OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum

istorie literară
locul unui pustiu!” Şi a adăugat: „Numai dacă nu i-ar
seca izvoarele!” Şi nu i-au secat pentru că atât Slavici,
care îşi alesese la Măgurele până şi locul unde ţinea să
fie înmormântat, cât şi Kalinderu, adevăratul întemeietor
al şcolii, au lucrat zi şi noapte cu zel şi din toată inima
ca să vadă că Institutul funcţionează foarte bine.
– Coconul Iancu Kalinderu, care ţinea mult la Institutul
înfiinţat de dânsul, venea des pe la Măgurele, mai
ales că el era şi administrator al Domeniului Coroanei
şi el nu putea să treacă cu vederea tot ceea ce se întâmpla
cu noi, la Măgurele, scrie Ioan Slavici (Închisorile
mele, p. 22).
În perioada comunistă, la intrare, aici, era o poartă
de fier forjat care avea deasupra un as de pică. Astăzi
nu mai există. Există, încă în picioare, clădirea pensionului
de fete, unde Oteteleşteanu l-a pus director pe
marele scriitor Ioan Slavici, unde şi soţia acestuia i-a
fost colaboratoare.
De multe ori, prin curtea pensionului, era văzut un
prieten al familiei Slavici. Se plimba pe marginea lacului
din apropiere. Era Eminescu despre care unul dintre fizicienii
de la Institutul de laseri a scris o carte, unde
afirmă că lacul l-a inspirat pe poet când a compus poezia
cu acelaşi nume:
Şi eu trec de-a lung pe maluri
Parc-ascult şi parc-aştept,
Ea din trestii să răsară
Şi să-mi cadă lin la piept…
Aici, la Institutul de Fizică Atomică de la Măgurele,
creaţie a marelui fizician Horia Hulubei, în urmă cu puţini
ani, în 2008, s-a semnat un parteneriat strategic cu
Franţa pentru construirea celui mai mare laser din lume,
România situându-se pe locul 5 din lume în domeniul
cercetării de specialitate din grupul celor 28 de ţări ale
Europei, inclusiv Rusia. La nivel mondial, cercetătorii
români de pe teritoriul României se situează în acest
domeniu pe locul 52 din aproape de 200 de state.
* * *
În mai 1924, Ioan Slavici începe a redacta lucrarea
memorialistică Lumea prin care am trecut, scrisă
„dintr-o suflare”, la vârsta de 77 de ani, el fiind cuprins
de sentimentul că „a rămas singur, răzleţ, rămăşiţă a
unei lumi, care încetul cu încetul se stinge”, cum singur
scrie în Gândul meu, prefaţă la carte.
Lumea prin care am trecut avea să se tipărească
postum în „Convorbiri literare” (1929-1930) şi în volum
în 1930.
Bolnav de astmă, cu crize de tuse din ce în ce mai
dese, Slavici lucrează din noiembrie 1924 până către
sfârşitul lui ianuarie 1925, neîncetat, zi şi noapte, la
Lumea prin care am trecut şi la ultimul capitol din romanul
Din păcat în păcat.
În primăvară, cade la pat. Luna aprilie îi aduce o
ameliorare, pleacă la Crucea de Jos în Panciu, la via
ginerelui său Grigore Gheorghiu, convins că îi va fi mai
bine la aer decât în Bucureşti. La Panciu, la via fiicei
sale şi a ginerelui, Slavici îşi petrece ultimele sale luni
de viaţă. Via aceasta i-o aduce din amintiri pe cea de la
podgoria Arad, pe cea de la Şiria sa natală.
Astfel că, după îndelungi suferinţe fizice şi, mai ales,
morale, se stingea la Crucea de Jos – Panciu, la 17 august
1925, spre seară (18,30) omul şi scriitorul Ioan Slavici,
autorul unei opere literare şi pedagogice de o
valoare incontestabilă.
Aici, până în ultima clipă, a vorbit cu personajele
sale, iar despre aceasta rămâne să povestească înşişi
turcul Ali, cel care îngrijea via, care nota pe o depeşă:
„Duduia, săru mâna – tot bine – a murit găina, îngropat
– nu ştiu ce este domnu mare – nu lucru bun, vorbeşte
mereu singur – poate bolnav. Veniţi duduia, am frica
mare.”
Ali avea dreptate scriind aşa. Acolo, la Panciu, a
murit nu numai găina, ci, până la urmă, şi Domnu-mare.
A fost înmormântat la schitul Brazi (Brădet), lângă oraşul
Panciu. Aşa cum şi-a dorit. La funeralii, alături de familie
şi preoţi, au participat, din partea Societăţii
Scriitorilor Români, Liviu Rebreanu, Gala Galaction şi
Mihail Sorbu.
„Învelim pe unul din principii Cuvântului românesc
cu faldurii adânci ai gliei străbune… Îl vedem deasupra
noastră printre nouri şi printre culmi, care se numesc
Eminescu, Alecsandri, Maiorescu, Coşbuc, Caragiale,
vârf de stâncă în deademul Carpaţilor noştri sufleteşti”
– spunea Gala Galaction în cuvântul său din urmă, la
înmormântare.
În „Adevărul literar şi artistic”, în Ultimul din generaţia
jertfei, Mihail Sadoveanu afirma despre Slavici: „A fost
tovarăşul lui Eminescu ş-al lui Creangă, a lui Coşbuc şi
Caragiale, ş-al altora… Pentru darul pe care l-a avut,
Slavici a privit mai mult şi mai lung decât toţi…”
*
Slavici îşi face somnul de veci departe de Şiria lui
natală, locul unde-i se odihnesc părinţii – Elena (născută
Borlea) şi Savu Slavici. Departe şi de Bucureşti,
unde a locuit, cu mici întreruperi, din decembrie 1874
până la moarte.
Doarme răzleţit…
Doarme în uitare, într-un cimitir de la marginea unui
orăşel cu numele Panciu – pe unde a trecut sporadic.
Acolo, unde, răzleţit de lume, socotea că îşi va găsi
locul prielnic scrisului…
Fireşte, la Bellu, pe Aleea Scriitorilor, alături de prietenii
săi – Eminescu şi I.L. Caragiale – i-ar fi fost mai
bine, dacă s-ar fi ocupat cineva şi de asta. Dar cine să-i
facă dreptate, astăzi, celui care o viaţă întreagă a fost
şi a rămas un nedreptăţit
Dar cum anii trec şi mai nimic nu se mişcă în bine,
cum s-ar întâmpla aceasta pentru cei din Mormânt
Bunica Cristinei Struţeanu zicea că orice „scriitor
bun” e deseori neînţeles de către cei care îi stau în
preajmă. Neînţeles sau ignorat. Pizmuit, chiar! Personajele
lui însă, da, ele îl înţeleg pe creator. Chiar dacă
acesta le meneşte un drum, iar apoi, lăsate de capul lor,
îl târăsc şi pe autor, în altă parte. Cum s-a întâmplat cu
Slavici, nu o singură dată…
Cu personajele sale, desigur, vorbea Slavici la bătrâneţe,
când îl speriase pe turcul Ali.
Oare la şcoala de astăzi, îl mai citeşte cineva Pe
cel care a scris nuvela Popa Tanda Tot un personaj
care… înţelepţeşte!
80 SAECULUM 5-6/2011
PRO