OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum

scriitori din Suceava
larmé, Marin Preda... Şi totul pentru a conchide, chiar dacă oarecum
subînţeles, că modernitatea este o stare de spirit general
umană şi, de aceea, general literară: „De mii de ani oamenii îşi
explorează interioarele sufleteşti, fără a şi le fi epuizat, pentru că
pe măsură ce se descoperă [aceste interioare sufleteşti], se construiesc
altele sau se modifică cele deja cercetate. Pasiunea
aceasta a curiozităţii, iată un semn valabil al modernităţii.” Apelul
cu care îşi încheie Nicolae Labiş intervenţia sa, de la sfârşitul lunii
septembrie 1956, vizează, în consens cu poemul său emblematic,
Omul comun (Lupta cu inerţia), „o luptă nedogmatică împotriva
dogmatismului”, „o luptă care să nu aducă înlocuirea
unei erori prin altă eroare, mai echilibrată [şi], de aceea,
poate, mai periculoasă”. Este aceasta o preocupare constantă
în gândirea de moment a lui Nicolae Labiş, o obsesie ideatică,
am putea zice, atâta timp cât, în întreaga sa activitate publică din
această vreme, ea este promovată cu insistenţă, atât în poeziile
publicate cât şi – exempli gratia – în alocuţiunea la cea de a doua
Consfătuire pe ţară a tinerilor scriitori din martie 1956 (ajunsă la
noi doar într-un rezumat nu ştim cât de fidel, chiar şi sub aspect
ideatic sau, mai cu seamă, sub acest aspect), unde el a denunţat
„prejudecăţile înguste, osificate” care caracterizau epoca, cenzurarea
brutală introdusă asupra creaţiei literar-artistice, subliniind
că „frica de aspectele aspre ale vieţii, interzicerea pentru
literatură a acestor aspecte este soră cu respingerea momentelor
de bucurie, a stărilor de spirit exaltate, pe care viaţa le oferă cu
egală dărnicie scriitorilor.” De asemenea, tot ca un protest împotriva
cenzurii, poetul consideră drept o prejudecată „blamarea în
orice condiţii a crudităţilor verbale”, fără a accepta însă „impunerea
lor abuzivă acolo unde nu este cazul”, ceea ce pune în evidenţă,
încă o dată, spiritul său echilibrat şi realist, apetenţa sa
pentru o expresivitate adecvată la conţinut, la obiectul abordat
într-o operă literară. Consecvent temei preferate în condiţiile date
– prejudecăţile care minează creaţia literar-artistică – Nicolae
Labiş priveşte, de asemenea de pe o poziţie echilibrată, problema
„perspectivei istorice” faţă de tematica preferată de un creator
sau altul, susţinând că, pentru oglindirea corespunzătoare a unui
fenomen social sau moral, scriitorul nu trebuie să aştepte, de
dragul „perspectivei istorice”, ca acesta să se învechească, însă
nici să opteze pentru o operativitate pripită, care poate duce la o
imagine nedigerată a realităţii. Conturarea „perspectivei istorice”
necesare nu implică atât timpul obiectiv necesar percepţiei, cât
mai cu seamă factorul subiectiv (conştiinţa) care percepe şi generalizează
rezultatul acestui proces. Astfel de prejudecăţi, dacă
sunt impuse ca obligatorii, dobândesc un caracter dogmatic şi
mai accentuat şi nu pot avea decât efecte dăunătoare pentru autenticitatea
creaţiei literare, pentru specificitatea ei intrinsecă, susţine,
pe bună dreptate Nicolae Labiş.
De reţinut că nu trebuie să pierdem din vedere nici faptul că
lui Nicolae Labiş „îi dă mâna” să formuleze şi norme pentru optimizarea
actului de creaţie din zilele sale, când consideră că „artistul
modern trebuie să ţină seama [...] de toate tezele filozofice,
sociale şi estetice noi, deliberând asupra lor cu mijloace adecvate,
inspirându-le sau respingându-le prin operele vii pe care le
compune.” (vezi Discuţie între tineri), pentru ca, referindu-se la
cazul concret al poeziei, să statueze chiar apodictic: „...fără ideile
cele mai noi şi mai adânci nu se mai pot scrie poezii care să slujească
cât de cât progresului literaturii” (vezi Observaţii asupra
unor probleme de lirică – material inedit).
Într-o situaţie oarecum aparte se află în acest context, cronica
rimată Confesiunile poetului descurcăreţ (publicată în „Tânărul
Maternitate
scriitor”), o şarjă, plină de haz, dar şi de înţeles (trist), la adresa
tiparelor formaliste, a mimetismului ilar, a pseudoimaginilor, şi
acelea împrumutate, de care se făcea uz chiar în exces nu de puţini
dintre reprezentanţii creaţiei poetice a vremii, profitori ai directivelor
dogmatice proletcultiste. În orice caz, cronica rimată a
lui Nicolae Labiş denotă aceeaşi poziţie intransigentă a poetului
faţă de realităţile triste ale literaturii române din vremea sa, întreţinute
de pletora de impostori agresivi care, mimând creaţia autentică,
îi mutilau atât configuraţia, cât şi esenţa consubstanţială,
deturnând-o de la rosturile sale fireşti.
Textele critice la care ne-am referit în această contribuţie nu
trebuie considerate, în situaţia în care ele au rămas mai degrabă
ca intenţionalitate, iar nu ca act definitiv(at), altcum decât ca o
atestare a neastâmpărului creator, a curiozităţii irepresibile care-l
caracteriza pe acest genial poet, ca o latură complementară a activităţii
sale creatoare fundamentale – poezia, excluzând orice
eventual impuls de a li se conferi vreun statut de valabilitate absolută,
în sine. Ca şi textele adiacente, din celelalte domenii ale
literaturii (publicistică, proză, dramaturgie, traduceri, folcloristică),
descoperite şi publicate de noi în contribuţii anterioare, ele
pot fi considerate, fără riscul de a forţa porţile exagerării, dovezi
ale intenţiilor poetului (nu ne dăm seama cât de acut conştientizate)
de a accede la ipostaza de „scriitor integralist”, statut pentru
care dispunea de reale disponibilităţi şi pentru a cărui dobândire,
iată, îşi pregătea deja instrumentaţia de rigoare.
98 SAECULUM 5-6/2011
PRO