OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum

de naşterea pruncului Vasile Alecsandri, împing spre
concluzia unui lucru şi mai sigur: anume că filonul liric
al bardului de la Mirceşti lucra încă din starea de undă
corpuscular-cosmică preembrionară.
- albastru – Folcloriştii români – dar nu numai – s-au
opintit vreme de un veac şi jumătate să afle ce şi cum
e cu Mioriţa asta retardată a românilor, molipsiţi de râia
resemnării şi a pasivităţii în faţa morţii şi a „terorii istoriei”.
Ce au scris Al. Odobescu, G. Coşbuc, H. Sanielevici,
Constantin Brăiloiu, D. Caracostea, Lucian Blaga,
G. Călinescu, Constantin Noica, H.H. Stahl, Gh. Vrabie,
Adrian Fochi, Mircea Eliade, Al.I. Amzulescu, Mihai Pop,
Ion Taloş, Iordan Datcu, Alexandru Husar, Petru Ursache,
Pamfil Bilţiu, o turmă (lat. turma, -ae – unitate de
cavalerie) seculară de oameni întregi la minte şi pătrunzători
în arcanele textului literar, trebuie trecut în debaraua
cu… mistificaţiuni literare!!
Păi, dacă Mioriţa a scris-o V. Alecsandri „cu mâna
lui” înseamnă că „acel rege-al poeziei vecinic tânăr şi
ferice” este singurul vinovat de întreaga şi îndelungata
retardaţie în expectativa „iar de-o fi să mor” a poporului
scriitori din Suceava
român. Carne de tun, vorba lui Leonte Răutu; sânge de
tranziţie, fulgeră protocroniştii. Unde mai punem că nescari
cercetători află prin textura „laie bucălaie” a Mioriţei
nici mai mult nici mai puţin decât … un mesaj masonic,
pe care bonjuristul Basil Alecsandri a reuşit nu doar să-l
transmită fraţilor de peste ţări şi mări, ci chiar ţăranilor
din vasta Câmpie Valahă sau păstorilor de peste crestele
Carpaţilor, care au refuzat să împingă în circulaţie
folcloristică Istoria unui galbân şi-a unei parale (încă
şi mai masonică), pentru că povestea făcea publicitate…
bancherilor şi cârciumarilor alogeni, „lipitorile satului”.
În scurt, orice tentativă de insinuaţie că folclorul românesc,
în ce are mai reprezentativ sub aspect estetic
şi ideatic, este o mistificaţiune se va izbi totdeauna de
„pruba de piatră a adevărului”, vorba lui Eminescu, şi ar
fi vremea ca propagandiştii unor asemenea „mistificaţiuni”
să-şi mai ostoiască sârgul denigrator.
Are poporul român destule alte metehne… şi manele
electorale originale!
„BUCOVINA LITERARĂ” ŞI MAMA OMIDA
Doi literaţi mari şi laţi din Suceava se caină precum
două babe în plină criză reumatică de faptul că revista
„Bucovina literară” nu mai capătă pe coliva culturală a
judeţului cele cinci jumătăţi de bomboană guvernamentală
– adică cinci jumătăţi de normă pentru redactarea
publicaţiei Societăţii Scriitorilor Bucovineni. A se vedea
signaturile Ion Beldeanu, sub titlul De ce „Bucovina literară”,
în „Crai nou”, an XXI, nr. 5412, vineri, 6 august
2010, p. 5, şi Nicolae Cârlan, sub De ce
„Bucovina literară”, ibidem, nr. 5413, sâmbătă, 7 august
2010, p. 5.
Fireşte că amândoi pricinaşii – foşti redactori remuneraţi
din bugetul suceviot de cel puţin zece ani – fac
un istoric al publicaţiei care apărea prin anii 1941-1944,
la Cernăuţi, ca supliment al ziarului „Bucovina”. Invocarea
faptului istoric nu serveşte însă pledoaria recentă,
pentru că în 1941 „Bucovina literară” nu era finanţată
din surse guvernamentale, iar exemplul celor de la revista
„Iconar” poate fi încă mobilizator: tinerii studenţi
cernăuţeni din 1935 adunaseră bani pentru înmormântarea
unei colege şi, cum suma finală a dat un surplus
neaşteptat, s-au gândit să scoată o revistă. De unde şi
concluzia că românul dă bani mai bucuros pentru o înmormântare
decât pentru naştere sau renaştere!
Guvernul n-a susţinut cu nici o para fascinanta revistă
„Iconar”; pur şi simplu a interzis-o în februarie
1938. Însă nici pilda iconarilor nu serveşte atracţia fondurilor
actuale, căci i-ar putea da domnului prim-ministru
ideea să pună impozit pe colivă şi pe banii adunaţi
PRO
SAECULUM 5-6/2011
pe cheptul mortului! Dar să nu vorbim de funie în
casa… „Bucovinei literare”!
Îmi aduc totuşi bine aminte că într-un moment similar,
pe când eram şi eu o ţâră de redactor (cu indemnizaţia
cedată pentru fraţii de la Cernăuţi!), i-am propus
lui Ion Beldeanu să punem mână de la mână şi să scoatem
măcar un număr cu care să dăm peste nas guvernanţilor.
Eu nu fac muncă patriotică! – mi-a răspuns pe
sub mustaţa lui de redactor-şef. Replica mi-a prins
foarte bine, pentru că eu tocmai făceam muncă voluntară
– cum am făcut de prin şcoala elementară şi până
să ies la pensie! – şi, dumirit mintenaş, am plecat din
redacţie şi din SSB. Ba chiar am propus ca revista să
se cheme „Beldeamina literară”!
Normal ar fi ca acum, în condiţii de anormalitate, cei
care au încasat lună de lună câteva sutare pricăjite, faţă
de merţanele şi vilanele guvernanţilor, să scoată de la
ciorap măcar dobânda de referinţă şi să tipărească un
număr îndoliat al „Bucovinei literare”, cu toate că sediul
central nu a fost încă inundat decât de indiferenţa peste
cota de avarie.
Cititorii acestei reviste nu vor avea punga atât de
câinoasă ca a culturnicilor, pe care Nicolae Cârlan îi bănuie
de militarizare. Şi aici greşeşte prietenul meu (în
rezervă). Militarizarea ar fi bine-venită, numai că destclinul
culturii sucevene a intrat pe mâna unui ciuruc
ceauşist, conform principiului din armata triburilor tutzi
că funcţia bate gradul; cultura judeţului a fost împinsă
pe derdeluşul caporalizării şi-l vedem pe dl colonel (în
93