OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum

mează, selectiv, asupra câtorva aspecte mai semnificative şi relevante
pentru spiritul critic de care dispunea autorul lor. Aşa, de
pildă, cronica de întâmpinare pregătită pentru cartea lui Zaharia
Stancu, Florile pământului (1954), apărută postum, abia în anul
1971, în revista „Luceafărul”, sub emblema „Nicolae Labiş inedit”,
este de înţeles că n-a putut primi lumină verde pentru publicare
la vremea respectivă, datorită accentelor critice,
nedisimulate („...preferăm atitudinile hotărâte în critica literară”,
va mărturisi el în cronica literară consacrată lui Dimos
Rednis, versiunea intitulată Clasicism şi originalitate, păstrată în
manuscrisele de la Suceava), altminteri întemeiate şi decent formulate
de recenzent, fără sfială în faţa autorităţii literare şi mai cu
seamă a statutului politico-social de care beneficia în epocă autorul
cărţii în cauză, căruia îi reproşează, fără menajamente, o
seamă de „impurităţi” în aliajul de perspective la care recurge:
„Dacă este binevenită discreta şi difuza contopire a sentimentelor
autorului cu ale eroului, nu se întâmplă acelaşi lucru când autorul
îi atribuie eroului în mod epic cultura sa, cu indicaţii precise şi
uneori neverosimile. Pentru un copil de ţăran, fie el umblat oarecum
prin lume, pentru mediul ambiant, Darie este un erudit. Darie
are noţiuni largi de filozofie, istorie, astronomie, distinge semnificaţia
evenimentelor din Rusia lui 1917, «a citit într-o carte italienească
despre...», distinge după indicaţiile vagi ale numelor de
pe crucile unui cimitir german obârşii sociale şi naţionale, mai
mult, este capabil să-şi reconstituie cu fineţe, după aceleaşi nume
scrise pe cruci, psihologia unui hughenot, a unui negustor german,
a unui scriitor «copil teribil al acestui secol». Credem că de
data aceasta e exagerat.” Nu este surprinzătoare, având în vedere
şi obârşiile sale suceveano-nemţene, şi primii ani de formare intelectuală
ai poetului, paralela convingătoare dintre cartea lui Zaharia
Stancu şi Amintiri din copilărie de Ion Creangă, susţinută
cu abilitate critică şi inteligenţă de Nicolae Labiş, după cum binevenită
este aluzia la „metoda general proustiană” (aceasta, surprinzătoare
la un tânăr de nici 19 ani în vara lui 1954) în realizarea
autoanalizării realiste intenţionate şi înfăptuite de romancierul
nostru.
Uneori, instinctul critic al lui Nicolae Labiş vădeşte tentaţia
călinesciană a portretului sintetic sugestiv generalizator, ca în
cazul lui Dimos Rendis, citat mai sus, despre care scrie: „Îl cunoaştem
pe Dimos Rendis: scund, cu faţa negricioasă şi ascuţită,
desenată parcă fără curburi, din linii drepte, cu ochii vii şi puternici,
cu un zâmbet când binevoitor, când ironic, pe buze. L-am
auzit rar vorbind despre poezia sa şi cu atât mai rar despre sine.
Numai câteodată, în ceasurile când sufletele se apropie inexplicabil
de mult, el povesteşte amintiri din ţara sa îndepărtată. În
rest, îşi păstrează impresiile pentru poezie.
Trăieşte ca un om modern toate frământările evului nostru şi
ca poet sensibil le trăieşte cu atât mai mult. Cu toate acestea, în
sufletul lui vibrează apa limpede a marilor tradiţii clasice, surâzătoare
şi calme. Poezia lui zâmbeşte uneori ca un copil, acuză alteori
cu violenţa eroică a adolescentului, afirmă alteori adevăruri
implacabile, cu seriozitatea omului cărunt. Poezia lui Dimos Rendis
cuprinde toate vârstele, unindu-le într-una singură, vârsta clasică,
solară cu gândurile căreia poetul judecă evenimentele
contemporaneităţii încadrându-se în luptele ei.” (Vezi Personalitatea
unui poet militant.)
Tot ca un principiu călăuzitor în critica literară pe care-şi propunea
să o profeseze, alături de poezie (opţiunea prioritară), de
proză, dramaturgie, folcloristică şi traduceri (dacă drumul spre
înfăptuirea proiectelor asumate nu i-ar fi fost brutal întrerupt la o
PRO
SAECULUM 5-6/2011
scriitori din Suceava
vârstă când acestea abia dacă-şi întrezăresc contururile), este
de reţinut cerinţa – devenită între timp un loc comun – adecvării
demersului critic la obiectul abordat, formulată de Labiş în aceşti
termeni: „...pentru a da o anumită apreciere unei poezii, trebuie
să-i analizezi imaginea artistică, ideea poetică şi nu să te amuzi
încâlcindu-i versurile sau numărându-i cuvintele.” (Vezi Mari descoperiri
estetice.) De asemenea, Labiş îşi exprimă dezacordul
faţă de platitudinea critică, provenind în acest caz din faptul că
„analiza este de fapt înlocuită cu istorisirea şi interpretarea subiectului
care, se ştie, singur nu spune aproape nimic.” (Vezi Discuţie
între tineri.)
Definitorie pentru concepţia critică a lui Nicolae Labiş, cât era
posibil să se fi conturat până atunci, rămâne intervenţia sa (vezi
Discuţie între tineri şi Discuţii între tineri, cele două versiuni ale
intervenţiei) în disputa provocată de un articol mai amplu publicat
de Lucian Raicu (spirit „mobil şi pasional, subtil şi tăios, înzestrat
cu multă fantezie critică, uneori deformantă”) în „Viaţa românească”
şi consacrat „unor probleme ale nuvelisticii actuale”. În
acest articol al lui Lucian Raicu, consideră Labiş, impresionează
„analizele fine, pătrunză toare, purtând aproape totdeauna pecetea
adevărului”. Articolul a provocat, în paginile „Gazetei literare”, replici
din partea lui D. Carabăţ şi H. Zalis, acesta din urmă considerând
– zice Labiş în replica sa din „Gazeta literară” – că, în
noile condiţii social-istorice, „s-ar putea prefigura un tip ideal de
«artă modernă», bine fixat în formule, adică exact ceea ce Carabăţ
cere sfidător.” Nicolae Labiş postulează însă, cu justeţe, că
„realitatea [artistică] respinge o asemenea născocire posibilă, ca
fiind îngustă şi rigidă” şi pledează pentru deschidere, pentru plasarea
discuţiei între „coordonate mai largi” şi mai flexibile prin
care el evaluează (şi) dimensiunile „spiritului modern” asimilat
de D. Carabăţ (cel „stăpânit de o regretabilă confuzie a noţiunilor”),
în mod simplist şi fără nuanţări, realismului. Trecând la demonstraţii
şi exemplificări, el pune la bătaie, în acest sens, o
paletă largă şi diversă de argumente care impresionează prin amplitudine
şi exactitatea definirii, mai ales dacă ţinem seama că
circulaţia unora dintre sursele citate de el era la ora aceea oficial
prohibită în mediul cultural românesc. Aşa, de pildă, romanul de
tip american şi proza germană ilustrată de Thomas Mann, pe care
poetul, implicat în dispută, nu numai că le invocă, dar le şi caracterizează
lapidar şi cu exactă acuitate, dovedind atât cunoaştere
adecvată, cât şi apropriere intimă, organică, s-ar putea zice.
Astfel, pentru romanul american el reţine: „Acţiune densă, volum
redus, înţeles pentru momente cruciale în existenţa eroului, dialog
laconic şi adesea simbolic, semnificaţii presate la subsolul paginilor.
Este un fel modern de a scrie.” La Thomas Mann constată
că: „Fiecărui gest i se caută semnificaţia şi se comentează, gândurile
sunt scuturate cu avariţie de tot polenul pentru ca nimic să
nu se piardă, energiei i se refuză acţiunea şi ea se răsuceşte migălos
în introspecţii, viziuni şi lirism. Este şi acesta un fel rafinat,
modern, de a scrie.”
Mai departe, în orizontul spiritual parcurs de Nicolae Labiş
spre a-şi susţine ideile întâlnim jaloane literare dintre cele mai felurite,
colectate, în cunoştinţă de cauză, din universul poeziei, al
prozei, al criticii şi istoriei literare: George Bacovia, Tudor Arghezi,
Lucian Blaga, Ion Slavici, Nicolae Iorga, George Călinescu, Şerban
Cioculescu, Mihail Dragomirescu, Paul Zarifopol, Publius
Vergilius Maro, François Villon, Konstantin Aleksandrovici Fedin,
Mihail Aleksandrovici Şolohov, Lev Nikolaevici Tolstoi, Fiodor Mihailovici
Dostoievski, Edgar Allan Poe, Charles Baudelaire, Michel
de Montaigne, Vladimir Vladimirovici Maiakovski, Stéphan Mal-
97