OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum

Liviu Ioan Stoiciu
Registrul LIS
JURNALUL POEMELOR
(Nota LIS-2011: Poemele îşi aleg aici zilele de jurnal.
Zile în care poemele au fost scrise. Poeme inedite, rămase
în sertar, nepublicate, asemenea jurnalului. Jurnalul
e scris de mână, într-un registru masiv. Sunt tot în
anul 1987, în 19 februarie am împlinit 37 de ani, locuiesc
la Focşani, familist, alături de prozatoarea Doina
Popa, soţie, şi de Laurenţiu, fiu, la 12 ani; sunt bibliotecar
la Biblioteca Judeţeană „Duiliu Zamfirescu” Vrancea
– BJ. De data asta am găsit în sertar patru poeme originale
care au fost scrise consecutiv, în patru zile la
rând. Asta înseamnă că aveam perioade când nu
scriam nimic, şi nu că scriam de regulă zile la rând. Public
azi ultimele două din cele patru. Se înţelege, o altă
parte din poemele scrise în 1987 au fost publicate în
volume ale mele sau în reviste)
PRO
Sâmbătă, 21 noiembrie 1987
(Nota LIS-2011: Încep prin a mă autocenzura, din
motive conjugale. Am avut parte în 1987 de un an de
cumpănă, m-a ajutat şi Securitatea în acest sens, azi
mă mir că l-am depăşit. Elimin prima parte a jurnalului
acestei zile, să nu aduc prejudicii morale pe nedrept)
Mă zvârcolesc în pat până pe la 11, nu dorm, încerc
doar să mă calmez – fără succes. Pus pe picioare indispus,
mă îmbrac de oraş şi beau cacao cu lapte
(dintr-o cutie de lapte condensat ies doi litri de lapte
„gras”; păcat că n-am cumpărat decât cinci cutii, nu am
avut bani, iar azi nu am mai văzut pe nicăieri acest lapte
la vânzare) cu margarină pe pâine şi gem. Plec întins
la Hală, iau revistele Cronica şi Cutezătorii (pentru fiu)
degeaba, le cumpăr de ruşine, să nu se supere vânzătorul
că-i răscolesc toată presa. Vin la piaţă, nu-mi vine
să cred că a dispărut şi varza de la particulari! E un singur
om care vinde varză şi e o coadă… Mă orientez
însă, ieşit din piaţă: văd un particular de la ţară ce cântăreşte
direct la căruţă, îl cunosc, nu ştiu de unde, mă
cunoaşte şi el, cumpăr 13 kile, aleg varza mai mică, să
intre pe gura borcanelor mari, va trebui să dau multe
frunze jos de pe ea, că e pălită, chiar putrezită pe ici pe
acolo, mă costă 50 de lei (4 lei kilul). Trec pe la „Olga”
cu greutatea, iau România literară (care abia acum comentează
Colocviile de poezie de la Târgu Neamţ) şi
Magazin. Când am plecat de acasă, am plecat cu Laurenţiu,
fiul. Sosit acasă, intru în hainele obişnuite şi fac
în sufragerie curăţenie în amănunt. Doina dactilografiază
pe rupte, de la ora 8, la romanul ei redefinitivat.
Deschid televizorul, stau la desene animate… Fac apoi
curat în camera copilului, scutur, aranjez – va veni şi
Doina să şteargă pe jos, o invit să facă pe holuri şi în
bucătărie curat (Doina îşi aşteaptă fratele). După ce mănâncă,
Doina se reapucă de dactilografiat. Eu vin la
SAECULUM 5-6/2011
birou, în sufragerie, şi scriu un poem de la ora 15.20. În
sfârşit, un poem care se scrie singur: de când nu mi s-a
mai întâmplat (probabil, nu e nimic de capul lui):
să trăiţi!
Îmbrăcată în solzi de şindrilă, femeia
grasă, pusă pe burtă, cu
ochi de şopârlă, stă la taifas cu unul dintre bătrânii
veniţi din epoca luminilor în epoca de aur:
chiar şi ziua există primejdie să
cadă trăsnetul Marelui Nimeni şi să aprindă
copacul de piper din balconul casei
morţilor, dar noaptea… Noaptea primejdiile sunt şi mai
serioase. Desigur… Nimic
nu mai e ca înainte. Nici cocoşii, nici câinii,
nici soldaţii. Totul e o mascaradă, dă
el din cap. O mascaradă de prost gust. Ceauşescu…
Cine Ssst, îi face ea semnul crucii pe
frunte cu degetele noduroase, cu unghiile înnegrite şi
Filatelistul
9