OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum

scriitori din Suceava
c) folclor: Lostriţa. Pagini de literatură populară. Text ales şi
stabilit de Nicolae Cârlan şi Adrian Cocârţă, în Album memorial
cit., pp. 171-205; Nicolae Cârlan, Nicolae Labiş. Folclorist: Ulciorul
fermecat, în „Manuscriptum”, anul XX, nr. 3 (76), 1988,
pp. 67-89; V.Gh. Popa, Nicolae Labiş, folclorist, ediţia I, îngrijită
de Nicolae Cârlan şi Adrian Cocârţă, Suceava, Editura Lidana,
2006, 131 p.;
d) traduceri: Nicolae Cârlan, Nicolae Labiş traducând din
Erşov, în „Manuscriptum”, anul XIX, nr. 2 (71), 1988, pp. 28-40,
nr. 3 (72), 1988, p. 73-82 şi anul XX, nr. 1 (74), 1989, p. 137-
146; Nicolae Labiş, Traduceri, ediţie îngrijită şi prefaţă de Nicolae
Cârlan, Suceava, Tipografia ROF, 2007, 86 p.;
e) corespondenţă: Nicolae Labiş, Epistolarum. Pagini din corespondenţa
poetului, în Album memorial cit., pp. 239-247 şi
270-273; Nicolae Labiş, Corespondenţă, ediţie îngrijită şi prefaţă
de Nicolae Cârlan, Suceava, Editura Lidana, 2009, 155 p.
(Acestora li se cuvine, tot cu titlu de informaţie, ataşarea bibliografică
a unor materiale „de specialitate” – semnalări şi comentarii
– publicate de noi în „Suceava, anuarul Muzeului
Judeţean”, după cum urmează:
1) studiul „Un vis întrerupt” – Nicolae Labiş (Răsfoind
manuscrisele poetului) – I, în nr. 4 / 1977 (pp. 221-235), II, în
nr. V / 1978 (pp. 435-457), III, în nr. VI-VII / 1979-1980 (pp. 437-
454), IV, în nr. VIII / 1981 (p. 399-414);
2) materialul Mărturii epistolare inedite referitoare la Nicolae
Labiş, în anuarul citat, nr. XI-XII/1984-1985 (p. 343-350).
În toate aceste materiale (circa 80 p., format A4) se valorifică
şi se comentează texte inedite din arhiva „Nicolae Labiş” deţinută
de muzeul sucevean, graţie donaţiei făcute de familia poetului,
recte părinţii (Eugen şi Profira Labiş) şi surorile sale (Margareta
şi Dorina).
Deoarece, editorialistic vorbind, textele lui Nicolae Labiş, subsumabile
domeniului criticii literare, rămăseseră nevalorificate,
urmează să ne împlinim şi această îndatorire asumată (faţă de
noi înşine, în primul rând) prin tipărirea lor într-o ediţie adecvată,
probabil în regia Centrului Cultural Bucovina, Suceava.
După cum se va putea observa, din datele bibliografice (minime)
aferente fiecăruia, cele mai multe dintre textele cuprinse în
ediţia proiectată de noi, au fost publicate de autor, începând cu
anul 1952, în periodice de epocă, precum „Iaşul nou”, „Anii de
ucenicie”, „Tânărul scriitor” şi, preponderent, în „Gazeta literară”
(unde Nicolae Labiş funcţiona în redacţie, venit de la „Contemporanul”,
la sectorul critică literară şi fireşte că avea de îndeplinit
o serie de obligaţii profesionale precise, decurgând din însăşi
specificitatea intrinsecă a domeniului deservit). De aceea, se impune
aproape cu necesitate să înţelegem că multe dintre cele 20
(douăzeci) de intervenţii critice ale poetului (80 de ani de la naşterea
lui A. Toma, Activitatea literară în paginile ziarelor regionale
şi raionale, O înaltă preţuire, Poezia din „Iaşul literar”, recenzia
la cartea de Versuri alese a poetului sovietic K. Simonov, toate
publicate în „Gazeta literară” din anii 1955 şi 1956) intră în categoria
sarcinilor „de serviciu”, care excludeau orice drept la vreo
preferinţă din partea autorului. Ca să nu mai vorbim de limbajul
exegetic (în care tonalităţile ditirambice sunt surdinizate la maxim,
datorită unui genuin simţ al decenţei expresive care-l caracteriza
pe autor) sau de tentaţia evaluării axiologice personale. Nu altfel
vor fi stat lucrurile şi cu alte texte critice, precum Fresca naşterii
noului în Orientul îndepărtat (recenzie la cartea lui A.A. Fadeev
Ultimul din Udeghe – text inedit), recenzia la carte lui V. Zacrutchin
(Staniţa plutitoare – „Iaşul nou”) şi, într-un anume fel, studiul
critic despre Bălcescu în drama lui Camil Petrescu („Anii de ucenicie”)
sau cronica literară intitulată Personalitatea unui poet militant
(despre Dimos Rendis) – „Gazete literară”. Avem, aşadar,
a face cu texte scrise la comandă de un critic în devenire, aflat,
chiar şi biologic vorbind, la vârsta adolescenţei. Atunci, se iveşte,
volens nolens, întrebarea: dacă (aproape) toate textele critice ale
lui Nicolae Labiş au fost comandate – implicit şi evaluarea critică
verdictuală, ca să-i zicem aşa, ce mai rămâne astăzi viabil (şi valabil)
din producţia acestui travaliu la care s-a/a fost expus poetul
Privite cu intransigenţă... democrată şi cu mânie... elitistă,
astfel de texte nu pot să incite spiritele echidistante (vorbă să fie)
decât la o deliberată atitudine de ignorare desăvârşită, în cazul
când nu li s-ar face totuşi concesia de a fi luate în vreun colimator,
propagandistic, doar spre a fi umilite şi desfiinţate în „hazul galeriei”
obediente.
Totuşi, istoricul literar, ca de altfel orice critic dispus să disocieze
cu răbdare, sine ira et studio, lucrurile, va lua în seamă faptul
că textele cu pricina poartă pecetea de neeludat a unui
moment istoric nefast, pe care Labiş nu avea cum să-l ocolească
decât parţial (necum să-l ignore) date fiind şi vârsta-i fragedă, şi
lipsa totală de experienţă, şi dogmatizarea din şcoala urmată, şi,
în general, mai ales presiunea din atmosfera dogmatică sufocantă
a epocii, observând totuşi că, în pofida unor astfel de circumstanţe,
ele (textele în cauză) au totuşi o conformaţie structurală
şi expresiv-compoziţională în măsură să le includă, fără exces
de indulgenţă conjuncturală, în contextul unui demers critic cât
de cât acceptabil în felul său, autorul având reale calităţi (native,
dar şi dobândite/augmentate prin lectură şi exerciţiu) pentru profesarea,
în limitele obişnuitului, a unei atare îndeletniciri intelectuale:
orizont cultural şi curiozitate spirituală efervescente, spirit
disociativ şi analitic, capacitatea de a depista şi detaşa esenţialul/semnificativul,
de a selecta şi utiliza citatele relevante, de a
construi un discurs sintetic în termeni şi frazare adecvate la
obiect, uzând de un limbaj nelipsit de eleganţă şi proprietate specifică,
pentru a nu mai vorbi de doza de umor şi ironie (nu totdeauna
discretă, e adevărat), de înclinaţia spre polemică
(neapărat urbană), necesare uneori şi pentru a eluda lungi demonstraţii
anoste şi neconvingătoare în definitiv. Aşadar, pentru
biografia spirituală a poetului de la Mălini (care iată cu ce soi de
fleacuri proletcultiste era constrâns să-şi consume timpul: A.
Toma, Maria Banuş, literatura sovietică angajată – Alexandr A.
Fadeev, Vitalie Zacrutchin, Konstantin (Kiril) Simonov – şi chiar
Dimos Rendis, poet grec rezident atunci în România, din motive
politice), ca şi pentru radiografierea detaliată şi exactă a epocii,
astfel de texte critice e nevoie să fie adunate din surse tot mai
greu accesibile şi oferite spre valorificare celor interesaţi să facă
aprecieri şi evaluări în deplină cunoştinţă de cauză, cu netrucată
onestitate, neafectate de (interesate) umori propagandistice, de
efect spectaculos pentru moment, dar caduc în cele din urmă.
Vezi, în acest sens, destinul jalnic al acelui curent literar de tristă
aducere aminte, proletcultismul, orientare literară de import,
made in URSS, a cărui victimă, inocentă cel puţin în primă instanţă,
a fost şi pe cât de talentatul, pe atât de nefericitul poet
comunist, nonconformistul Nicolae Labiş, care a plătit cu viaţa
răzvrătirea sa luciferică împotriva dogmelor totalitare şi încorsetante
până la strangulare a creaţiei (nu numai) literar-artistice.
Deşi toate textele critice ale lui Nicolae Labiş prezintă – fiecare
în felul său – interes pentru lumea literară de astăzi (fie şi numai
pentru ineditul lor ca fapte de istorie literară pendinte de biografia
spirituală a poetului luptei cu inerţia), vom stărui, în cele ce ur-
96 SAECULUM 5-6/2011
PRO