „Popor român! Ţineţi minte! România 

nu este a voastră, nu este a urmaşilor voştri, România este a 

mea şi a urmaşilor mei, şi a urmaşilor, urmaşilor mei, până în 

veacul veacurilor. 

8133

ISTORIE 

150 de ani de la 

constituirea ASTREI 

Pătrunderea ASTREI în teritoriile de Vest ale 

Transilvaniei şi în Ungaria 

Asociaţiunea Transilvană pentru Literatură 

Română şi Cultura Poporului Român (ASTRA) a fost 

concepută şi înfăptuită ca o instituţie reprezentativă 

în viaţa culturală, economică şi în lupta de emancipare 

naţională a românilor din Transilvania şi Ungaria 1 . Ea a 

fost considerată, pe bună dreptate, ,,o instituţie panromânească”, 

un stâlp ”înfipt în pământul strămoşesc 

al românilor ,,pentru viitorul românilor”, un reazim al 

naţionalităţii, o tânără plantă ce astăzi se înplântă în a 

două noastră patrie”. După cum se ştie, ASTRA va îndeplini 

rolul de coordonator şi conducător al mişcării politice, 

culturale, ştiinţifice atât a românilor din Transilvania, cât 

şi a celor din alte regiuni aflate sub dominaţie străină. 

În vederea cuprinderii, în mod sistematic, a întregului 

teritoriu locuit de români în acţiunile culturale şi educative 

ale ASTREI, conducerea acesteia iniţiază, în 1868, crearea 

despărţămintelor. Această măsură este o mărturie a 

prestigiului de care se bucură Asociaţiunea, o cornfirmare 

a faptului că toate realizările ei veneau în întâmpinarea 

nevoilor celor mai diferite categorii de oameni. 

Despărţămintele urmau a ,,servi de mijloace, prin care 

să se poată ajunge mai uşor scopul Asociaţiunii, intrând 

în mai deaproape atingere cu poporul şi răspândirea la 

acela a învăţăturii în toate direcţiile”. În anul 1870 existau 

deja următoarele despărţăminte: Abrud, Alba Iulia, Blaj, 

Braşov, Cluj, Dej, Fagăraş şi Turda. În anii următori se 

vor consitui asemenea despărţăminte la Gherla, Sibiu, 

Sighişoara, Şimleu, Târgu Mureş, Reghin, Baia de Criş, 

Năsăud, Haţeg etc. În preajma primului razboi mondial 

existau 83 de despărţăminte, ce cuprindeau peste 3.500 

de localităţi şi peste 10.300 de membri. După cum se 

poate vedea, pătrunderea ASTREI spre părţile ungurene 

se face lent şi cu greutate. Prin toate mijloacele ce leau 

stat la îndemână, autorităţile maghiare, conştiente 

de rolul de liant naţional jucat de această instituţie, s-au 

opus organizării şi consolidării ei în teritoriu, asigurării 

mijloacelor materiale atât de necesare atingerii scopurilor 

sale. Cercetătorii activităţii ASTREI sunt de părere că, 

în ciuda a numeroase reuşite, există o nepotrivire, o 

contradicţie do ordin tactic la nivelul grupărilor, orientărilor 

şi manifestărilor româneşti: aceea dintre pasivismul 

partamentar, adoptat de Partidul Naţional Român 2 şi 

activismul cultural al ASTREI, care trebuiau să alungă, 

totuşi, la un punct comun. Acest lucru a fost înfaptuit 

treptat, printr-o armonizare şi închegare a fronturilor 

de acţiune. Doar astfel s-a putut face faţă confruntării 

desesebit de dure cu autorităţile statului maghiar, care 

urmăreau, prin reprezentanţii săi din teritoriu, felul 

cum se aplică statutele. Interzicându-i-se amestecul în 

probleme politice, încă de la înfiinţare, era de neconceput 

o activitate social-culturală fără o tendinţă şi o finalitate 

politică. ASTRA nu era o organizaţie oarecare. Pe căi 

ocolite, prin tot felul de subtilităţi ale activitaţilor iniţiate, 

ea se adresa inimii şi conştiinţei româneşti, stimulând-o. 

Măsurile de precauţie ale autorităţilor guvernamentale 

se exercitau prin cenzura directă asupra unor hotărâri ale 

organelor ASTREI. Atenţia le era îndreptată întotdeauna 

spre legăturile asociaţiei cu România, de unde se primea 

sprijin moral, uneori material şi întotdeauna frăţesc, şi 

adunarea generală care, în semn de preţuire, dar şi cu 

motivaţie vădit politică, alegea adesea membri de onoare 

dintre personalităţile de peste Carpaţi. Dar, de multe 

ori, asemenea alegeri erau infirmate de Budapesta, ca 

în următorul exemplu. Aducem la cunoştinţă - se arăta 

într-un raport al conducerii - că făcând comitetul la înaltul 

ministeniu reg(atului) ungar cerere pentru aprobarea 

alegenilor de membri ai Asociaţiunii a dlor Carol Davila, 

Ion Popescu şi Teodor Burada, toţi supuşi ai regatului 

învecinat România, înaltul acelaşi, din motive necunoscute, 

a denegat aprobarea alegerii acestor domni de membri ai 

Asociaţiunilor’. Nu excludem posibilitatea ca autorităţile 

maghiare să fi devenit conştiente de faptul că toate 

comitetele Asociaţiunii în care 

se întâlneau reprezentanţii 

românilor de pretutindeni 

erau, în realitate, un mare şi 

autentic parlament al culturii 

româneşti, care pregătea, în 

mod indiscutabil, calea spre 

parlamentul politic (de mai 

târziu) al întregii naţiuni. 

Mai trebuie amintit şi faptul 

că, la fel, era necesară 

confirmarea, după alegeri, 

a celor aleşi în posturile de 

preşedinte şi vicepreşedinte, 

încât trebuiau foarte bine 

cumpănite propunerile 

pentru desemnarea acestora. Dan Brudaşcu 

Prezenţa la adunările 

generale ale prefectului sau 

subprefectului maghiar, ori a altui demnitar de încredere 

al stăpânirii, pentru a descuraja manifestări naţionale 

prea ample şi nu ca semn al interesului sau respectului 

instituţiilor statului faţă de acţiunile româneşti, devenise 

regulă generală şi obligatorie. 

În atari condiţii, foarte greu s-a ajuns la ieşirea de pe 

tenitoriile Transilvaniei spre Banat, Crişana şi Maramureş. 

Repetatele initiative ale conducerii ASTRA au fost anihilate. 

În acest sens, este ilustrativă convocarea adunării generale 

extraordinare, în 6/18 iulie 1875, pentru că Lugojul, unde 

trebuia să se ţină următoarea, nu cădea în Transilvania, 

ci în Banat, iar organele maghiare nu au aprobat ţinerea 

ei în acel oraş. Prin urmare, ea a fost fixată în altă parte, 

arătându-se că: ,,Bărbaţii transilvani au ştiut şi vor 

aprecia întru toată puterea cuvântului invitarea fraţilor 

lugojeni, precum o au apreciat-o pe a fraţilor de la Sighetul 

Marmaţiei din 1869..., dară precum atunci, aşa şi acum se 

văd constrânşi a-şi călca pe dorinţele lor şi a ramâne pe 

teritoriul Tranisilvaniei...” 

Cazul Lugojului este un exemplu, din atâtea altele, 

care arată cum s-a lovit, sistematic şi fără milă şi înţelegere, 

în avânturile ASTREI, guvernul şi statul maghiar urmărind 

să submineze unitatea românilor, care se aşeza în matricea 

durabilă, definitivă şi cu ţeluri precise, înaintând către 

unirea cu fraţii de peste Carpaţi. 

Eforturile autorităţilor dualiste de a bloca accesul 

ASTREI în afara perimetrului restrâns al Transilvaniei au 

fost subminate cu abilitate. Căci, chiar dacă acest lucru nu 

era recunoscut oficial, ASTRA reprezenta interesele tuturor 

românilor din monarhie şi milita, în forme specifice, dar 

nepolitice, pentru afirmarea şi apărarea lor. 

După cum se ştie, după modelul, dar şi cu spnijinul 

tacit al ASTREI, a luat fiinţă 3 la Arad “Asociaţia naţională 

pentru cultura şi conversarea poporului român”, 

care, de la început, i-a cuprins pe toţi românii bănăţeni 

şi crişeni, precum şi pe cei de pe teritoriul Ungariei. Multe 

dintre acţiunile viitoare ale acestor asociaţii vor boneficia 

de spnijinul ASTREI. 

Chiar dacă, oficial, activitatea organizată a ASTREI 

se extinde asupra Banatului, Crişanei şi Maramureşului, 

abia după anul 1895, efectul ei s-a simţit în aceste teritorii 

cu mult înainte, prin intermediul membrilor ei din aceste 

părţi. Inclusiv asupra satelor româneşti din Ungaria. Ne 

referim concret la Iustin Popfiu şi Iosif Vulcan, originari din 

asemenea localităţi, care, între altele, au ţinut prelegeri 

pe teme literare, au participat la multe adunări literare 

ale ASTREI şi figurau, încă din anii ‘60 ai secolului al 

XIX-lea, printre cei mai activi membri bihoreni ai acestei 

Asociaţiuni. Legăturile ASTREI cu această zonă au fost 

asigurate, sistematic şi neîntrerupt, prin donaţii de cărţi, 

documente, publicarea de cărţi ale unor români de aici, dar 

şi prin bursele şi stipendiile acordate unor tineri meritorii 

provenind din localităţile respective. Influenţa ASTREI este 

foarte putemică şi datorită faptului că, prin intermediul 

secţiilor sale şcolare, nu numai că aduna date statistice 

referitoare la şcolile confesionale, dar reprezenta centrul 

mişcării generale româneşti pentru salvarea învăţământului 

în limba română. Acest lucru s-a făcut simţit mai ales atunci 

când autonomia confesională şi conducerea treburilor 

curente ale învăţământului nu mai aveau eficacitatea 

scontată. 



Întemeierea 

regalităţii 

(text preluat din revista Albina,, Revista 

Enciclopedică populară; duminică, 4 

octombrie, 1898; ortografie actualizată, 

conform normelor ortografice ale Academiei 

Române) 

George Coşbuc 

Când a intrat în ţara care-l alesese Domnitor, Prinţul 

Carol a zis către cei ce-l întâmpinară: „În clipa în care am 

pus piciorul pe acest pământ cu sfinţenie apărat, am şi 

devenit român. Cetăţean astăzi, iar mâine soldat, de va 

fi nevoie, eu voi împărtăşi cu românii şi soarta ce bună 

şi soarta cea rea”. 

Unsprezece ani a fost, după vorbele sale, numai 

cetăţean, dar a venit şi nevoia când a trebuit să fie 

soldat, şi pe cât a fost de înţelept cetăţeanul, pe atâta a 

fost soldatul de vrednic. 

Cât a ţinut războiul, el n-a avut astâmpăr şi alinare. 

Cinci luni încheiate a stat tot în tabără, în mijlocul oştirii 

luptătoare, ba de multe ori în focul plumbilor, şi era cu 

capul într-o sută de părţi: toate trebuia să le ştie, toate 

să le vadă, toate să le cârmuiască şi să răspundă pentru 

toţi şi pentru toate. 

Născut dintr-un neam de oameni războinici, el 

însuşi are porniri spre fapte viteze. I-a fost dragă oştirea 

şi de aceea îndată ce s-a aşezat în scaun a început să-şi 

întemeieze cu tot dinadinsul oştire stătătoare. A găsit 

la venirea lui puţină oştire, dar cu străduinţă multă şi 

cu mai multă voinţă a tot sporit-o făcând-o asemenea 

oştirilor vechi ale altor ţări. Şi cât de bine ne-a prins 

oştirea! Dacă ne găsea războiul fără oştire îndeajuns, ori 

cu oaste neîngrijită, noi poate că şi azi am fi plătit turcilor 

bir. 

Şi-a făcut o oştire vitează, căci românii din firea lor 

sunt porniţi spre lupta dreaptă a vitejiei, şi, cu puţină 

trudă, faci din ei oşteni desăvârşiţi. Vechii voievozi aveau 

oştiri puternice nu prin mulţimea lor, ci prin voinicie şi 

iscusinţă. Cântecul ferentarului zice:iscusinţă. Cântecul 

ferentarului zice: 

Iute ca săgeata tabăra străbate, 

Bate singur zece, cincisprezece bate, 

Ferentar sunt eu! 

A fost o vreme, când singuri noi Românii aveam 

oştire în toate ţările de pe atunci ale Europei. Ţările 

pe atunci aveau numai lefegii, oşteni plătiţi, care după 

isprăvirea războiului se împrăştiau; iar oştirea noastră 

era, după felul oştirilor de astăzi, nu adunată în pripa 

primejdiei şi risipită după isprăvirea răului, ci totdeauna 

sub arme pe lângă voievod. E adevărat că legea, limba şi 

moşia ne-au fost mântuitori noştri; lor le mulţumim viaţa 

pe care ne-am strecurat-o printr-atâtea primejdii ale 

veacurilor. Dar legea ne-am apărat-o cu sabia, cu sabia 

ne-am apărat şi moşia. Dumnezeul nostru a fost un 

Dumnezeu al războaielor şi numai oştile ne-au mântuit 

capul. 

Regele şi Regina României 

Grija cea dintâi şi cea de pe urmă a marilor voievozi, 

pe câţi i-am avut noi de-a lungul vremii, a fost întărirea 

neamului nostru. Neamul românesc a fost şi este neam 

statornic aşezat. De când îşi aduce aminte, pe noi aicea 

ne ştie, pe marginile Dunării şi pe coastele Carpaţilor. 

Aceasta ne-a fost, poate, norocul cel mai mare dintre 

câte le-am avut. Au 

răsărit neamuri de 

atunci - căci sunt 

două mii de ani – şi 

s-au stins, iar noi am 

răzbit prin veacuri 

şi-am rămas tot 

unde am fost. Au 

venit peste noi limbi 

străine şi au căutat 

să ne împrăştie ori să 


REMEMBER 

ne împingă în lături, ca să-şi facă loc, şi poate că neau 

clintit vremelniceşte şi ne-au revărsat pe de lături, 

dar precum apa valului izbit de ţărm se scurge iarăşi la 

matcă, aşa şi noi ne-am întors la locul aşezării de baştină. 

S-a adeverit cu noi vorba, că apa trece pietrele 

rămân. 

Răul care nu ne-a lăsat să ne întărim într-ajuns, a 

fost că avem două domnii, a Munteniei şi a Moldovei. Şi 

eram împărţiţi în faţa duşmanilor. 

Şi răul s-a tot sporit, şi-n urmă turcii ne-au copleşit, 

aşa că mai mult de-o sută de ani n-am avut nici Domn 

nici ţară, căci ţara ne era robită şi Domnul un slujbaş al 

turcilor. 

Dar răul acesta ne-a deschis ochii şi ne-a arătat 

primejdia. De când am început să răsuflăm iarăşi, cel 

dintâi gând ne-a fost Unirea Domniilor. 

Strămoşii noştri or fi înţeles ei ce bine le-ar fi 

adus unirea Moldovei cu a Munteniei, dar poate vremile 

şi străduinţele duşmanilor nu ne-au îngăduit s-o facă. 

De odată cu unirea ţărilor surori noi am ajuns s-avem 

un Domn statornic ales de noi, nu trimis cu de-a sila 

de turci şi de ruşi. Cel dintâi Domn al românilor uniţi, 

vrednicul de amintire veşnică, Alexandru Ioan Cuza, nu 

era întru toate pe voia stăpânirilor, care ne ţinură parte 

împotriva turcilor şi ne-au ajutat să ne unim. Ele cereau 

să ne alegem un prinţ dintr-un neam cu domnitori 

străini. Atunci am ales pe Prinţul Carol. 

Neamul nostru, unit fiind, s-a deşteptat tot mai 

mult, a prins puteri din an în an tot mai temeinice, şi 

se simţea tot mai în stare să fie volnic pe soarta lui. 

Domnia statornică ne-a adus o oaste statornică; şi astfel, 

bizuindu-ne pe trăinicia neamului, pe Domn şi pe oaste, 

la 1877 când s-au încurcat turcii iarăşi în război cu ruşii, 

neamul românesc s-a simţit tare îndeajuns ca să scuture 

jugul robiei turceşti. Şi ca să dovedim, că suntem vrednici 

de libertate, am trimis oştirile noastre peste Dunăre să 

se măsoare cu turcii. 

La patru ani după război, la 1881 Domnia noastră 

a fost ridicată în vaza lumii şi pusă alături de stăpânirile 

străine cele de treaptă mijlocie. Că până atunci Domnia 

noastră era principat, iar Domnitorul nostru era Prinţ sau 

Vodă. De la 1881 ţara noastră e regat, iar Domnitorul e 

rege. 

De acu înainte scaunul ţării noastre se va moşteni 

din tată în fiu, adică fiul cel mare, întâiul născut – fetele 

n-au dreptul să domnească – va sta pe scaunul României 

după moartea tatălui său. Aşa spun legile ţării. 

Dar dintr-un început chiar, după voia lui Dumnezeu, 

s-a făcut o schimbare în legea moştenirii tronului. 

Domnitorul nostru n-a avut parte de copii – a avut numai 

o copilă, pe principesa Maria, care a murit în vârstă 

de trei ani. Şi astfel scaunul ţării noastre i se cuvenea 

fratelui mai mare al Domnului, Prinţul Leopold. Dar El 

n-a primit scaunul lăsându-l fiului său Ferdinand. 

El, deci, nepotul de frate al Domnitorului Carol, e 

nădăjduitul urmaş în scaunul Domniei româneşti după 

Carol I. 

Precum fiecare om caută să-şi întemeieze o vatră de 

moşnean, să ridice o casă pentru ai săi, aşa şi Domnul 

Carol şi-a clădit castelul Peleş la Sinaia, ca să fie cuibul 

familiei Hohenzolern şi vatra de moşneni ai celor din 

familia domnitoare. 

De-acu înainte numai ajutorul lui Dumnezeu să se 

reverse asupra neamului şi a ţării noastre, căci noi cei 

de astăzi am pus o temelie neclintită Domniei româneşti, 

ne-am zvârcolit să întărim neamul, unindu-l sub un 

singur cap, pornindu-l pe cale Dreptăţii şi a Luminii şi 

prin încordările noastre am făptuit aşa de măreţe fapte 

încât vor fi de veşnică pomenire prin cărţi şi ca un 

veşnic soare vor străluci prin veacuri strănepoţilor noştri. 

Numai de la cuminţenia noastră a tuturor atârnă de 

acum pe lângă voia Celui-de-Sus, soarta Românilor. Să 

ne încredem ca şi până acum în puterile neamului nostru 

şi să fim gata de luptă şi de jertfe când e vorba de ţara 

în care zac înmormântate oasele părinţilor noştri şi, 

iubindu-ne unii pe alţii să adunăm toate năzuinţele vieţii 

noastre înspre o singură ţintă a neamului întreg, spre 

ţinta cea cuprinsă într-aceste patru vorbe: Patria şi 

dreptul meu. 

8135

SPY 

Superbe femei spion 

(urmare din nr. anterior) 

Vera Atkins - «Cea mai importanta agenta secreta 

din cel de-al doilea Razboi Mondial» 

William Stevenson, unul din biografii Verei Maria Rosenberg 

spunea despre ea ca era o femeie care, desi avea o infatisare 

placuta, „nu a fost niciodata iubita”. Comportamentul sau era 

mai degraba „rece si distant”. 

Debutul Verei ca spion economic 

Vera s-a nascut la Bucuresti, intr-o familie evreiasca. 

Numele Atkins si l-a luat ani mai tarziu, dupa numele de fata al 

mamei sale, fiica unor industriasi din Africa de Sud. 

Biografii oficiali ai Verei spun ca primele relatii ale agentei 

cu serviciile de spionaj britanice au inceput inainte de razboi, 

cand, fiind functionara angajata a unei companii de petrol, le-a 

furnizat ofiterilor MI5 informatii importante. 

In 1933, familia Rosenberg emigreaza in Anglia, iar Vera 

studiaza limbile moderne in Paris , la Sorbona. Dupa inceperea 

razboiului, se reintoarce in Anglia , iar in 1941 este angajata a 

sectiei franceze a SOE, devenind ofiter de informatii. Vera este 

o vedeta a serviciilor secrete, un profesionist extraordinar, fiind 

antrenorul a 470 de agenti secreti (dintre care 39 erau femei) 

care urmau sa fie trimisi in Franta, in acea epoca sub ocupatie 

nazista. 

Dupa incheierea razboiului, din proprie initiativa, Vera a 

plecat in Germania pentru a investiga motivele si imprejurarile 

disparitiei a 118 agenti, dintre care 13 femei, cei mai multi ucisi 

in lagarele de concentrare naziste. In 1987 Vera Atkins a primit 

titlul de Comandor al Legiunii de Onoare si medalia «Crucea de 

razboi». 

Vera a fost una din cele mai importante spioance din al 

doilea razboi mondial si se pare ca figura sa a inspirat personajul 

Miss Moneypenny din seria de romane «James Bond» ale lui Ian 

Fleming. 

Veturia Goga- marea iubire a lui Goga, 

“privighetoarea lui Hitler” si “muza lui Antonescu” 

Presa interbelica e plina de caricaturi, pamflete, stiri de 

scandal cu Veturia. Si nici nu avea cum sa fie altfel. Pentru ca in 

acele vremuri, povestea de dragoste tumultoasa dintre Octavian 

Goga (ministru in acea perioada si casatorit cu Hortensia 

Cosma) si “Julieta lui fanata” (maritata si ea cu Lazar Triteanu) 

a fost stirea de lume numarul 1. Iar de atunci, intamplarile 

extraordinare si scandalurile s-au tinut lant de viata frumoasei si 

talentatei Veturia Goga. 

Veturia Goga – actrita, poliglota, soprana si amanta 

de ministru 

Veturia vine dintr-o veche familie romaneasca , a preotului 

Zevedei Muresan si a avut o educatie aleasa, in particular sau 

la pensionul sasesc din Sibiu . La 14 ani era fluenta in germana, 

franceza, maghiara si se pregatea deja pentru o cariera in 

domeniul artistic: muzica si actorie. 

La 14 noiembrie 1909 regele Carol I ii acorda Medalia „Bene 

Merenti”, pentru realizarile in cultura muzicala romaneasca, iar 

in 1912, sustine mai multe concerte, acompaniata de George 

Enescu sau Cella. 

Povestea de dragoste dintre Veturia si Octavian Goga a 

fost blamata de unii, admirata de altii si in epoca multa lume 

spunea ca e una plina de curaj, impotriva curentului si foarte 

puternica. 

In timpul primului razboi mondial relatia dintre ei a devenit 

mai apropiata si, imediat dupa razboi, au hotarat sa-si uneasca 

destinele, in ciuda faptului ca amandoi erau casatoriti. Nici 

familiile, nici clevetirile societatii nu i-au interesat si au ramas 

impreuna chiar si in moarte, fiind asezati pe rand in «mausoleul 

iubirii» de la Ciucea, Goga in 1938, Veturia 41 de ani mai tarziu. 

Controversele cele mai mari au inceput sa apara dupa 

moartea lui Octavian Goga si speculatiile conform carora se 

spunea ca Goga ar fi fost otravit cu bautura, la fostul hotel 

Continental, pe atunci New York. 

Mircea Goga, profesor la Sorbona si stranepotul din prima 

casatorie a poetului, la aproape 30 de ani dupa moartea Veturiei 

a publicat „Veturia Goga, Privighetoarea lui Hitler“, o biografie 

a sotiei fostului prim-ministru al Romaniei. Cele 700 de pagini 

despre viata matusii prin alianta a lui Mircea Goga au readus 


in prim-plan carisma, ipotezele despre tradari si spionaj ale 

controversatei cantarete de opera, Veturia Goga. 

„Am scris povestea vietii ei mai ales dintr-un profund 

sentiment justitiar“, marturisea autorul. „Acela ca romanii trebuie 

sa inceteze a mai taxa memoria lui Octavian Goga pentru faptele 

savarsite de vaduva lui“. 

Veturia – “turnatoarea lui Goga” 

Mircea Goga spune ca povestea de dragoste dintre Veturia 

si Octavian, plina de speculatii, uneltiri si ipoteze despre tradari 

de tara, s-a infiripat pe cand cei doi aveau in jur de 40 de ani. 

Stranepotul scriitorului o descrie pe Veturia ca pe o femeie 

cerebrala, care isi mai pierduse din nurii tineretii si e convins ca 

ipoteza unei iubiri fulgeratoare puse doar pe seama acelei «crize 

de patruzeci de ani» a lui Octavian Goga este prea la indemana. 

Multi specialisti in muzica si publicisti pasionati de istorie au 

considerat ca Veturia a fost mereu acuzata pe nedrept si ca prin 

casatoria cu Octavian Goga ea si-a 

asumat un destin trist. Dupa ce ar 

fi abandonat, ca soprana, o cariera 

artistica de exceptie, prin casatoria 

cu Octavian Goga, aceasta ar fi 

acceptat si exilul voluntar la Ciucea, 

pentru a administra domeniul si 

castelul cumparate de prima sotie a 

poetului ardelean. 

Stranepotul Mircea Goga, insa, 

nu este de acord. El spune ca Veturia 

avea o personalitate “neguroasa” 

si ca tot comportamemtul ei 

si renuntarile au fost de fapt, 

instrumente ale tradarii si intrigilor. 

„«Privighetoare a Romaniei» 

pe scena Bayreuth-ului wagnerian de la inceputul secolului trecut, 

recrutata in 1914 ca agent secret al Berlinului, Veturia Goga a 

urcat cu vremea toate treptele ierarhiei de umbra a nazismului. 

Metamorfozata in «Privighetoarea lui Carol II», Eminenta 

cenusie, egeria si Marea Doamna a dictaturii antonesciene, l-a 

slujit pe Hitler, catre care «si-a ciripit» propriul sot, pe Octavian 

Goga, dar si pe Carol II, pe Maresal, ca, de altfel, pe toti cei din 

insusi staff-ul celui de-al III-lea Reich si i-a condus la pierzanie“, 

scrie Mircea Goga. 

„Casatoria Veturiei cu Octavian Goga n-a fost pentru ea 

altceva decat indeplinirea unei misiuni incredintate ei de catre 

Serviciile Secrete germane, a caror agenta recrutata inca din 

1914 a fost, la Bayreuth “, comenteaza stranepotul. 

Tot subiectul e inca neclar. Iar controveresele raman 

deschise. Dar povestea Veturiei este fara pic de indoiala 

exceptionala. 

Maria Tanase - mai buna decat Mata Hari 

Despre Maria Tanase si relatiile ei cu servicile secrete se 

speculeaza de multa vreme. Nimeni nu se incumeta inca sa dea 

un raspuns clar. Dar povestile si legendele despre Mata Hari a 

Romaniei raman si merita spuse. 

Istoricul Mihai Pelin, in lucrarea sa «Un veac de spionaj, 

contraspionaj si politie politica», povesteste ca la sfarsitul anilor 

’30 artista era foarte apropiata de Maurice Negre, corespondentul 

de la Bucuresti al agentiei Havas si rezident al serviciilor speciale 

franceze. Mai mult, in 1940, Maria face un turneu la Ankara si 

Istanbul si in acea vreme toata lumea stia ca cele doua orase 

erau locul de intalnire favorit al agentilor secreti. 

Se spune ca tot in anii ’40, Maria Tanase a fost curtata de 

serviciului secret al armatei germane Abwehr, care a incercat sa 

o recruteze printr-unul din iubitii divei si ca aceasta a refuzat. Tot 

istorici sustin ca pana la urma Maria Tanase a ajutat Serviciile 

Secrete Romane pe toata perioada celui de-al doilea razboi 

mondial. 

In 1941, diva a avut o relatie foarte apropiata cu Alfred de 

Chastelain, ofiter in serviciile secrete britanice. In februarie 1941, 

Alfred paraseste Romania si preia la Istanbul conducerea filialei 

SOE (structura a spionajului britanic) ce includea si Romania . 

In Turcia, De Chastelain avea sa-i propuna Mariei sa nu 

se mai intoarca in Romania , oferindu-i un post la radio Londra. 

Artista insa refuza oferta si se intoarce in tara , unde e arestata. 

Este acuzata ca ar fi conlucrat cu reteaua de spionaj britanic. 

Probele sunt insuficiente, iar artista este eliberata. 

A fost sau nu Maria Tanase agent- secret Si-a folosit 

talentul si pofta de barbati si in slujba unor servicii secrete 

Dovezi certe nu exista, iar legendele despre un destin si un talent 

exceptionale ca ale Mariei Tanase nu vor aduce prea curand la 

lumina adevarul gol-golut. 

Superbe si intrigante. Vieti mai cool si mai interesante, nu 

se poate!

Românii transnistreni 

şi Transnistria 

Viorel Dolha 

Ecaterina a II-a ne-ar fi mutat pe toti la est de 

Nistru 

Rusii vor ajunge in 1772 la Bug, in 1792 la Nistru 

si in 1812 la Prut. La fiecare din aceste etape Rusia 

avea sansa sa obtina clauze privind dreptul supusilor 

crestini ramasi sub suzeranitate turceasca sa se mute 

intre granitele ei pentru a-i coloniza. Tarii doreau ca 

sudul Ucrainei sa nu ramana nepopulat. Astfel, la 1739, 

Constantin si Dumitrascu Cantemir (urmasi ai celui ce la 

1711 a trecut Nistrul in fruntea a 4000 de moldoveni) 

conduceau voluntarii moldoveni in luptele cu turcii si 

incheiau la 5 septembrie o conventie cu Rusia obtinand 

recunoasterea independentei tarii. La retragerea rusilor 

acestia au luat cu ei pentru colonizari peste 100.000 de 

suflete. In perioada 1769-1774, la curtea Ecaterinei a 

II-a se faceau proiecte de ,,transplantare a populatiei 

amanduror Principatelor”, iar la 1792 se raporta ca au 

fost asezati intre Nistru si Bug ,,doua treimi din locuitorii 

Moldovei” fiind vorba ca acestei ,,Moldove Noi” sa i se 

dea autonomie si domn pe A. I. Mavrocordat. 

Acordand scutiri de serviciu militar si dari, acoperind 

cheltuielile de calatorie, asigurand autonomie, biserica 

romaneasca, magistrati romani, scoala de limba populara, 

tiparire de carti in limba romana si chiar pecete cu capul 

de zimbru, Ecaterina a II-a atragand deja romani din 

principate si Transilvania reuseste la 1783 sa aseze chiar 

dincolo de Bug 2000 de familii cu 15 biserici romanesti. 

Se faceau colonizari chiar si in jurul Kievului dar si in 

sudul Rusiei, aducandu-se cate 25-40 de familii pentru 

o asezare. Ciobanii din Ardeal s-au asezat in Crimeea, 

de la Marea de Azov pana in Caucaz sau in Dombas. 

Salariati din directia oficiului de studii sub conducerea 

lui A. Golopentia in cercetarile etnografice si folclorice 

efectuate dincolo de Bug intre 1942-1944 gasesc in 

orasul Melitopol de la Marea de Azov, unicul restaurant 

din localitate cu numele de Bucuresti. 

Batranii spuneau ca fiecare familie primise 50 ha, 

doua perechi de boi, scutiri de taxe pe 50 de ani, si ca 

sosisera din sudul Basarabiei. Cu gust pentru numele 

antice, Ecaterina a II-a va construi puternice fortarete 

pe malul stang al Nistrului: Tiraspol in fata Tighinei 

si Ovidiopol in fata Cetatii Albe. Marea majoritate a 

transnistrenilor fiind romani, aceeasi Erhani, Soltani, 

Busila, Codreanu, Munteanu, Brasoveanu, Ardeleanu, 

Esanu vor fi mana de lucru la ridicarea Odessei, dar 

si printre fruntasii locali. Banulescu este cel care 

sfinteste temelia orasului Odessa si contribuie la planul 

de organizare al orasului, iar Manole e mentionat ca 

arhitect pe langa guvernator. Pe firmele Odessei apareau 

ciobotarul Stirbei, croitorul Sturza, restaurantul Catargi, 

iar suburbia ,,Moldovanca” populata cu romani va deveni 

un oras intreg cu peste 40.000 de locuitori. 

Romanii pun bazele culturii ruse 

In 1796, la Dubasari ori Movilau s-a tiparit primul 

volum de versuri in limba romana (versuri originale 

si traduceri de I. Cantacuzino). In 1799, rusul Pavel 

Sumarcov noteaza ca in Ovidiopol, Tiraspol, Grigoriopol, 

Dubasari, Malaiesti majoritatea locuitorilor sunt 

moldoveni. 

Cultura romaneasca a influentat si cultura 

ucrainienilor si rusilor prin romanii ce si-au gasit rosturi 

in Rusia. Petru Movila a devenit mitropolit al Kievului si 

intemeietorul Academiei rusesti. Calugarul roman Paul 

Beranda este intemeietorul lexicografiei rusesti. Spatarul 

Milescu, pe langa activitatea diplomatica si stiintifica, 

a fost invatatorul lui Petru cel Mare. Dimitrie Cantemir 


HYSTORIA 

a depus o rodnica activitate stiintifica fiind si consilier 

intim al Imparatului. Herascu (Hirastov) a fost literat 

si primul curator al Universitatii din Moscova. Dosoftei 

va ajunge episcop al Azovului, Antonie (trecut peste 

Nistru impreuna cu peste 100.000 moldoveni la 1739) 

a devenit mitropolit de Cernigov si Bielgorod. Mihail 

Strilbitchi din Moldova isi va muta tipografia la Dubasari, 

apoi la Movilau. Ioan Silviu Nistor in ,,Istoria romanilor 

din Transnistria” mai aminteste de un roman Turcu ca 

autor al Codului penal rusesc, de Mihail Volosaninov ca 

organizator al Ministerului rus de Externe si de Grigore 

Voloseninov (“Romanul”) de asemenea diplomat al Rusiei. 

Literatura rusa recunoaste ca poezia ruseasca moderna 

incepe cu Antioh Cantemir. Prin Dimitrie Cantemir, prin 

Spataru Milescu (care in China la popasuri da comanda 

cazacilor sa ii cante ,,Dunare, Dunare”), prin Leon Donici 

si altii, Rusia capata niste mari oameni de cultura. 

In 1737 se nastea in Rusia Nic Bantans Camenschi, 

urmas de boier moldovean, ce va deveni membru de 

onoare al Academiei ruse si universitatii. Mihai Frunza, 

geniu militar al Armatei Rosii, mort in 1925 la 40 de ani, 

este cel al carui nume l-a purtat capitala R.S.S.Kirghiza 

(Frunze) si Academia militara a URSS. Acesta se nascuse 

in Turkestan, urmare a unor colonizari a regiunii cu 

basarabeni si transnistrieni, in 1878. 

In 1854, se stingea la Odessa Al. Sturza, filozof al 

religiilor. Nicolae Donici a intemeiat in 1908, la Dubasarii 

Vechi, Observatorul de astronomie fizica. Guvernul rus 

refuza oferta lui Mihail Stroescu (fratele filantropului V. 

Stroescu) de a finanta deschiderea unei catedre de limba 

romana la Universitatea din Odessa. Academicianul 

sovietic * S. Berg, afirma: ,,Moldovenii ce locuiesc in 

Moldova, Basarabia si pana in guberniile invecinate, 

Podolia, Herson, iar intr-un numar mai mic in gubernia 

Ecaterinoslav sunt romani”. 

Toponimia confirma romanitatea Transnistriei 

Iata in continuare o serie de nume ale localitatilor 

de dincolo de Nistru: Singuri, Volosovca, Cioban, Beseni, 

Volosschie, Caracinti-Valahi, Cotiujani, Usita, (langa 

izvoarele Bugului); Glodoasa, Troianca, Mamaica, 

Adabasi, Alexandria, Perepelitino, Santuia, Malai (pe 

langa Kirovograd); Buric, Fundescleevca, Varsati, Curecni 

(intre Cigirin si Novomirgorod); Babanca, Burta, Tecucica 

(langa Novoarhanghelsk); Razmerita, Selari, Moldovca, 

Moldovscaia, Odaia, Moldovanca (langa Olviopol); 

Arcasi, Cantacuzinca, Moldovca Brasoveanovca, Paduret, 

Urata, Serbani, Arnautovca (langa Voznerensk); 

Baraboi, Gradinita, Dobrojeni, Grosulovo, Moldovanca 

(langa Odessa); Cosuri, Gusa, Sura-Bondureni, Buda, 

Soroca, Chisleac, Bursuci, Odaeva, Sura (langa Gaisan) 

etc. In 1893, Th. Burada mentioneaza urmatoarele sate 

moldovenesti din gubernia Cherson: Iasca, Gradinita, 

Sevartaica, Belcauca (spre Ovideopol), Malaiesti, 

Floarea, Tei, Cosarca, Buturul, Perperita, Goiana, Siclia, 

Corotna, Cioburceni, Speia, Caragaciu, Taslac, Dorotcaia, 

Voznisevsca (pe Bug), Moldovca si Cantacuzinovca. 

Acelasi Burada gaseste, in 1906, in Podolia satele 

romanesti: Lescovat, Ruda, Ivanet, Rogozna, Studenita, 

Usita, Lipciani, Serebia, Busa, Cosnita, Grusca, Ocnita, 

Camenca, Lapusna, Saratei, Rabnita, Botusani, Pietrosul, 

Slobozia, Domnita, Balta, Mosneagul, Senina, Bursucul. 

Tot atunci, potrivit statisticilor oficiale, traiau in Cherson 

si Podolia 532.416 de romani, in Ecaterinoslav 11.813, 

iar in Taurida (Crimeea) 4.015. Aprecierile asupra cifrelor 

reale merg pana la 1.200.000. La mijlocul secolului XIV, 

in Transnistria existau peste 400 de sate curat romanesti. 

Alexis Nour (care a identificat in Transnistria o localitate 

,,Nouroaia”) numeste ca ultime sate ale zonei compact 

romanesti spre rasarit Glodosi – cam la aceeasi paralela 

cu Cernautiul si Serbani – la o paralela cu Iasul insa la 

200-250 km de la Nistru. Acesta a gasit in Kiev un liceu 

care purta numele celui care il intretinea prin donatii 

uriase: ,,Pavel Galagan”. 


8137

RECUPERĂRI 

File dintr-un jurnal teatral 

Am avut şansa – nesperată – să văd recent, la Craiova, în deschiderea festivalului Will, 

un spectacol al marelui regizor Robert Wilson. E vorba de Sonetele lui Shakespeare. Un 

spectacol care-a început banal, şi a crescut, a tot crescut, pînă cînd publicul a explodat, 

aplaudînd, în final, 20 de minute. 

Am văzut în viaţa-mi de spectator profesionist circa 2.000 de reprezentaţii. Aceasta se 

situeză între primele zece, lîngă Visul...lui Brook, Nepotul lui Rameau al lui Esrig, Revizorul 

şi Livada...lui Pintilie, Furtuna lui Ciulei, Trilogia...lui Şerban, Faust de Purcărete, Hamlet 

de Cernescu, Cîntăreaţa... lui Tompa, Rinocerii lui Giurchescu... 

Mircea Cornişteanu, cu care am avut plăcerea să mă-ntorc la Bucureşti, în maşina-i 

personală, mi-a spus lucruri aproape incredibile: că montarea spectacolului, pe scena din 

Bănie, a durat...şase zile! Şi că în contract se cereau două limuzine, să-i ia de la aeroport 

pe regizor şi pe o actriţă de 92 de ani, care trebuia să stea, pe drum, cu picioarele întinse. 

Bogdan Ulmu 

În plus, fiindcă directorul de scenă venea de la San Paolo, avea atîta bagaj încît ...a mai 

fost trimis şi-un microbuz! 

Pentru Wilson, orice efort e justificat: un spectacol precum al lui nu a mai existat vreodată pe o scenă 

românească... 

* 

Anul acesta, la Zilele Convorbiri literare, am oferit, din nou, premiile Academiei libere. Am decernat cinci diplome, 

onorifice (întrucît nu erau însoţite de bani, şi nu vizau opera scriitorilor, ci...replicile lor din timpul colocviului!). 

Au primit premiile academicianului liber, cu titluri chisnovate: Nicolae Breban (Psihologia personajelor lui Alain 

Robe Grillet), D.R.Popescu (Fănuş Turbincă), Valentina Butnaru (Spiru Haret joacă teatru), Liviu Papuc (Papucii lui 

Leca Morariu) şi George Sanda (Otilia şi Ştefan Cazimir). 

La doar două zile după, am primit un telefon: cineva mă felicita de ziua mea. Şi mi-a mulţumit pentru umorul 

titlurilor diplomelor mele. Şi mi-a sugerat să montez Scrisoarea pierdută cu un Caţavencu...tenor. Şi mi-a spus că 

s-a simţit minunat, la Iaşi. 

Era D.R.Popescu... 

* 

La Teatrul Act, la unul din spectacole, apare un anunţ neobişnuit, în foyer:„În acest spectacol, se fumează. 

Cerem scuze spectatorilor nefumători!”... 

Pe de-o parte, e un gest politicos. Pe de alta, e cvasi-absurd: căci atunci ar trebui avertizat publicul şi În acest 

spectacol se bea –cerem scuze abstinenţilor! Sau: În acest spectacol se face dragoste – cerem scuze frigizilor!... 

DOES SIZE MATTER 

Viorel Vintilă 

Ministerul Sănătăţii a decis să 

facă un gest de bogdaproste pentru 

masculii mioritici şi va distribui 3.6 

milioane de prezervative menite să 

prevină bolile cu transmitere sexuală, 

dar şi sarcini nedorite. Buuun! Există 

însă o dilemă... vorba englezului 

„What size”! 

Potrivit unui studiu efectuat 

de o companie producătoare de 

tratamente urologice, s-a constatat 

că mădularul românaşului are 

în medie 12,73 cm. Iertaţi-mi 

nedumerirea mea de purtător de 

penis, dar cum s-a ajuns la această 

mărime S-a luat oare un eşantion 

reprezentativ căruia i s-a pus 

întrebarea: „Fiţi amabil, cât măsoară 

penisul dumneavoastră în stare de 

erecţie” Sau urologul de serviciu a 

folosit ruletă, după ce în prealabil 

românaşul a adus organul copulativ 

la parametrii nominali prin mijloace 

mai mult sau mai puţin ortodoxe, 

într-o anticameră dotată cu reviste 

Hustler şi filme porno 

Întrebarea mea este cât se 

poate de serioasă pentru că habar nu 

am cum se poate determina o medie 

naţională a unui penis în stare de 

erecţie... Ei, dacă era în stare flască ar 

fi fost mai simplu, pentru că urologul 

ar fi dat verdicul la ochiometru fără 

să-l mai chinuie pe bietul macho man 

să-şi motiveze mădularul să se ridice 

în poziţia drepţi... Altfel, rămâne în 

continuare o dilemă pentru mine. 

Tot de la Ministerul Sănătăţii 

aflăm că spaniolii sunt dotaţi cu 

„instrumente” în medie de 13.6 

cm, germanii cu 14.4 cm, italieni la 

egalitate cu ruşii, 15 cm... Francezii 

sunt cei mai dotaţi la departamentul 

penis, din Europa. 16 cm!!! Noi, 

românaşii, suntem pe locul 99! 

La coadă, încheie plutonul arabii, 

indienii şi coreeni cu o medie de 9,5 

cm... Vai de ei! 

După lungi deliberări şi 

consultări, s-a decis să se arunce 

pe piaţă. la liber prezervative care 

„trebuie să aibă o lungime minimă 

de 16 centimetri şi medie de 19 

centimetri”. De aici deduc că lungimea 

maximă ar fi undeva pe la 23 de 

cm.... Buuun! Românaşul nostru cu 

un penis mediu de 12 ţenti va trage, 

volens-nolens, o husă de cel puţin 

16 cm, conform caietului de sarcini 

al celor de la Ministerul Sănătăţii ! Ce 

dacă e cu câteva numere mai mare... 

haideţi să vedem partea plină a 

paharului... este bine, totuşi, că nu îl 

strânge... să nu facă bătături...! 

În ţara lui „totul merge prost”, 

este bine ca cineva se ocupa măcar de 

penisul nostru cel de toate zilele şi ne 

asigura protecţie totală, chiar dacă 

husele oferite sunt cu două numere 

mai mari pentru majoritatea dintre 

noi... conform celor care au făcut 

măsurătorile de rigoare! 

Sunt dezamăgit că iată şi la 

capitolul penis jucăm tot în ligile 

inferioare... dar, consolarea vine de 

la un adagiu arhicunoscut, menit 

să facă masculul posesor de organ 

genital mărimea „S”(scurt), să nu fie 

rănit în orgoliul său de macho man... 

şi anume „size doesn’t matter, it 

matters how you use it”, adica nu 

contează mărimea, ci felul în care te 

foloseşti de instrument. 

SanFrancisco, 4 mai 2011 


George B. LǾVENDAL - UN ARTIST 

VIKING LA GURILE DUNĂRII1 

Dr. Dan Brudaşcu 

În galeria marilor admiratori ai ţăranului român, ai bogăţiei sale 

cultural-spirituale şi de autentică trăire se înscrie, la loc de frunte, şi 

pictorul George B. LǾVENDAL, artist multilateral român, de origine 

danezo-norvegiană. 

Contactul, pe la începtul anilor ‘20, după părăsirea Rusiei - u un 

mic popas în Bucovina la Cernăuţi, cu realităţile satului românesc au 

marcat definitiv şi decisiv arta şi viaţa sa. Stau mărturie elocventă în 

acest sens sutele de picturi, schiţe, acuarele etc., în care a încercat 

să redea cronica lumii mirfice a satului românesc aflat la crepusculul 

existenţei sale patriarhale. 

George B. LǾVENDAL 2 (născut la 27 aprilie 1897, la Petersburg, 

mort, la 18 februarie 1964 în Bucureşti) reprezintă un nume de 

amplă rezonanţă în activitatea cultural-artistică românească dintre 

anii 1918-1964. Director tehnic, între 1926-1935, al Teatrului 

Naţional din Cernăuţi 3 , respectv al celui din Craiova, între 1942- 

1943, creatorul primului Teatru de marionete din România (1927), 

pictor scenograf 4 pentru nenumărate teatre (între 1918-1945), 

fondator, colaborator şi îndrumător al mai multor societăţi artistice 

şi case de cultură şi reaţie, ca actor, mim, dansator, balerin, regizor, 

pictor scenograf, machior, butaforist, scrimer, acrobat, maestru 

de balet etc. George B. LǾVENDAL şi-a înscris numele şi printre 

fondatorii Muzeului Satului (1928), precum şi ai Fondului Plastic 

(1945). 

Lucru azi total necunoscut, George B. LǾVENDAL a fost şi 

iniţiatorul primelor expoziţiide pictură la sate şi în mine, chiar în 

galerii subterane, însoţite de lecţii deschise pentru ţărani şi mineri. 

La fel de necunoscut este şi refuzul constant al lui George B. 

LǾVENDAL de a face politică sau de a accepta demnităţile politice 

care i-au fost oferite. Încă în primii ani după Marea Unire de la 1 

Decembrie 1918 şi chiar şi după instaurarea noului regim comunist, 

la 6 martie 1945, lui George B. LǾVENDAL 5 i s-a propus, în repetate 

rânduri, să ocupe funcţia de ministru la resortul Culturii şi Artelor. 

Indiferent de cine i-a făcut o astfel de propunere, el a respins-o 

de fiecare dată în termeni categorici. La fel a procedat inclusiv 

cu dr. Petru GROZA, după 1945, care şi l-ar fi dorit membru în 

cabinetul său, atât în 1945, la instalarea noului guvern, impus de 

comisarii sovietici şi de Armata Roşie de ocupaţie, cât şi ulterior. 

Nesocotind riscurile enorme cu care s-ar fi putut confrunta, George 

B. LǾVENDAL, dovedind o consecvenţă şi o tărie de caracter de 

invidiat şi admirat în acelaşi timp, a refuzat orice propunere în acest 

sens. 

(va urma) 

_______________ 

1 O variantă a textului de faţă a fost publicată de mine în 

revista ASTRA nr. 6 1984, p. 8-9. Îl reluăm în preajma împlinirii, la 

27 aprilie a.c., a 115 ani de la naşterea artistului. Textul nostru era 

un fel de prefaţă la câteva povestiri încredinţate de fiica pictorului, 

doamna Lydia LǾVENDAL PAPAE, spre publicare în paginile revistei 

braşovene. Povestirile erau consacrate vieţii şi prsonalităţii ilustrului 

ei tată. 

2 Potrivit unor surse internaute, între înaintaşii lui George B. 

LǾVENDAL s-ar fi numărat diverşi regi, viceregi sau mari notabilităţi 

vikinge din spaţiul nordic. Din această cauză şi făcând aluzie la 

orignea lui, am formulat titlul de mai sus pentru această variantă a 

articolului nostru. 

3 La ocuparea acestei funcţii pare a-şi fi adus o oarecare 

contribuţie poetul şi omul politic Octavian GOGA, pe atunci 

parlamentar şi ministru de Interne în guvrnul generalului Alexandru 

AVERESCU, admirator sincer al talentului artistic de excepţie al lui 


ARTE 

George B. LǾVENDAL. 

4 Acetui aspect al 

prodigioasei sale activităţi 

artistice îi dedică, recent 

Nicolae Havriliuc un articol, 

intitulat „George Lowendal, 

scenograf la „Opera de Est” 

din Cernăuţi”, publicat în 

revista Pro Saeculum, anul 

XI, nr. 1-2 (77-78), 15 ian. - 1 

mar. 2012, p. 176-177. Autorul 

se referă exclusiv la această 

activitate, fiindu-i străine, din 

câte ne putem da noi seama, 

celelalte preocupări sau realizări 

remarcabile ale artistice ale 

acestuia. Constatăm şi faptul 

că autorul articolului menţionat 

foloseşte şi o grafie inexactă a 

numelui polivalentului artist. 

Articolul aduce însă numeroase 

detalii cu privire la activitatea 

de scenograf a artistului, 

inclusiv despre colaborarea 

lui cu Operele din Cernăuţi, 

Timişoara şi Bucureşti. El va 

fi, creem noi, util celor ce vor 

încerca să consacre noi studii 

activităţii artistice remarcable, 

diverse şi complexe, desfăşurată 

de George B. LǾVENDAL. Lui 

Nicolae HAVRILIUC nu pare a-i 

f fost cunoscută prima variantă 

a articolului nostu, din urmă 

cu cica 38 de ani, consacrat lui 

George B. LǾVENDAL. 

5 Care moştenea şi titlul de 

baron, conferit înaintaşilor lui de 

monarhii ţărilor lor de origine şi 

reconfirmat tatălui său de ţarul 

Rusiei, în perioada în care acesta 

a slujit, ca amiral, în marina rusă. 

(După căderea regiului ţarist, 

George B. LǾVENDAL emigrează 

în România, stabilindu-se, pentru 

început în oraşul Cernăuţi, 

considera, în epocă, drept cel 

de-al treilea mare oraş al noului 

regat românesc întregit). Prin 

originea sa nobilă, George B. 

LǾVENDAL ajunsese să fie înrudit 

cu toate importantele case regale 

ale Europei, inclusiv cu cea a 

Marii Britanii. Lydia LǾVENDAL 

PAPAE era, de exemplu, potrivit 

propriilor ei declaraţii, dar şi 

a unor documnte ce mi le-a 

prezentat cu prilejul întâlnirilor 

şi discuţiilor avut cu domnia sa, 

verişoară de gradul III cu actuala 

suverană Elisabeta a II-a a Marii 

Britanii şi Irandei de Nord. 

8139

DESLUŞIRI 

Cea mai mare descoperire până în prezent... 

Codul Bibliei 

«Iar tu Daniele, ţine ascunse cuvintele şi pecetluieşte cartea până la 

sfârşitul lumii.» 

Daniel, 12:4. 

Cercetările unor oameni de ştiinţă au confirmat, în ultimii ani, o 

ipoteză (de altfel mai veche, dar nedemonstrată) care susţinea că în Biblie 

există inclus, alături de informaţiile spirituale evidente şi un anumit cod 

secret care poate dezvălui evenimente care au avut loc cu mii de ani după 

ce a fost scrisă Biblia. 


Alte nume codificate în Biblie, 

cum ar fi Shakespeare sau Kennedy 

apăreau şi aici. Cu toate acestea, în 

timp ce în Biblie cuvintele ce apăreau 

după numele lui Kennedy erau „va 

muri”, iar oraşul Dallas era codificat în 

acelaşi pasaj, în „Crimă şi pedeapsă” 

nu apărea nici un fel de asociaţie 

logică. La fel, „Shakespeare” apărea 

o singură dată în romanul lui 

Dostoievski, dar nicidecum asociat 

cu numele unor opere ale sale cum 

apare acesta în Biblie. 

“Distincţia dintre prezent, trecut 

şi viitor este doar o iluzie, oricât ar fi 

de persistentă.” Albert Einstein, 1955 

codificări şi în alte scrieri l-au ajutat 

pe Rips să-şi susţină teoria, şi să 

concluzioneze: “Fireşte că dacă s-ar 

căuta suficiente exemple într-o altă 

carte, s-ar găsi până la urmă unele 

cuvinte asociate logic sau apărând 

la un loc. Dar numai în Biblie apar 

informaţii asociate în mod constant 

şi coerent. Nimeni nu a descoperit 

nimic asemănător în nici o altă carte, 

în nici o traducere şi în nici un alt text 

ebraic original, cu excepţia Bibliei.” 

Un criptograf veteran de la 

strict secreta National Security 

Agency din SUA, Harold Gans era 

sigur că putea dovedi falsitatea 

demonstraţiei realizată de Rips 

pentru codul biblic. Gans a realizat 

propriul său program de calculator 

şi a refăcut căutările făcute de Rips 

în codul biblic, în legătură cu datele 

despre cele 32 de personalităţi care 

apăreau codificate în Biblie. Spre 

marea uimire a lui Gans, informaţiile 

existau: datele la care se născuseră 

şi muriseră acele personalităţi, erau 

codificate în Biblie împreună cu 

numele lor. Lui Gans nu i-a venit să 

creadă, dar tot mai era convins că nu 

există nici un cod în Biblie. Astfel, el 

a hotărât să caute şi alte informaţii în 

legătură cu cele 32 de personalităţi 

care apăreau codificate în Biblie, în 

speranţa că va găsi ceva cu care să 

dea la iveală falsul din experimentul 

lui Rips, eventual chiar şarlatania 

matematicianului israelian. Gans a 

pornit de la ipoteza că, dacă există 

un cod adevărat, atunci el ar trebui 

să conţină şi informaţii exacte despre 

localităţile unde s-au născut cele 

32 de persoane codificate. După 

aproximativ 400 de ore de căutări, 

Gans a verificat concordanţa celor 32 

de nume cu localităţile lor natale. În 

plus, Gans a mai realizat o căutare 

asemănătoare pentru alte 34 de 

personalităţi cunoscute, pentru care 

a verificat concordanţa nume-loc de 

naştere, 

iar rezultatul a fost exact. 

Concluzia lui Gans a fost că în 

Biblie sunt codificate informaţii 

despre trecut şi viitor într-un mod 

care exclude din punct de vedere 

matematic, orice coincidenţă, iar 

acest gen de informaţii nu se găsesc 

în nici un alt text. După spusele lui 

Gans, experimentele pe care le-a 

realizat în legătură cu codul Bibliei 

l-au transformat dintr-un ateu 

convins într-o peroană profund 

religioasă. 

Rips şi Wiztum au prezentat 

articolul lor uneia dintre cele mai 

importante reviste americane de 

matematică, “Statistical Science”. 

Mai mulţi matematicieni care lucrau 

pentru acea revistă au verificat 

demonstraţia matematică ce susţine 

existenţa codului. Teoria codului 

Bibliei a trecut cu succes şi toate 

aceste teste, fiind astfel acceptată 

de “Statistical Science”. 

În continuare vă prezentăm 

unele exemple de personalităţi 

marcante ce apar codificate în 

Biblie, precum şi menţiunile despre 

acestea pe care le oferă codul. 

Homer apare codificat ca fiind “poet 

grec”; Shakespeare apare codificat 

ca “reprezentant pe scenă”, alături 

fiind codificate şi unele opere a 

lui: “Hamlet” şi “Macbeth”. Şi 

Beethoven şi Bach apar codificaţi 

în Biblie, pentru fiecare apărând 

menţiunea “compozitor german”. 

Mozart apare şi el în cod alături de 

cuvintele “compozitor” şi “muzică”, 

iar Rembrant este codificat “pictor 

olandez”. 

Fiecare progres al tehnologiei 

moderne a fost înregistrat în codul 

biblic. Fraţii Wright apar codificaţi 

alături de cuvântul “avion”, Edison 

este codificat cu “electricitate” şi “bec 

electric”, iar Marconi este codificat cu 

“radio”. Newton apare codificat cu 

“gravitaţie”. După cum am menţionat 

anterior, Newton intuia existenţa 

unui cod ascuns în Biblie, pe care 

însă nu l-a aflat; codul însă, “ştia” 

de Newton, deoarece, în codul biblic, 

alături de expresia “codul Bibliei” 

apare şi numele lui Newton. 

Einstein apare codificat în 

Biblie doar o singură dată. 

Enunţul “s-a prezis o persoană 

cu mintea ageră” apare în acelaşi 

loc. Cuvântul «ştiinţă», peste 

care se suprapune expresia «o 

nouă şi excelentă înţelegere» 

intersectează numele savantului. 

Şi chiar deasupra lui «Einstein», 

textul ascuns menţionează «el a 

răsturnat realitatea prezentă». 

Teoria relativităţii, principala 

descoperire a lui Einstein, este de 

asemenea codificată. Este posibil 

ca şi teoria «câmpului unificat» să 


fie codificată în Biblie. Împreună cu 

numele lui Einstein, în matricea în 

care figurează unica lui menţiune, 

împreună cu teoria relativităţii, codul 

oferă şi indiciul «adăugaţi o a cincea 

parte», lucru pe care l-a urmărit şi 

Einstein în studiile sale despre «a 

cincea forţă». 

În iulie 1994, lumea a asistat 

la cea mai mare explozie observată 

în sistemul nostru solar. O cometă 

a supus planeta Jupiter unui 

bombardament echivalent cu forţa 

a peste un miliard de megatone 

generând globuri incandescente de 

mărimea Pământului. Coliziunea 

cometei cu Jupiter este codificată de 

două ori în Biblie, o dată în Geneza şi 

o dată în Isaia. Cometa «Shoemaker 

- Levy», apare de ambele dăţi 

cu numele complet - numele 

astronomilor care au descoperit-o 

în 1993, iar impactul cu Jupiter este 

codificat aproape ca o reprezentare 

grafică. În codul Bibliei, numele 

cometei şi numele planetei Jupiter 

se intersectează de două ori, iar data 

impactului era menţionată anticipat: 

16 iulie. Astfel, evenimentul pe care 

astronomii fuseseră în măsură să-l 

prevadă doar cu câteva luni înainte 

de a se produce, a fost prezis în 

codul Bibliei cu 3000 de ani înainte 

de a avea loc. 

Despre ocuparea Tibetului de 

către chinezi, în codul biblic apare 

«Şi i-a pus sub pază în temniţă», 

expresie care intersecteză cuvântul 

«Tibet». 

Marea criză economică prin 

care a trecut SUA, în 1929, este 

codificată împreună cu prăbuşirea 

pieţei bursiere. «Colaps economic» şi 

«criză» apar laolaltă în Biblie, alături 

de cuvântul «acţiuni». Anul în care 

s-a declanşat criza, 1929 - adică 

5690 în calendarul ebraic - este codat 

în acelaşi pasaj. Un alt eveniment 

bulversant petrecut pe scena politică 

a Statelor Unite, căderea lui Richard 

Nixon în urma afacerii Watergate, 

este de asemenea codificat în Biblie. 

«Watergate» apare împreună cu 

«Nixon» şi cu anul în care acesta 

a fost silit să demisioneze - 1974. 

În pasajul în care a fost codat 

«Watergate», textul codat al Bibliei 

formează o întrebare: «Cine este el 

Preşedinte, dar a fost alungat.» 

De asemenea, cu şase luni 

înaintea alegerilor pentru preşedinţia 

SUA din 1992, codul a dezvăluit 

alegerea lui Clinton. Alături de 

«Clinton» apărea viitorul său titlu: 

preşedinte».

APRILIE CALD 

Mariana Vicky Vârtosu 

Aprilie a debutat cu o serie de evenimente declanşate 

de activitaţi extra-şcolare propuse de programul ,,Săptămâna- 

Şcoala altfel,,.Profesoara Nina Elena Plopeanu a ţinut să arate 

elevilor săi cum se defăşoară o seară literară într-un Atelier 

de creaţie(în carne şi oase). Aşadar, scriitorul Gheorghe 

Andrei Neagu i-a avut drept oasepeţi în seara lecturilor 

de luni pe acei elevi curioşi, or interesaţi de subiect.Dintre 

curajoşi, după epuizarea programului lor, au participat la 

seara cenaclului nostru câţiva dintre ei. Prim cititor, tocmai 

profesoara lor, Nina-Elena Plopeanu care, a ţinut morţiş să ne 

reamintească peripeţiile viscolului abia stins().Proza propusă 

s-a intitulat chiar aşa:,,Zăpadă 

în aprilie,, . Chiar dacă nu toţi 

am recunoscut, textul ne-a 

făcut să tremurăm şi să dorim 

să vină cât mai curând căldura. 

(ceea ce s-a şi întâmplat). 

Doamna Plopeanu ne-a obişnuit 

cu texte construite din coplanuri, 

glisând unul într-altul, 

texte bine alcătuite, îndelung 

gândite.Dacă Ttextul de factură 

prustiană i-a smuls o întrebare, 

o nedumerire mai exact, lui 

Stănica Budeanu, e un aspect; 

iar alunecarea în fantastic fiind 

cel doilea, observat şi de Elena 

Otavă care, zice ea, proza se 

înscriere deopotrivă în stillul lui 

Mircea Nedelciu, or Eliade, se 

poate spune că am auzit un text 

bun.Despre timpuri şi acordurile 

lorNu, nu despre acelea! O 

astfel de iarnă a mai fost şi prin 

’53-54…Bine creionat, destul de 

emoţionant textul dezvăluie de 

fapt relaţia mamă-fiu, o relaţie, 

în care rolul protectorului se 

cam inversează.Important e 

că textul a trecut testul de foc 

al generaţiei tinere.Marilena 

Mihai, cea care se înscrisese ,,la 

citit,,- mai-mai s-o părăsească 

îndrăzneala. La prima sa citire, 

pentru Marilena Mihai…no 

comment! Despre Gheorghe 

Suchoverschi şi versurile sale, 

fie rimate or, discurs în vers 

alb, numai de bine.Are imagini 

poetice inedite, poeziile au 

mesaj, încarcătură, substanţă 

de susţinere, densitate. 

Preocupată cu activitatea 

şcolară, Raluca Dumitrache a 

absentat cam mult.De aceea 

proza ei ,,Revelaţia,, nu aş 

fi taxat-o ca pe o stagnare 

din punct de vedere literar. 

Dimpotrivă. Adelina Bălan 

citeşte un fragment din romanul 

în lucru,,Iubirea unui bulevard,,. 

Cu siguranţă ştie foarte bine 

ce face, ce va avea de făcut. 

Despre plusuri n-are rost să 

vorbim.Le-ai tot auzit, i-a zis 

Poetul Plopeanu.Vreau să spun 

ce nu mi-a plăcut. Despre cât de bine ştie Adelina să creeze 

atmosferă ne-a amintit Lord Denciu. Până şi Elena Otavă a 

declarat-o ,,rara avis,,. Credeti că Gheorghe Neagu a ,,m\ 

ngâiat-o pe creştet,, Nicidecum. Tot în cadrul ,,Săptămâna – 

Şcoala altfel,, eveniment al acestei luni, trebuie să punctez ca 

tânăra noastră poetă, Marina Raluca Baciu împreună cu Mariana 

Vârtosu au răspuns invitaţiei Şcolii Generale din Jitia, capătul 

Cuvintele sunt zile , ore şi secunde 

Sau timpul nostru 

De Constanţa Cornila 

Cum sa chemi timpul să vorbească El a 

fost şi va rămâne un martor care ştie să aprobe 

în mod tacit trecerea noastră şi să noteze cu 

consecvenţă fapte acţiuni sentimente privind 

retrospectiv mă gândesc la cei zece ani în care 

ne-am jucat util în aula spaţioasă a literaturii cu 

toată pleiada muzelor ei care au acceptat să 

cojaboreze cu noi în acest joc am conoscut-o 

pe Mariana Vichi Vârtosu la început vorbea foarte 

puţin dar mâna ei harnică alerga peste cuvintele 

noastre cu o viteză impresionantă aşa a reuşit să 

ne prinda pe toţi într-un edificiu spiritual intitulat 

şapte ani spre un tibet. Astăzi a mărturisit că a 

terminat şi cei trei ani până a rotunji cei zece 

ani de activitate literară. Felicitări! Este averea ei 

în care ne include cu siguranţă şi pe noi bine a 

spus că nici ea nu ar fi ajuns acest vârf de lance 

fără noi nici invers privesc în sufletul tuturor celor 

ce participă la acest ceas de sărbătoare şi văd 

multe vibraţii şi poate şi dorinţa de a-i strânge 

mâna da mâna acest cerc magic al intersectării 

unor energii positive. În acest moment am simţit 

flacăra Marianei de pe braţul ei drept pe care 

străluceşte multă prietenie şi dăruire mariana 

a continuat acel drum ascendent recunoscând 

importanţa celorlalte forţe care au ţinut un 

echilibru permanent Gheorghe Andrei Neagu, 

Ştefania Oproescu, Ion Dumitru Denciu adevăraţi 

diplomaţi literari care arunca scânteia fără să ardă 

pe nimeni. Să revenim la sărbătorita noastră , 

care se depaşeşte pe ea insăşi şi de multe ori 

ineditul ei are un spectru aparte al inspiraţiei, 

Mariana stăpâneşte acea parte a gândului care a 

îndemnat-o să afirme pe micii şi marii creatori 

fiind preşedinta ligii scriitorilor pentru ea viaţa este 

ca o sferă care işi măreşte zilnic dimensiunea pe 

care trebuie s-o rostogolească cu aceeaşi forţă 

interioară. A ştiut să scrie cu mişcarea noastră 

şi cu bătaia noastră de inima. E persoana care 

nu trădează orologiul vieţii ci aleargă în sensul 

acelor sale cu o tenacitate aproape de neegalat. 

De-aceea eu am numit-o pe colega mea răsăritul 

şi mijlocul unei zile de vară. Am numit-o timpul 

nostru. 

În centrul zilei ochii ei adânci 

Se aşaza rezistenţi ca nişte stânci 

Lăsând lumina doar să treacă azi 

Peste colegii ei cu trup de brazi 

LA MULŢI ANI ! 


DATINĂ 

lumii, graniţă de judeţ. Am primit şi acceptat cu drag invitaţia 

domnişoarei Dana Iustina Popescu Apreotesei, profesor 

de limba şi literatura română comuna Jitia. Imaginându-mi 

întâlnirea drept una clasică, de cunoaştere a scriitorilor, am 

venit …cu lecţia învăţată. Surprinse neplăcut de condiţiile în care 

aceşti copii-navetişti încearcă ,,să ţină aproape,, de cuceririle 

civilizaţiei, luptându-se din greu cu drumul până la şcoală, 

am fost de-a dreptul impresionate de emoţia generală cu 

care ne-au intâmpinat. În poarta şcolii se aflau deja directorul 

Şcolii, dl.Fifere Gheorghe, câţiva dintre profesori, amintindu-i 

pe dl.Corneliu Guţă profesor de istorie, dna Claudia Cazan 

profesor de limba franceză, dl. Pompiliu Noapteş profesor 

de biologie,alături de gazda noastră, domnişoara prof.Dana 

Apreotesei Popescu. În clasa, grupul compact de elevi, care, 

păreau că nu mai respiră, după un succint schimb de politeţuri 

ne-au rugat să le dezvăluim din tainele pasiunii scrisului. 

Aşa au făcut cunostinţă(prin 

lectura oferită de noi) cu membrii 

cenaclului, cu Asociaţia Culturală 

Duiliu Zamfirescu, implicit cu 

revista cenaclului ,,Oglinda 

literară,,.Au aplaudat versurile 

Ştefaniei Oproescu, Constanţei 

Cornila, ale lui Gheorghe Andrei 

Neagu. Ale poetului Radu Cârneci 

- poetul meu de suflet.Au ascultat 

încântaţi versurile Marinei Raluca 

Baciu, recitate de însăşi poeta, 

ca o adevărată actriţă.Tot Marina 

Raluca Baciu le-a măturisit cum a 

început ea să scrie. Cum îşi alege 

temele poetice, le-a mărturisit 

ce citeşte şi, ce alte pasiuni mai 

are. Fotografia de grup, a pecetluit 

prietenia ocazională, noi dăruindule 

copiilor cărţi, ale noastre cu 

autograf şi, pe cele ale scriitorilor 

vrânceni(fără), câteva numere din 

reviste Oglinda… cele mai recente. 

Cu promisiunea unei alte vizite, 

am părăsit zâmbetele copiilor, 

pe inimoasa lor profesoară Dana 

Apreotesei Popescu care, jenată, 

ne şopteşte că ,… s-a înfiinţat deja 

un cerc de lecturi, în faza incipientă, 

dar…Tot în cadrul aceluiaşi 

eveniment, colegului nostru 

de cenaclu, scriitorul Dumitru 

Coşereanu i-a fost prezentată 

cartea de debut , romanul,,Studiul 

în gri,,(despre nimic şi încă ceva). 

Colega de catedră şi cenaclu, prof. 

Virginia Bogdan a organizat o 

prezentare de carte inedită.După 

prezentări şi un succint CV al 

autorului, una dintre eleve a citit un 

fragment de roman, de referinţă, 

de la care s-au declanşat…studiile! 

În calitatea noastră de invitaţi, şi 

colegi ai autorului Ioan Dumitru 

Denciu, Ştefania Oproescu şi 

Mariana Vârtosu au punctat prin 

câte una sau mai multe fraze 

esenţa romanului, impresia care 

a creat-o asupra memoriei lor 

afective(şi nu numai).Emoţionat, 

Dumitru Coşereanu a mărturisit 

că romanul este rezultatul unui 

îndelung exerciţiu, că în afara 

scrisului l-a subjugat şi culoarea. 

Picturile sale, tablourile sale fiind 

deja dăruite prietenilor(ca şi cartea de altfel).Despre ,,Studiu 

în gri,,…, promit un amplu comentariu cât de curând.Mihaela 

Tucan a încheia luna aprilie cu o ,,Cronică a unui suflet rătăcit,, 

. Frumos, liniar, cuminte.O carte ar plictisi.Unde-i revolta,ce mă 

tulbură În timp, toate aceste lucruri, se învaţă! Aşa cum şi 

Mihaela va învăţa să-şi răspundă la aceste întrebări. LA MULŢI 

ANI ! – Sf.Gheorghe, tuturor acelora purtători ai acestui nume. 

8141

CONFESIUNI 

Odiseea plăcilor 

memoriale 


Vin acasă, îi spun Lidiei povestea cu placa lui Gopo, 

se supără foc. Să fac tapaj în presă! În acest timp, din 

nou, ni se spune la TV că din 1957, de la filmuleţul lui 

Gopo, acesta este succesul cel mai mare al cinematografiei 

româneşti. Insist ca Lidia să scrie un articol: Dulce şi 

amar, pe această temă. De ce nu scriu eu, fiindu-mi mai 

la îndemână Pentru ca să nu se creadă că vreau să atrag 

atenţia asupra mea, care am luat cândva un premiu pentru 

scenariu, îi explic. Nu pare convinsă. Fără să mă odihnesc 

după amiază, lucrez la lista plăcilor şi la calculator până la 

23.30. Îmi dau seama că în nicio perioadă a vieţii nu am 

lucrat atât de mult, poate pe vremea Ocnei de Fier; poate 

pe vremea colaborării la Vinea, uneori. 

30 mai 07. Din urmă: Dau telefon lui Dinu Cocea, 

cu care mă văzusem mai an şi-mi dăduse numărul lui, 

inclusiv adresa din Paris - mă amână pentru seara. Seara 

iar mă amână, să caute în agende. Apoi îmi spune că l-a 

cunoscut pe nenea Nicuşor (N. D. Cocea) pe când era 

adolescent – îl chema la onomastici, era un om foarte vesel 

şi îşi aducea toate fostele soţii plus fostele şi actualele 

amante, pe care le onora ca un nabab. Nonşalant, 

neconformist. Zice: a fost un luptător politic, i s-ar cuveni 

o statuie în faţa Parlamentului. Zice: În 1923 a fost la 

Petrograd, l-a chemat Lenin, i-a dat o maşină oficială să 

vadă toată Rusia. Apoi l-a invitat la masă. Acolo a început 

să-i explice cum se va ajunge la victoria mondială a 

revoluţiei comuniste. Lua o furculiţă: Asta e Franţa, veriga 

slabă, asta e Germania – şi le tot muta pe tăblia mesei. 

Krupskaia încerca să repună la loc vesela. N.D.Cocea l-a 

întrebat, cu tupeu: Dar o mai f--- pe soţie La care ea a 

răspuns: Nicagda! Cât o fi adevăr, cât fabulaţii 

Îmi dă adresa dnei Dina Cocea: T. Arghezi 11, 

interfon 123, etj. 3; dar acum nu mai are telefon. Văd eu 

cum mă descurc. 

1 iunie 07. Din nou cu o coală în mână, scriu sus 

data 1 iunie o7, ca să aduc la zi numele, adresele, anii, 

telefoanele – să completez apoi pe calculator, ceea ce 

e mai greu decât cu foile, pe care iute le răsfoieşti, le 

completezi. 

Dau telefon la Comunitatea Evreiască, mi se cere 

telefonul, căci directorul lipseşte. Dau telefon la Bârlad, la 

teatrul V.I.Popa, pentru adresa lui V.I.Popa, în ideea că 

măcar ei trebuie să ştie, să aibă vreo monografie, ceva, 

răspunde secretara, zice că tocmai voia să-mi telefoneze. 

Cer adresa şi anii. A făcut investigaţii, a vorbit şi cu dl 

Mălinescu, fost secretar literar al acestui teatru care 

tocmai a împlinit 50 de ani, nici el nu ştie absolut nimic 

despre adresele pe unde a locuit scriitorul, dramaturgul. 

Par să nu ştie nici măcar anul morţii. Îmi sugerează să 

fac demersuri la Evidenţa populaţiei, la Starea civilă, 

căci, nu-i aşa trebuie să se fi menţionat adresa şi data 

morţii în actul de deces. E drept, poate voi fi nevoit să fac 

demersuri şi la Starea civilă, însă mă ia cu fiori când mă 

gândesc. Dar după ce fixăm primul lot de plăci memoriale. 

Zic: Tot o să aflaţi dvs vreodată când a murit marele 

V.I.Popa, patronul dvs! 

Dau telefon la Buzău pe mobil şi-mi închide, probabil 

mi-a văzut numărul şi nu cunoaşte răspunsul. Peste vreo 

oră din nou: e într-un juriu. Mă va suna peste câteva zile. 

Îmi iau inima în dinţi şi sun la Dina Cocea, despre care 

mi se spusese că nu mai are telefon. Dar ştiind adresa, o 

obţin: de fapt o cheamă Maria Constantina, aflu cu acest 

prilej. Dau telefon şi răspunde: nealocat. Sun la 931 şi-mi 

dă alt telefon. Sun, răspunde un glas de om în vârstă. Spun 

partitura mea şi-mi zice: Nu vă pot da informaţiile, iar 

dânsa nu e bine cu sănătatea. Totuşi mi-o dă, spunândui-se 

că Uniunea se interesează de N.D.Cocea. Eu: Sunt 

Ion Lazu de la USR, doresc să aflu adresa... Nu-mi poate 

spune. Cumva în str. Frumoasă Nu-şi aminteşte. A trăit 

mai mult la Sighişoara în ultimii 

ani – ceea ce e adevărat, şi 

confirmă spusele lui Dinu 

Cocea, precum că există acolo 

o urmaşă Sina-Sica. Dar Dvs 

pe ce stradă v-aţi născut 

Nu ştiu să vă spun... Bine, vă 

mulţumesc mult. Sărut mâna 

etc. Şi renunţ să o mai stresez 

cu întrebările mele. Câţi ani 

să aibă actriţa Peste 90 de 

ani. Deznădăjduitoare este 

bătrâneţea... 

Şi, în fine, după ce mi 

se spusese să revin la Adrian 

P., dau telefon din nou, îmi 

răspunde chiar poetul, mă cam 

Ion Lazu 

intimidez, îmi spun numele şi imediat reacţionează: N-aţi 

uitat geologia Nu încă, dar deja sunt la pensie, după 41 

de ani. Păi câţi ani aveţi 67, sunt ceva mai mare decât 

dvs. (În fapt doar cu 3 ani). Din partea USR mă ocup 

de plăcile memoriale pentru marii scriitori dispăruţi şi 

vă întreb pe dvs unde s-ar cuveni să-i punem poetului 

Geo Dumitrescu, căci am fost în Roma 57 şi acolo s-a 

reconstruit totul, s-au baricadat noii proprietari, nu-i 

cunoaşte nimeni... Nu ar trebui să-i punem în Nerva 

Traian 11, bloc M58 Ba da, acolo! Dar are o ezitare 

asupra adresei exacte. O am eu, sunt cu lista în faţă. Păi 

el s-a ocupat de înmormântarea lui Geo D. Ştiu, de aceea 

am şi îndrăznit să apelez la... Şi ce-o să scrieţi Păi, ce se 

scrie: aici a trăit şi a creat între anii cutare poetul G.D. – şi 

anii vieţii. Eh, exclamă P., atât rămâne dintr-un poet! Şi 

câteva rânduri într-un dicţionar... Asta încercăm şi noi, să 

rămână acele cuvite pe o placă de marmoră, la vedere, 

iar în acest caz fiecare literă costă.... Şi îi spun că mă 

lupt pentru adrese, de acasă, de la telefonul personal, 

în faţă cu o listă de vreo sută cincizeci de nume, apoi 

alerg pe teren, să identific, să obţin acordul colocatarilor, 

să... Să le facem un pic de dreptate. L-au pus pe listă şi 

pe Dumitru Alexandru, ştiu că l-aţi cunoscut. Îi puneţi 

acolo, în Tei Nu, acolo s-a demolat, am fost cu poetul de 

câteva ori la bătrânii lui părinţi, unde şi dvs...., îi punem 

în Berceni, unde am fost vecini. Prietenul meu cel mai bun 

şi naşul fiului meu Andrei. Dar nu cumva ştiu de Costică 

Georgescu, când a murit Nu ştiu, dar o să mă interesez. 

Îi mai spun: Chiar azi umblând pe străzi după adresa lui 

Fulga, am aflat şi am văzut cu ochii mei că noul proprietar 

a dat jos placa memorială a lui Gopo, proprietarul fiind un 

anume Fane Spoitoru. I-au dat-o jos şi lui Perpessicius, 

de pe strada Eminescu, placă ştiută de toată lumea. Dar 

i-au dărâmat-o şi pe-a lui Sadoveanu... A.P.: E teribil ce se 

întâmplă! Nu vreţi să scrieţi la Flacăra despre toate astea 

Păi, zic, ţin un memorial al pătimirilor cu aceste plăci. USR 

nu mai are adresele, dar ce e mai grav, nu le mai ştiu nici 

rudele, prietenii, confraţii, ca să nu spun că vecinii nu-şi 

amintesc de aceşti scriitori amărâţi – un pustiu în jurul 

numelui lor. A.P. se tot miră, exclamă. Zic: Chiar acum 

i-am dat un telefon Dinei Cocea, trebuie că are peste 90 

de ani, n-a putut să-şi amintească nimic despre tatăl ei, 

nici măcar despre strada pe care s-a născut ea însăşi... 

Îmi cere telefonul, fixul şi mobilul, vrea să trimită pe 

cineva să-mi ia un interviu. Şi să mai apelez, vrea să mă 

ajute cu tot ce va putea în această problemă. 

Îmi dau seama că omul acesta are o memorie 

formidabilă – pe care ştie să şi-o valorifice. Sunt convins 

că ar fi reacţionat favorabil pentru medalionul D. 

Alexandru, dacă l-aş fi solicitat – spre deosebire de C.B., 

care s-a derobat. Dar nu cred să apelez la paginile Flacărei 

sale. Şi încă o remarcă: Chiar dacă A.P. a folosit cele 15 

minute ca să se informeze cine e Ion Lazu, eventual din 

dicţionarul Marian Popa, unde se scrie că sunt geolog, tot 

e de admirat, deşi pare o viclenie. E mai curând politeţe, 

să vadă omul că ştii de unde să-l iei. Eu însumi uneori mă 

documentez, îmi fac lecţia de acasă, din jena de a nu-l 

decepţiona pe celălalt. 



VESTITORII NOII LITERATURI 

DIN CELE PATRU ZARI 

,, DIN CELE PATRU ZARI” 

CRONICAR 

VESTITORII NOII LITERATURI 

DIN CELE PATRU ZARI ,, DIN CELE 

PATRU ZARI” este un volum colectiv 

care a apărut la Editura Premier/ 

Ploieşti /2011 – graţie scriitorului 

Marian Ruscu. Personal, presupun că, o 

simplă prezentarea a celor patru tinere 

speranţe, va fi binevenită. Gândindumă, 

din perspectiva argumentării 

apariţiei volumului,nu-mi revine pentru 

început, decât relatarea acestei minuni. 

Minune datorată Festivalului de Poeziei 

Râmnicu-Sărat/2011, prilej în care tânăra 

noastra cenaclistă Raluca Marina Baciu 

a cucerit editorul(pe scriitorul Marian 

Ruscu) prin recitarea uneia dintre poezii 

publicată în revista Oglinda literară, 

(revistă manageriată de Gheorghe Andrei 

Neagu, scriitorul care şi-a prezentat mai 

tânără colegă de cenaclu la acel festival 

de poezie). După audiţie, Raluca Baciu a 

primit oferta editării unui volum.Cum nu 

era pregatită pentru acest lucru, editarea 

s-a produs în volum colectiv, aducându-şi 

alături celelalte colege de cenaclu:Adelina 

Bălan, Raluca Dumitrache, Alexandra 

Herghelegiu(trebuie să subliniez că 

vârsta medie a acestor autoare este 

de…doisprezece ani!). Prezentarea 

conţinutului acestui volum, s-ar dori să fie 

strong, convingătoare. Cele patru crăiese 

de la răsărit, Raluca Marina Baciu, 

Raluca Dumitrache, Adelina Cristiana 

Bălan şi Alexandra Herghelegiu, 

aceste minunate copile au semnat 

paginile volumului colectiv alcătuit din 

creaţia lor artistică. Poezie, proză, eseu de 

introspecţie într-o manieră bine definită. 

Cu un condei sigur, micile scriitoare atacă 

în forţă pagina, conform generaţiei de 

cristal. Volumul este deschis de încercările 

literare (reuşite) ale Ralucăi Marina 

Baciu.Lirismul ludic folosit în proză şi 

poezie pendulează între neomodernism 

şi postmodernism(pot fi înscrise oriunde, 

căutările nu s-au încheiat). Proza ca şi 

poezia create din imagini mataforice, 

jonglează timid, aproape insesizabil, 

mesaju, fiind a doua motivaţie a creaţiei. 

Inocenţa urmăreşte în primul rând 

dăruirea purităţii sufleteşti, cucerind cu 

şi prin aceasta.Părăsind textele Ralucăi 

Marina Baciu rămânem cu un zâmbet, 

şi, cine ştie, poate nu fel de cultivat ca al 

autoarei. Iată un ex:,,Ploaia a îmbrăcat o 

frunză/ s-a făcut rea şi a răpit-o/ nu-i mai 

dă drumul/Decît atunci cînd/ mă va vedea 

pe mine./Şi, cînd mă va vedea/ îmi va 

dărui/Frunza de argint./Iar eu voi face din 

roua ei/Un geamgiu în iulie.(GEAMGIU 

ÎN IULIE) 

Alexandra Herghelegiu ne oferă 

poezie, atenţionând că, este încă la 

vremea căutarilor şi, o distracţie bună 

e oricând prefarabilă activităţilor prea 

serioase(cum ar fi scrisul.Ori cititul). 

Despre Alexandra aş spune mai curând că 

are un discurs critic demn de invidiat, dar, 

…de ales a ales ea. Raluca Dumitrache 

scrie o proză inspirată din realitate.Bună 

ascultătoare transpune poveştile auzite 

în pagină în maniera ei.Şi, n-o face deloc 

rău. Coerentă, poetică,abordând subiectul 

curajos, proza Ralucăi Dumitrache 

este atractivă. Nu i-ar strica un strop 

de umor, ori poate un dram de nebunie 

specifică acestei caste sociale.Raluca îşi 

conduce bine acţiunea, îşi creionează bine 

personajele.Punerea în scenă, acţiunea, 

conflictul, finalul sânt bine gândite, bine 

construite.Adelina Cristiana Bălan! Cea 

de pe urmă…care, cine ştie Se vrea cea 

dintâi.Îi dorim să fie aşa .Prozele ei dense, 

mult prea condensate, şuvoie metaforice, 

adevărate revărsări, de parcă s-ar hrăni 

cu metafore(lichidul ei amniotic), neau 

cucerit.Este plăcut să citeşti un text 

cu asemenea forţă, ştiind că autorul ei 

este ,,o prichinduţă,,. Jocul necontenit al 

literelor, joc impus de mintea ei matură, 

joc uimitor în care Adelina crede cu 

sfinţenie. Iubeşte cuvîntul scris şi rostit. Îl 

iubeşte şi-l urăşte deopotrivă, eliberîndu-l, 

cu furie. O furie bine temperată. Cuvinte, 

într-o ordine cazonă, îmbulzindu-le, uneori 

redundant, atentă să nu rămînă din pagină 

niciun spaţiu neexploatat. Scrie şi scrie 

bine. Postmodernist Cine ştie, poate de 

dragul textului „comite” nişte încadrări în 

curente literare. Adelina scrie din pasiune, 

Mariana Vicky 

Vârtosu 

oferindu-ne iluzia reîncarnării - cum a ţinut 

să explice una dintre colegele de cenaclu. 

Mi-o imaginez nedespărţită de stiloul 

ei, totdeauna cu un carneţel în buzunar, 

gata să noteze. Uită ea cumva vreuna 

din metaforele care-i invadează fiinţa 

Abundenţa metaforei, discursul în această 

manieră ar putea stârni invidie. Una 

constructivă, desigur. Iar ei, talentul îi dă 

aripi de cerneală. Acurateţea exprimării, 

siguranţa discursului inteligent, măiestria 

cu care Adelina îşi conduce firul roşu 

al acţiunii prin ploaia metaforică, toată 

această deprindere înseamnă muncă, ori 

talent „cu caru’ ”- cum am fi tentaţi s-o 

spunem. Prozele ei, cu titluri justificate, 

captivează prin torentul metaforic, lăsînduşi 

cititorul fără aer, prin uimitoarea forţa 

de stăpînire a frazei şi a tehnicii frazării. 

Surprinzătoare prin tot ce iese de sub 

pana ei. S-ar putea crede că joaca ei 

serioasă este de fapt o încrâncenare în 

a-şi demonstra că poate scrie pagini ca 

cele din „Orbitor”. 

În volumul de faţă, Adelina este 

prezentă cu proză scurtă.Din toate prozele 

ei, cel mai bine o defineşte „Lumina 

dintr-o garsonieră, „lumina îmi creşte 

aripi de cerneală, pe care le dăruieşte 

sufletului”. 

Despre Adelina vom mai auzi. Va 

deveni ori o mare scriitoare, ori, are şanse 

egale să nu-i reuşească. Numai de ea 

depinde.Recomand acest volum ,,Din cele 

patru zări,, din toată inima, autoarele lui 

merită întreaga noastră atenţie. 

(urmare din pag. 8086) 

Ed.Star Tipp, 2004) apreciat de Noica pentru gândirea lui filozofică de 

mare originalitate, fiind de altfel singurul cu care mai schimba idei. 

În mod surprinzător, Ion Papuc a preferat să consemneze “presupusa 

pregătire universitară” (p.464) a lui Alexandru Dragomir, student 

eminent al profesorilor Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu, Mircea Eliade, 

Nicolae Iorga şi Heidegger Or, acest “ins” admirat de Noica, pe 15 

iunie 2000 cataloga drept “un fel de excrocherie” răspândirea celor 

gândite de el fără vreo încuviinţare dată în acest sens şi, mai ales, 

fără o verificare prealabilă a ceea ce se difuzează (v.Ultimul interviu al 

filosofului Alexandru Dragomir, partea X-a din interviul înregistrat de 

Fabian Anton, în rev. “Asachi”, Piatra Neamţ, Seria III-a, Nr.8/244, oct.- 

dec.2009, p.13). Fiind o înregistrare publicată iniţial în “Observatorul 

cultural”, am arătat într-un articol felul în care au fost denaturate 

ideile lui Alexandru Dragomir (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Falsificări la 

publicarea în “Observatorul cultural” a ultimului interviu al filosofului 

Alexandru Dragomir (v. rev. “Argeş”, Piteşti, mai 2010, p. 22-23 http:// 

www.centrul-cultural-pitesti.ro/index.phpoption=com_content&task 

=view&id=2871&Itemid=112 ). Oricum, I. Papuc se pare că n-a reţinut 

spusele lui Alexandru Dragomir referitoare la difuzarea gândirii lui (v. 

Isabela Vasiliu-Scraba, Ultima revelaţie a lui Alexandru Dragomir: “A nu 

te vinde comportă nebănuite riscuri”, în rev. Argeş, oct. 2006; http:// 

www.centrul-cultural-pitesti.ro/index.phpoption=com_content&task 

=view&id=248&Itemid=112 ). Probabil a preferat să “nu ştie” nici de 

modificarea ideilor din conferinţele lui Al. Dragomir ţinute în casa lui G. 

Liiceanu, deşi cartea mea din 2004 în care semnalasem deficienţele 


editării Craselor banalităţi metafizice probabil că a parcurs-o, fiindu-i 

dăruită imediat după apariţie. 

11. Mircea Eliade îi scrie în Argentina lui Stan M. Popescu 

(/Ovidiu Găină) pe 10 aprilie 1957 că se bucură să afle că Ovidiu 

Găină (n.1918) i-a citit cărţile publicate în ţară, “când Raiul nu era 

încă pierdut. Dacă vrei să regăseşti acele timpuri, dar mai ales tot 

ce-a urmat, citeşte Noaptea de Sânziene (Foret interdite, Gallimard, 

1955). Este şi un fel de istorie a României între 1936-46” (Mircea 

Eliade, 1957, din excelentul articol al lui I. Filipciuc, Cum n-a fost 

să fie tipărit în Argentina dialogul “Lysis” comentat de Noica, în vol. 

“Modelul cultural Noica”, Bucureşti, Fundaţia Naţională pentru ştiinţă 

şi artă, 2009, p.242). După ce a citit volumul meu Mistica Platonică 

(358p., Ed. Star Tipp, Slobozia, 1999) pe care i-l trimesesem in 2007, 

profesorul S.M. Popescu mi-a scris că este “o mică bijuterie” (conf. 

Corespondenţei schimbată cu Stan M. Popescu, document olograf din 

arhiva personală). 

12. Filozoful şi logicianul Anton Dumitriu (1905-1992), care după 

anii de detenţie politică s-a retras câteva luni la Mânăstirea Statina 

din Moldova, a purtat cu G. Vâlsan o corespondenţă axată pe tema 

isihasmului românesc din mânăstirile ortodoxe (v. Enrico Montanari, 

Succesul lui Guenon printre români, în Origini. Romanian Roots, 5-6 

(71-72) May-June 2003, p.15). La M-rea Slatina, fostul profesor de 

istoria logicii a lucrat vreo trei luni la soluţionarea Teoremei lui Fermat 

(umplând cu formule matematice vreo 50 de caiete, apud. Antonie 

Plămădeală) împreună cu fostul său coleg de facultate, părintele 

Petroniu Tănase (1905-2011), matematician înainte de călugărire, fost 

egumen al Schitului românesc “Prodromu” din Muntele Athos. 

8143

MERIDIANE 

Thelma Laycock a scris 

poezie de când era copil iar 

în perioada anilor 1980 s-a 

alăturat unui grup de femei 

pentru a înfiinţa revista de 

poezie cu sediul la Leeds, 

„Aireings”. Mult mai târziu, 

în 2001, şi-a înfiinţat 

propria revistă, „Gabriel”, a 

cărui redactor şi critic a fost 

pentru opt ani. 

Următoarele patru poezii 

sunt de pe cel mai recent 

volum, O persistenţă a 

culorii – editura Indigo 

Dreams, 2011. 

Lucrările sale sunt publicate 

în reviste şi în antologii şi 

traduse în ebraică, italiană 

şi română. O parte din poeziile sale au fost difuzate la 

Radio Romania Cultural. 

Trandafir (după Arvo Part „Lamentate” – 

Da Pace Domine) 

Din această lumină albă 

curg voci albastre-argintii, 

reflectă şirul de culori, 

muzica sferelor. 

precum mătasea la atingere, conturează o 

formă, 

un cerc, un trandafir argintiu, 

o floare perfectă, cu multe frunze, 

ca un cântec cu petale, cu vârfurile azurii. 

merge adormit către moarte: 

dar totuşi morţii sunt gălăgioşi, 

îmi merg prin minte noaptea, 

cuvintele, paşii, loviturile lor sunt vioaie. 

Zborul din sud-vest 

Părăsind Phoenix, văd cum dealurile deşertului 

se înalţă să-ntâmpine elicopterul. Şi apoi se retrag, 

îmbucături de caramel din ce în ce mai mici. 

Nisipul se schimbă odată cu apusul; 

lumină şi umbră, maro-auriu, smântână şi lemn dulce; 

la noapte voi scrie un poem de culoarea caramelei. 

Departe aud sunetul canioanelor 

ce vin înspre noi în zgomot asurzitor de purpuriu şi violet, 

nuanţe ce se repetă deasupra pe cerul roz şi mov. 

Jurnal chinez 


Luni 29, marţi 30, miercuri 

31 decembrie 2003 

Joi, 1 ianuarie 2004 

N-am simţit că e Anul Nou! 

Oana a fost prinsă zilnic în sesiunea 

de examene: supravegheat, corectat, 

rapoarte, note, calcul alambicat 

Yu Lan Hua 

la notare, situaţii, tabele, pregătit 

conferinţele. O ajut şi eu cum mă 

pricep. Singura bucurie, ca acasă: 

Concertul de Anul Nou de la Viena, patru ore în direct, seara, 

la televizor, dirijat de Ricardo Mutti, care s-a întrecut pe sine. 

A dirijat magistral, memorabil şi-a dansat tot timpul. Un om 

plin de mult, mult temperament. Italianul din el nu s-a dezis, 

dar nici marele muzician ce este. 

Conform „bunului său obicei”, Oana s-a colţăit iar cu 

Askaniama şi Alihahava, care au consimţit să-i plătească zilele 

Caleidoscopul s-a schimbat; 

trebuie să-mi scriu poemele în alte culori. 

Mergând prin Arizona: toamna 

Lumina este ciudată; o zi de culoarea chihlimbarului, 

zăpadă de caramel de pe o îngheţată; 

Fluviul este liniştit, de un albastru pal, 

soarele atârnă în jurul copacului. 

Îţi place această plimbare, chiar dacă cizmele 

tale de cowboy 

cu toc înalt ţi se afundă în zăpadă; 

mai bine le-ai schimba cu nişte încălţări mai 

potrivite, 

cafenii sau maro, să se asorteze cu lumina. 

Cămaşa ta de culoarea caramelei reflectă 

poteca 

iar colierul tău turcoaz cerul; 

tu eşti ziua, cu păr castaniu 

şi ochi albaştrii-gri, te asortezi mediului, 

precum eşarfa ta aurie îţi atârnă 

în jurul gâtului, 

cu ochiuri fine şi strălucitoare, aşa cum 

soarele 

atârnă în jurul copacului. 

Ce cântec a cântat 

Ce cântec a cântat sufletului meu 

acel tânăr cu păr castaniu 

şi ochi ca marea 

a cărui voce mi-a aprins viaţa: 

el, care s-a-nălţat precum soarele 

din rugăciune 

în dimineaţa luminoasă – 

Of suflet al meu, 

ce cântec a cântat 

ce încă mă inundă 

muncite prin acordarea dreptului la sărbătorile ei legale. Va 

primi opt sute de yuani, baza pentru viitorul ei telefon celular. 

Prietenii noştri din Guangzhou nu au venit nici în această 

săptămână să ne vadă. Amână sine die, conform tradiţiei 

chineze. Ne-am luat nădejdea de-ai mai vedea aici, în ţara 

lor. Poate vor mai veni la Galaţi, să construiască un nou vapor 

şi atunci ne vom revedea. 

Vineri, 2 ianuarie 2004 

Aceste poeme sunt traduse 

în cadrul Proiectului 

Internaţional Poetry PRO, 

coordonat de Lidia Vianu, 

Director al Masteratului 

pentru Traducerea Textului 

Literar Contemporan - 

Universitatea Bucureşti, 

http://mttlc.ro 

Traducere de Florina Sămulescu 

La ora prânzului mergem la masă în oraş. Invitată, 

toată catedra de limbă engleză, în frunte cu Alihahava. 

Invitaţi şi „ceilalţi activişti” din campus, printre care şi eu, 

pentru contribuţia de la English Corner şi English Festival. 

Plecăm cu autocarul. Alihahava - pus la patru ace: jachetă 

maro de mătase chinezească, în picioare, invariabilii bocanci 

americani. Poartă în braţe, foarte mândru, o casetă cu sticle 

de vin. Adam a plecat în America. Jan vine împreună cu 

iubita lui, pe care i-a adus-o cadou Moş Crăciun, tocmai de 

peste Ocean. Seamănă foarte bine cu el, mai ales la forma 

capului. Parcă toţi au fost traşi afară, la viaţă, cu forcepsul, în 

ceasul fatal! Masa e la restaurantul Regency. Ne încântă peste 

măsură mâncarea chinezească. Am băut şi vin „pe săturate”, 

după promisiunile lui Alihahava, din caseta lui fermecată. 

Cinci sticle de ¾ la treizeci de oameni. Să cadă pe sub masă 

Neamul Românesc. Viile lui Cantemir, săracul! 


Amintiri din războiul 

de la 1877 

V. Vereşaghin 


REMEMBER 

Dacă erai călare, trebuiai să-ţi pui în joc toată iscusinţa 

pentru a te feri de baionetele soldaţilor, în vreme ce mergeau 

pe drumul acesta urcând, spre a nu te lovi de raniţele lor. Asta 

nu mă împiedica totuşi de a-mi zdreli zdravăn genunchiul. 

O privelişte întristătoare ni se înfăţişă la o cotitură a 

drumului. Un grup de muzicanţi se odihneau pe o movilă de 

zăpadă, mai la o parte, se ghemuiau unii într-alţii şi tremurau 

de frig. Instrumentele lor, băgate în tocuri – şi unele erau de-o 

mărime uriaşă – zăceau aruncate pe zăpadă în jurul lor. 

Poposirăm destul de repede pe un podiş înalt în faţa 

munţilor numiţi coloanele lui Marcus. Pregătiră sub câţiva 

copaci, la dreapta, în zăpadă, un loc de odihnă pentru Skobeleff. 

Tabăra noastră era alături, aproape de tot de drum. 

O mică câtime de conserve, de cafea şi de ciocolată fu 

scoasă din buclucurile mele şi 

înghiţită într-o clipă, deoarece 

nimeni nu adusese ceva cu el. 

cailor le dădeam fân conservat, 

dar se pare că nici nu puseră gura 

pe el. trupele tăbărâră şi ele în 

jurul nostru şi focurile începuseră 

în curând să licărească în toate 

părţile, căci deşi lumina focurilor 

ar fi putut să ne dea de gol, aşa 

încât să ne descopere turcii. 

Skobeleff se gândi că duşmanii 

aceştia sunt mai puţin de temut 

decât gerul, care era înfricoşat. 

E o mare fericire pentru oştire 

că n-a fost barem o suflare de 

vânt. Trebuie să pomenim de 

asemenea, că prevederea lui 

Skobeleff se întinsese asupra 

tuturor amănuntelor. Toţi soldaţii 

aveau brâie de flanelă, picioarele şi le înfăşurară în obiele unse 

cu seu; afară de asta, fiecare dintre ei avea ceai şi carne rece. 

Mai mult, ca să se apere de primejdia de a muri degeraţi, se 

dăduse poruncă soldaţilor să se menţină treji. 

M-am învelit cu tot ce aveam, c-o manta de pâslă, c-o 

pătură, c-o căciulă; eram culcat lângă foc, simţeam că încep 

să fiu cuprins de toropeală şi parcă aveam senzaţia că am 

frisoane. 

Degeaba mă suceam şi mă răsuceam, că nu-mi folosea 

la nimic. Pentru a nu adormi, m-am sculat şi mi-am aprins o 

ţigară şi am aşteptat lângă foc până dimineaţa. 

O parte din trupe pornise din 

nou la drum încă din noapte, iar noi 

o luarăm pe urma lor la primele 

licăriri ale zorilor. Tocmai priveam la 

şanţurile făcute în zăpadă de turci, 

când Skobeleff ne ajunse din urmă 

şi trecu înaintea noastră în galop, 

pe un asemenea drum. 

Ne putem închipui uimirea 

turcilor când ne văzură ieşind din 

pădure şi înaintând pe partea 

descoperită a povârnişului munţilor. 

Încercară să tragă asupra noastră, 

dar cele câteva ghiulele ce ne 

trimiseră nu ne făcură niciun rău, 

deoarece eram încă în afară de 

bătaia tunurilor lor. 

Eram acum pe povârnişul 

de miazăzi al Balcanilor. Skobeleff 

rămăsese pe unul din piscurile cele mai din frunte şi multă 

vreme cercetă valea Tunje şi întăriturile turceşti, care se 

întindeau înaintea noastră. La stânga era muntele Sf. Nicolae, 

cu Şipca. Poziţiile trupelor noastre se desemnau în linii 

desluşite, negre. Acolo, pe-o stâncă de pe muntele Sf. Nicolae 

e bateria Meskerski; acolo am desemnat tunurile şi stâncile, 

care se desfăşurau de jur împrejur, plecând capul când într-o 

parte, când într-alta, spre a mă feri de gloanţele, ghiulelele şi 

obuzele, pe care bateriile turceşti le azvârleau asupră-ne din 

spatele munţilor. Pe Şipca bombele au fost botezate „corbii”. 


Aici se găseau ruinele unui redan turcesc, de la fereastra căruia 

am vrut să schiţez valea Tunjei, însă am fost alungat repede 

de ghiulele. Cea dintâi zbură şi se stinse în zid, a doua a căzut 

peste acoperiş şi mă împroşcă cu tot felul de lucruri, deşi mă 

aşezam de partea cealaltă a clădirii. A treia sparse acoperişul 

drept lângă mine cu o detunătură înfricoşată, azvârlind 

mormane de pământ şi de sfărâmături, încât am luat-o la fugă, 

fără să mai isprăvesc tabloul. De altminteri, culorile aşezate pe 

paletă primiseră un adaos de materii străine, încât a trebuit să 

curăţ totul. 

Trupele poposiră într-o râpă, iar Skobeleff, după obiceiul 

lui, porni înainte spre a recunoaşte drumul. Voia să se ducă 

călare, însă turcii deschiseră de la o mică distanţă un foc aşa 

de aprig, încât am fost cu toţii siliţi să descălecăm de pe cai. Era 

însoţit de Kuropatkin, şeful statului său major, de contele Keller, 

de mine şi de câţiva cazaci. Turcii se aşezară pe stâncile cele 

mai apropiate de drum şi vărsau asupră-ne o adevărată ploaie 

de gloanţe. Soldaţii noştri încercară să-i scoată din adăpostul 

lor, dar ticăloasele noastre de puşti Krenke nu prea băteau 

departe. 

Mă oprii, spre a face o schiţă a acestei scene. Skobeleff 

o pornise puţin înainte, când deodată l-am zărit pe Kuropatkin 

venind înapoi spre mine, galben ca un mort şi sprijinit de 

fiecare parte de câte un soldat. Se opri ca să-şi tragă sufletul 

după stânca ieşită înainte, care-mi folosea ca adăpost. Un glonţ 

îl lovise în umărul stâng şi după ce atinse uşor osul, ieşi prin 

spate. Bietul om se împleticea; se rugă să-i cercetăm rana şi 

să-i spunem, dacă era sau nu mortală. Skobeleff veni şi el să ne 

caute şi ne-am întors înapoi, ducând bineînţeles pe Kuropatkin. 

Mă aflasem şi mai înainte sub un foc straşnic, dar 

niciodată nu mai fusesem martor la o ploaie de gloanţe aşa de 

ucigătoare. Nici atacului cu torpilorul de pe Dunăre, când eram 

sub iureşul gloanţelor declanşate de soldaţii şi de vapoarele 

turceşti, nu cred să fi fost atât de înteţite. Turcii trăgeau asupra 

noastră de aproape şi gloanţele ne fluiera pe la urechi şi după 

ce treceau mai departe loveau în stânci, căzând sau sărind 

înapoi la picioarele noastre. Calul meu şi al lui Skobeleff n-au 

fost atinşi, calul bulgarului însă fu omorât, împreună cu mai 

mult de o sută de oameni şi de cai. Mergeam la stânga lui 

Skobeleff şi mărturisesc că vuietul detunăturilor, vuiet care 

semăna cu uruitul unei darabane, cum şi şuierul gloanţelor 

îmi stârneau destulă nelinişte. Îmi ziceam: „Am să fiu aruncat 

la pământ şi atunci voi şti ceea ce voiam să ştiu, ce-i anume 

războiul. 

Mi-aduc aminte cu toate acestea că n-am putut, oricum, 

să mă opresc de a mă uita la Skobeleff. Voiam să văd dacă 

n-are să facă barem fără voie, o mişcare la o parte din cap, sub 

înrâurirea şuieratului gloanţelor; dar nu, nu face niciuna, cât de 

uşoară. Nu-i măcar o tresărire vizibilă în muşchii obrazului sau 

ai mâinii... Nu, chipul lui e liniştit şi mâinile-i sunt, ca de obicei, 

băgate în buzunarele pardesiului. E însă vreo frământare în 

ochii lui, lucru pe care l-aş fi observat, chiar de s-ar fi silit el 

să se ascundă... Nu, cel puţin îmi pare că nu e; privirea lui 

nepăsătoare lăsă cel mult să se presupună un zbucium adânc 

îngropat. Parcă-l văd încă înaintea mea, umblând cu paşi mari, 

cu nepăsarea lui obişnuită, cu capul plecat puţin într-o parte. 

„Să-l ia dracul!, mă gândii eu. Ai crede că-şi mai 

încetineşte paşii O face într-adins” 

Zgomotul e într-adevăr drăcesc. Oameni, cai cad în toate 

părţile. Kuropatkin, viteazul Kuorpatkin, ne strigă din urmă: 

- Acei care au scăpat, să fugă, ori vom fi nimiciţi cu toţii! 

Contele Keller, împreună cu alţii se grăbiră. Cât despre 

mine, care mai găsisem de atâtea ori în atare fiertură, am 

rămas alături de Skobeleff. 

- Bine, Vasile Vasilievici, îmi spuse el, când o cotitură ce 

făcea drumul ne puse la adăpost de gloanţele turceşti; acum 

am scăpat ca prin urechile acului. 


8145

DEZVĂLUIRI 

Katyn românesc la Saratov pe Volga, în 1941 

Nu este vorba de o metaforă, 

de o hiperbolă, de o exagerare! 

În toamna lui 1941, 15.000 

de prizonieri români au fost 

împuşcaţi în localitatea Saratov 

pe Volga. Un masacru despre care nu 

am date prea multe, dar sursa acestei 

informaţii, precum se va vedea, este 

extrem de credibilă. 

Auzisem mai demult despre 

acest masacru abominabil. Vorbeau 

despre el la Capşa sau la Athénée 

Pallace bătrânii din generaţia lui Petre 

Ţuţea şi, dacă nu mă înşel, Petre 

Ţuţea însuşi, prin anii ’70-80. În 

orice caz, l-am auzit sigur pe Simion 

Ghinea relatând pe seama acestui 

teribil eveniment. Simion Ghinea 

a participat la campania de Est în 

trupele de elită ale „spărgătorilor 

de cazemată”. A fost unul dintre 

legionarii care s-au înrolat voluntar, 

considerând că războiul anti-sovietic 

l-ar fi pornit şi ei, legionarii, dacă 

rămâneau la guvernare. 

Termenii relatărilor auzite erau 

următorii: în octombrie 1941, clădirea 

în care se găzduise la Chişinău 

Comandamentul Armatei Române 

a sărit în aer, ceea ce era un act de 

terorism pe care legile războiului nu-l 

tolerează, ci îl condamnă cu toată 

severitatea şi acceptă, în consecinţă, 

sancţiunea sub formă de represalii 

asupra populaţiei civile, chiar şi 

dacă aceste represalii vor afecta 

persoane complet nevinovate. Din 

ordinul generalului Ion Antonescu, 

autoritatea militară din Odessa, oraş 

cucerit prin lupte grele, a trecut 

la pedepsirea exemplară a unor 

persoane bănuite că ar avea vreo 

legătură cu asasinii terorişti. Din 

interogarea populaţiei, s-a stabilit 

că făptaşii nu puteau fi decât evrei, 

evrei sovietici din Odessa. Aşa că 

represaliile au avut ca victime un 

număr oarecare de evrei, care au fost 

spânzuraţi pe străzile Odessei, pentru 

a avertiza aşa zişii „partizani” să nu 

repete gestul lor iresponsabil şi laş. 

Nici azi nu s-a încheiat disputa între 

„istorici” cu privire la numărul evreilor 

ucişi la aceste represalii. Câteva 

sute, după afirmaţiile autorităţilor de 

atunci, câteva mii după unii publicişti 

evrei. Faţă de circa 80-90 de militari 

români, majoritatea ofiţeri superiori, 

morţi în clădirea Comandamentului 

de la Chişinău. 

Trebuie spus clar că în situaţii 

asemănătoare, când victimele 

au fost militari din trupele aliate, 

anglo-americane, represalii cu totul 

asemănătoare s-au produs, făcând 

numeroase victime printre civilii 

nevinovaţi propriu zis. Bunăoară, 

în primăvara lui 1945, pentru un 

soldat canadian omorît mult în 

spatele frontului de un neamţ tînăr 

şi iresponsabil, au plătit cu viaţa mai 

mult de 10.000 de persoane, practic 

întreaga populaţie a orăşelului în care 

se comisese fapta ignobilă. Morala 

acestei practici este simplă şi corectă: 

dacă teritoriul respectiv a fost cucerit 

de militari prin luptă, adică prin jertfă, 

populaţia civilă trebuie să se împace 

cu situaţia şi să accepte prezenţa 

inamicului. Nu au voie să intervină 

în mod laş în spatele frontului, acolo 

unde inamicul şi-a câştigat prin jertfă 

şi curaj dreptul să fie prezent şi să se 

simtă în siguranţă! 

Aşadar, la Chişinău represaliile 

au avut un caracter legitim. Absolut 

legitim şi legal! 

Eu ştiam, de la persoane ca 

Simion Ghinea, combatant pe frontul 

de Est, că pentru cele 90 de victime, 

au plătit câteva sute de evrei. Şi am 

aflat tot atunci că unii comentatori 

din presa sovietică militară au umflat 

mult cifrele, astfel că la urechile lui 

Stalin a ajuns informaţia că românii 

au omorît câteva zeci de mii de 

civili. Drept care Stalin a ordonat, în 

reciprocitate, să fie impuşcaţi cam 

acelaşi număr de români, dintre 

prizonierii români aflaţi la dispoziţia 

Moscovei. Ordinul lui Stalin a fost 

îndeplinit cu străşnicie, mii, zeci de 

mii de tineri români, prizonieri la ruşi, 

găsindu-şi astfel sfârşitul tragic. 

Povestea avea un final 

neaşteptat, pe care nu l-am putut 

uita: după o vreme la Stalin a ajuns 

şi informaţia corectă, privind numărul 

evreilor ucişi de români. Un număr pe 

care Stalin l-a considerat „rezonabil”, 

corect, conform cu uzanţele militare, 

mult mai mic decât cel ce i se 

raportase iniţial. Ce-o fi fost în capul 

lui Stalin şi în sufletul său rămâne să 

bănuim, să presupunem. Cert este că 

s-a supărat cumplit pentru informaţia 

falsă care i se furnizase şi a ordonat 

identificarea vinovatului şi executarea 

sa prin împuşcare. Cel în cauză fiind 

un evreu, corespondent de front… 

A fost împuşcat aşadar, din ordinul 

suprem! 

Cam asta era povestea ştiută 

de mine şi pe care am relatat-o 

foarte pe scurt deunăzi, când am 

comentat aberaţii puse la Antena 3 

despre represaliile de la Odessa, că 

ar fi produs 22.000 de victime printre 

evrei… 

După ce am publicat acel text, 

am primit un telefon de la dl Tudor 

Voicu, un excelent cunoscător în 

materie de istorie recentă a României. 

Domnia sa a ţinut să mă corecteze: 

au fost executaţi la ordinul lui Stalin 

15.000 de români, nu 22.000! Iar 

carnagiul s-a petrecut în lagărele de 

prizonieri din regiunea Saratov pe 

Volga. I-am cerut o sursă a acestor 

afirmaţii şi, spre imensa mea mirare, 

mi-a indicat o lucrare a lui Jean Ancel: 

Transnistria, vol.III, pagina 70-71… 

De ce m-am mirat Mai întâi 

pentru că răsfoisem cele trei volume 

dedicate Transnistriei şi rămăsesem 

cu convingerea ca este o carte 

mincinoasă, cu exagerări evidente 

şi mărturii dubioase. Răsfoisem, nu 

citisem, convins că e timp pierdut să 

citeşti din doască în doască asemenea 

carte. Pentru mine Jean Ancel este 

cel care a găsit „soluţia” atunci când 

dovezile inexistenţei holocaustului 

din Transnistria au devenit prea 

numeroase şi prea convingătoare. 

Dovezile că evreii deportaţi în 

Transnistria nu au murit în număr aşa 

de mare! Peste 150.000! 

Jean Ancel a găsit portiţa 

salvatoare, despre care nu s-a 

vorbit niciodată mai înaintea lui: în 

Transnistria românii au omorît zeci 

de mii de evrei dintre evreii localnici, 

ucrainieni!… Adunaţi la un loc, evreii 

din România şi evreii locului, ies peste 

150.000 de victime… Mai ştiam de la 

un bine cunoscut istoric care fusese 

coleg de facultate cu Jean Ancel că 

bietul Ancel era cam prostul anului… 

O mediocritate unanim recunoscută! 

Renumit după 1990… Când a devenit 

mare istoric! Specialist în ceea ce nu 

s-a întâmplat!… 

Un detaliu fără importanţă în 

discuţia noastră: Jean Ancel era frate 

cu poetul ceva mai cunoscut, Paul 

Celan… Cel care a părăsit Bucovina 

natală şi s-a stabilit la Paris, fără săşi 

găsească nici acolo tihna şi rostul… 

A sfârşit curmându-şi singur viaţa! 

În cartea lui Jean Ancel ni se dau 

detalii mai exacte şi mai lămuritoare 

cu privire la evreul care l-a minţit pe 

Stalin, l-a indus în eroare şi în crimă, 

făcându-l să comită un omor în masă: 

se numea Abacumov şi nu era 

corespondent de front, ci ministru de 

interne!… De murit a murit aşa cum 

ştiam şi eu: împuşcat din ordinul lui 

Stalin… 

Informaţia despre Katynul de 

la Saratov pe Volga este cu atât mai 

credibilă cu cât cartea lui Jean Ancel 

abundă în răutăţi şi scorniri sau 

exagerări împotriva românilor! În 

logica unui asemenea comportament 

ar fi fost ca Jean Ancel să treacă cu 

vederea acest eveniment, această 

tragedie, despre care nu ştiu să mai fi 

scris şi alţi istorici. De ce a fost corect 

Jean Ancel Simplu de ce: pentru că 

nimeni nu minte tot timpul! Nimeni 

nu este perfectul ticălos, mereu în 

contradicţie cu adevărul şi cu binele, 

cu dreptatea! Nici măcar Satana 

însuşi! 

Mai poate fi vorba şi de o 

strategie de autor: relatând acest 

eveniment, devin mai credibile 

poveştile inventate despre crimele 

românilor! Autorul face astfel impresia 

de scrib obiectiv, nepărtinitor, sincer, 

capabil să consemneze şi faptele care 

se întorc împotriva partizanatului 

de care poate fi bănuit. Fapte care 

mai devreme sau mai târziu, tot vor 

ajunge la cunoştinţa publicului… 

Dar nu asta este important. 

Motivaţia unui gest corect nici nu 

trebuie căutată de fapt! 

Revenim la istoria propriu zisă. 

Mai întâi la acest Abacumov. Numele 

pare evreiesc. M-am interesat la un 

prieten din Chişinău dacă ştie ceva 

despre cele petrecute la Saratov pe 

Volga. Nu a ştiut să-mi spună decât că 

acest odios Abacumov nu era evreu, 

ci de undeva din Asia. Un „asiat”, ca 

să citez exact! Slavă Domnului că 

nu-i evreu!, mi-am zis. Iar picam „pe 

bec”!…. 



BIBLIOPOLIS 


8147

Coperta - Oglinda literara

You also want an ePaper? Increase the reach of your titles

Delete template?

Save as template?