OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum

scriitori din Suceava
Ion Filipciuc
DE LA MISTIFICAŢII LA ABERAŢII LITERARE
În paginile Meridiane din „România literară”, Bucureşti,
an XLII, nr. 24/2 iulie 2010, p. 23, doamna Felicia
Antip, trecând fastuos în revistă cartea străină, comite
erori greu de îndulcit chiar şi de către românaşii care –
poate parcă doar – încă îşi mai aduc aminte de două
variante: una cinematografică, regizată de Andrei Tarkovski,
inspirată după romanul fraţilor Arkadi şi Boris
Strugalski, Picnic la marginea drumului (1971), care
a rulat pe ecranele româneşti cu titlul Călăuza, traducere
a cuvântului englez Stalker, Hăitaş ori Gonaci
într-o românească aproximativă, despre care proiecţie
recenzenta spune că s-a numit „pe ecranele noastre”
Zona. E drept că personajele rosteau de câteva ori în
ruseşte formula „siudba-zona” despre spaţiul post-atomic
în care s-au aventurat, altfel spus soarta-zonă ce
ne aştepta după colţul istoric al Pelinului Negru, Cernobîl,
din mai 1986, dar parcă e prea mult să călăuzim…
o mistificare în eroare.
Al doilea text invocat este al Mioriţei, balada publicată
de Vasile Alecsandri mai întâi în ziarul „Bucovina”
din Cernăuţi, 17 februarie/2 martie 1850, p. 1-2, unde
poetul scrie cu mâna lui că poema i-a fost pusă la dispoziţie
de către Alecu Russo, care a cules-o în munţii
Sovejăi pe când a fost surghiunit pe nedreptate în iarna
anului 1846.
„Convinşi de ideea romanticilor germani – scrie
doamna Felicia Antip – că prima literatură a lumii a fost
poezia, ei au ‹‹descoperit›› folclorul poetic. Încă azi
mulţi cred că Mioriţa este o creaţie populară, culeasă
de Alecsandri şi Russo, când de fapt, este opera cultă
a celui dintâi. Jacques Finné, care examinează succesul
european a[l] lui Ossian, nu ia în considerare şi falsul
celor doi romantici români, care chiar dacă n-au
revenit niciodată asupra lui, s-au contrazis îndeajuns de
convingător în privinţa locului şi momentului recitării
Mioriţei de gura baciului vrâncean, dar are ştiinţă de falsul
lui Prosper Mérimée din 1827, care a publicat o Culegere
de poezii lirice din Dalmaţia, Bosnia, Croaţia şi
Herţegovina dându-le drept populare. Crezut până şi de
Puşkin, care le-a tradus în ruseşte. Nu există nici un document
care să ateste că Alecsandri, care se cunoştea
cu autorul Columbei, ştia ori bănuia că e vorba de un
fals, dovedit de altfel, abia în 1908 de către un slavist,
dar e lucru sigur că a procedat la fel cu pretinsele balade
populare pe care le-a scris cu mâna lui.”
„Lucru sigur”, de care este aşa de încântată dna Felicia
Antip, ar mai fi că istoricul literar Mircea Anghelescu,
ceva mai documentat decât Jacques Finné, cel
puţin în privinţa năzbâtiilor literaţilor români, nu inventariază
în volumul Mistificaţiuni. Falsuri, farse, apocrife,
pastişe, pseudonime şi alte mistificaţiuni literare,
Compania, Bucureşti, 2008, 207 pagini, şi balada populară
Mioriţa, capodopera folclorului românesc, semn
că ultima ipoteză pusă în circulaţie de criticul Nicolae
Manolescu, prin Istoria critică a literaturii române.
5 secole de literatură, Paralela 45 [Piteşti, 2008], nu are
sorţi de izbândă la o lectură mai aplicată, întrucât, dacă,
după „încredinţarea” folcloristului Gheorghe Vrabie,
„există un arhetip Alecsandri al Mioriţei, ce poate fi distins
din mulţimea variantelor culese” (p. 221), asemenea
arhetip nu a fost cules din Moldova şi Bucovina.
Nici măcar din preajma muntelui Ceahlău! Variantele
culese şi tipărite de Mihai Costăchescu şi Mihail Sadoveanu
sunt falsuri, iar cea publicată de Alexandru Vasiliu
rămâne un text neconfirmat ulterior nici în acelaşi
spaţiu folcloric – Tătăruşi, Paşcani – şi nici în zonele
apropiate. Bucovina, mai conservatoare a creaţiei populare,
nu se poate lăuda decât cu două fragmente din
colinda bejenarilor transilvani, culese de D. Dan şi
A. Tomiac din Straja, sau cu mistificaţiunea publicată
(1959) de George Muntean drept balada culeasă de la
mama sa din Bilca.
Într-un cuvânt, falsurile Mioriţei probează că Mioriţa
nu poate fi falsificată!
„Lucru sigur”, de care e atât de sigură şi ne asigură
şi pe noi doamna Felicia Antip, este pur şi simplu o aberaţie
literară în… „trei culori cunosc pe lume”:
- roşu – Falsul romanticului francez din 1827 nu probează
că l-a inspirat pe bardul de la Mirceşti sau pe Mihail
Kogălniceanu să îndemne în „Dacia literară” din
1840 ca scriitorii români să culeagă cântece şi tradiţii
din gura poporului şi a baciului Udrea. De precizat că
Baciul Udrea de pe muntele Ceahlău era, în vara anului
1842, managerul unei târle agroturistice, dotate cu o
turmă de oi, o traistă şi un fluier (clasificată cu trei frunze
mari şi late!!), domeniu de care se va ocupa peste un
veac şi încă jumătate strănepoata Elena Udrea, cu fonduri
europene lăsate moştenire de poetul francez Prosper
Mérimée!
- galben – „Pretinsele balade populare” publicate de
V. Alecsandri au documente prin care se atestă „lucru
sigur” că au fost rostite de alte guri şi scrise de alte
mâini înainte de a se trezi bardul de la Mirceşti în pridvorul
poeziei, înainte de a se fi cunoscut poetul român
cu Prosper Mérimée şi înainte de a se fi tipărit Istoria
critică a literaturii române [2008] de către domnul ambasador
UNESCO, Nicolae Manolescu.
Astfel, Mioriţa are o primă variantă în manuscrisul
căpitanului Ioan Şincai din Regimentul II de Graniţă din
Bistriţa-Năsăud (1794), iar balada Toma Alimoş a fost
consemnată prin anul 1831. Cât despre Meşterul Manole,
variantele din sud-estul Europei, înscrise înainte
92 SAECULUM 5-6/2011
PRO