OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum

PRO
Anya (nepoata artistului) d.Th. Gainsborough
*
Se ştie că pentru idealurile sale naţionale Ioan Slavici,
mai ales la „Tribuna”, în calitate de gazetar, a luptat
îndelungat pe baricadele românismului, nu întotdeauna
şi eficient. Că aşa erau vremurile. În timpul războiului
de reîntregire naţională, el, însă, şi-a făcut simţită prezenţa
în „Gazeta Bucureştilor”, apărând idei filogermane
şi federatiste, idei pe care Octavian Goga le-a
denunţat, plasându-l pe Slavici în zona decăderii morale,
tratându-l ca pe unul care evadase în tabăra trădătorilor.
Nu simţi în noaptea ta de jale,
Cum vin convoi întunecat,
Eroii scrisurilor tale
Şi ţi s-apropie de pat
Vin apoi bătrâni cu barba sură,
Ţărani cu chip însângerat,
Vin să te blesteme din gură,
Vin să te-ntrebe de păcat…
Pentru vina aceasta, care era credinţa lui Slavici, o
eroare de apreciere a timpului şi împrejurărilor, iarăşi se
cunoaşte, Slavici, deşi la vârsta bătrâneţilor, alături de
Arghezi, Karnabatt şi Camburopol, timp de 11 luni, de
la 19 ianuarie la 18 decembrie 1919, a stat încarcerat
la Văcăreşti. A fost judecat, condamnat, după care, la
intervenţia unor intelectuali influenţi – se mai întâmpla
şi atunci – eliberat.
În 1925, când a murit, presa nu l-a iertat pentru faptele
sale. Doar Mihail Sadoveanu a fost mai conciliant.
El şi doar puţini prieteni din grupul celor de la „Viaţa
Românească”.
Sadoveanu, invocând „blestemul talentului”, cerea
îngăduinţă pentru cel care a „zăcut în temniţe ungureşti
pentru c-a fost prea îndrăzneţ român”; în anii de după
război, în schimb, a fost osândit „pentru că n-ar fi fost
român”. Şi după alte argumente de disculpare, zicea
SAECULUM 5-6/2011
istorie literară
Sadoveanu: Pentru mucenicia lui, eu i-aş ierta păcatele
reale. Dumnezeu i le va ierta pe toate, şi pe cele cu voie
şi pe cele de voie. Îmbrăţişându-l, îl va primi la el şi-i va
spune cu blândeţă: Omule, mult ţi se iartă, căci ai fost
scriitor român.
Rătăcirile lui n-au fost niciodată iertate. Doar G. Călinescu,
despărţind scriitorul de omul care, într-un moment
al existenţei sale, n-a fost la înălţimea operei sale,
nota: „moartea izbăvi opera de om”. Biografii de mai târziu,
continuându-i apărarea, adăugau: „Slavici nu a trădat,
el s-a arătat doar într-un moment nepotrivit,
consecvent în ideile sale, cu mult mai vechi”.
Despre încercările de felul acesta, Eugen Simion
conchide: „O consecvenţă nu justifică şi nu şterge niciodată
o idee greşită şi o culpă morală”, redându-ne
însuşi modul de apărare al scriitorului. În Închisorile
mele (1921), el încerca să explice, sub forma unor scrisori
adresate unui prieten stările „de lucruri din timpul
vieţii mele.”
Confesiunea începea de pe la 1870, când studenţii
români pregăteau serbarea de la Putna, continua cu detenţia
sa de la Watt, cu istoria vieţii sale de pedagog,
profesor şi gazetar. Făcea dovadă că toată viaţa a fost
un om cinstit.
Cum a fost detenţia de la Watt Dar cea de la Văcăreşti…
Deţinutul Slavici are dreptul în închisoarea de
la Watt, în Ungaria, la un iatac curat, plăteşte chirie şi,
pentru o taxă în plus, poate avea la dispoziţie şi un om
care să-l servească. La Văcăreşti, în schimb, e mizerie,
stă, la început, într-o încăpere cu 17 paturi, deţinuţii au
păduchi, spitalul puşcăriei este un infern, morţii sunt jefuiţi,
în fine, gardienii sunt corupţi, cer fără ruşine bacşişuri…
– Bacşişul, prietene – e un lucru nevinovat câtă
vreme e dat cu măsura cuvenită pentru servicii în adevăr
făcute. El devine un fel de mituire când dai mai mult
decât alţii pentru ca să fii servit cu preferinţă ori ca să ţi
se facă ceva ce nu este iertat – îi scria Slavici celui închipuit,
explicând şi parcă scuzând molima „sfănţuielii”
de la Văcăreşti (p. 267).
Cei aflaţi în detenţie fac cerere de graţiere, şi, în
mare dilemă, Slavici notează sub iscăliturile celorlalţi:
mă unesc cu cererile de mai sus, făcând rezerva că
sunt gata să mor aici dacă marile interese ale neamului
românesc o vor fi cerând aceasta.
O formulă ambiguă care-i va fi reproşată la proces.
…Era pe-nserate, moină şi lapoviţă. În dreptul băilor
şi spre închisoarea femeilor, mari mormane de gunoi intrat
în dospire se mistuiau scoţând aburi deşi ca fumul.
Spre fundul curţii, până unde nu se întinseseră încă umbrele,
o mulţime de oameni se încălzeau la cele din
urmă raze ale soarelui de ianuarie (reamintesc, fusese
arestat la 19 ianuarie n.n.). Slabi, cum nu mai văzusem
în viaţa mea, rebegiţi, cei mai mulţi fără de cămaşă, îmbrăcaţi
în crâmpeie de zdrenţe, cu picioarele înfăşurate
în cârpe şi cu pături zdrenţuite în spinare, ei mi se păreau
un fel de fiinţe aduse din altă lume – pentru înspăimântarea
celor ce intră. În acelaşi timp, m-a izbit
un miros de putregai şi de oameni plini de jeg, încât îmi
75