OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum

PRO
SAECULUM 5-6/2011
Dublu autoportret
îl seconda pe amic, luau camera împreună şi apoi,
valea! Iar amicul îşi aducea ibovnica, după care, trai nineacă!
nu te mai întreba nimeni de sănătate…
Lică Petrovici îşi găsise, cum-necum, o doctoriţă măritată
cu un ofiţer al unităţii militare de vânători de
munte, amplasată lângă oraşul-staţiune balneară, femeie
cu doi copii şi navetistă ea însăşi într-o comună limitrofă.
Pe femei nu trebuie să o jigneşti, căci se răzbună.
Aşa s-a întâmplat şi cu doctoriţa. Bărbatul ei, căpitanul
Scovarză, o jignea în fel şi chip; pentru el femeia era
grasă, proastă, avea mers de raţă, mă rog, toate găselniţele
unui militar dur şi paralel cu sensibilitatea.
– Nu eşti tu în stare să-ţi găseşti amant! vai de capul
tău! – zicea vrednicul căpitan.
Aşa că, atunci când a avut prilejul, femeia i-a făcut-o.
A acceptat să petreacă o săptămână cu prietenul meu,
plecând de acasă sub pretext că merge la mama sa, în
apropiere de Suceava. Dar doctoriţa şi-a pus în gând
să se răzbune. Şi s-a răzbunat într-un mod ce nu o
poate califica decât ca fiind în mare măsură aşa cum o
socotea căpitanul…
Astfel, madam Scovarză a adunat în decurs de o
săptămână chitanţe de cazare, bonuri de masă, a obţinut
de la Lică Petrovici o fotografie şi cu toate aceste
probe s-a înfiinţat după o săptămână la bărbatul său, i
le-a trântit pe masă şi i-a spus cu năduf:
– Na, că mi-am găsit un amant! ziceai că nu sunt în
stare!...
Ce a urmat e lesne de anticipat. Căpitanul Scovarză
a pornit cu mult aplomb la atac. S-a prezentat în biroul
rivalului, la întreprindere, l-a înşfăcat de nodul cravatei
şi i-a răcnit în văzul tuturor salariaţilor:m – Mă, ţigănoiule,
crezi că ajungi să creşti copiii mei Să pleci din
scriitori din Suceava
zonă, dacă vrei să mai ai zile bune! Auzitu-m-ai
– Te bag în mă-ta! a răspuns Lică şi l-a împins pe
adversar pe uşă afară.
Căpitanul se pierdu pe scări, vociferând.
A doua oară ofiţerul îl abordă la fel de agresiv în centrul
oraşului şi îl ameninţă din nou că facu-ţi şi dregu-ţi
dacă nu pleci din zonă.
Lică nu era un fricos de felul lui şi s-a gândit că lucrurile
se vor linişti cu timpul. O dispreţuia pe doctoriţă
pentru tâmpenia ce o făcuse şi nu avea de gând să o
mai caute.
Într-o zi ce nu prevestea nimic rău, Lică Petrovici se
urcă în tren, la sfârşitul programului, ca de obicei, pentru
a merge acasă. Odată cu el, s-au urcat în vagon şi vreo
cinci-şase militari, soldaţi în termen la unitatea de vânători
de munte. Sporovăiau între ei şi nici nu-l băgau
în seamă pe funcţionarul elegant, cu freză impecabilă
şi geantă „diplomat”. Lui Lică nu-i trecu prin minte nici
cea mai mică bănuială. Îşi vedea de treburile lui, gândind
la multe de toate.
Trenul personal opri în haltă. Împreună cu Lică Petrovici
coborâră şi soldaţii. Cât ai zice peşte făcură un
cerc în jurul lui şi începură bătaia, însă numai la picioare.
Bocancii cu măsele de oţel, cu boturi pătrate, loveau
în acelaşi timp pe bietul funcţionar. Nimeni nu
prinse de veste în afara cercului. Trecătorii credeau că
ostaşii joacă un joc de-al lor, soldăţesc.
În câteva minute, muşchii celor două picioare fură
zdrobiţi, ca şi venele şi arterele. Ostaşii se îndepărtară
în grabă, pierzându-se în decor, ia-i de unde nu-s şi cunoaşte-i
dacă poţi, lăsând o zdreanţă umană în drum,
care se prăbuşi la pământ aproape fără suflare.
Medicii i-au prescris lui Lică un tratament pentru
trombo-flebită şi i-au precizat cu francheţea caracteristică
profesiei:
– Poţi să trăieşti optzeci de ani, dar poţi să mori şi
mâine. Dacă porneşte un cheag spre inimă, ai terminat-o
cu viaţa!
Lică Petrovici a mai trăit câţiva ani, s-a mutat de urgenţă
din zonă şi a devenit judecător. Se acomodase
profesiei şi primise o locuinţă la bloc.
Într-o noapte, în preajma celui de-al patrulea Crăciun
de după revoluţia din 1989, l-am visat.
Se făcea că prietenul meu se afla în pat, gemea, se
zvârcolea şi îmi spunea printre horcăieli:
– Doamne, ce rău îmi este!
Plin de gânduri negre, am sunat a doua zi la judecătorie:
– Vreau să vorbesc cu domnul judecător Petrovici!
– i-am zis telefonistei. Urmă un moment de tăcere, cel
puţin suspect.
– Dar nu ştiţi – mă întrebă ea.
– Ce să ştiu
– Astăzi este înmormântarea domnului judecător. A
făcut accident vascular cu câteva nopţi în urmă!...
Am rămas stană de piatră. Va să zică prietenul meu
mă înştiinţase prin vis că i s-a întâmplat tot ceea ce
putea fi mai rău. Am lăcrimat şi odată cu mine, amicul
său, au lăcrimat toate femeile care îl cunoscuseră şi
care apreciau bărbaţii prezentabili, culanţi şi… sterili.
91