OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum

istorie literară
noastre era să căutăm pe-ntinsul imaş de la marginea
satului penele aruncate de gâşte pe la sfârşitul primăverii.
Bune erau numai cele dintâi patru, din fiecare
aripă, cele mai bune a doua şi a treia. Văzându-le, deci,
de la mare depărtare, porneam cu toţii pe-ntrecute la
ele, şi fericit era cel ce ajungea mai curând decât ceilalţi
– mai ales dacă pana era din cele mai bune. Eu am
rămas până-n ziua de azi cu păcatul că nu pot să scriu
decât cu pană de gâscă, tăiată de mine însumi, şi mi se
pare mai bună, dacă tot eu am şi găsit-o.
De aceea era liniştea casei îndreptată cu „Scââârţa,
scââârţa!”...
Cât priveşte întâmplarea cu tunsul, învăţat, probabil,
tot de la jupânul său învăţător, ea se completa cu cele
auzite, acum de la bunica, fata lui Slavici.
– Îmi povestea cu năduf bunica – zice Cristina – despre
pletele ei ce n-ajungeau să fie împletite în codiţe niciodată,
fiindcă Slavici îşi tundea copiii în fiecare
săptămână. În armată, la Viena, orice cătană împărătească
era îndemnată să deprindă şi o meserie. Slavici
a ales şi a învăţat frizeria. Bunica îşi imagina că de
aceea îi şi tundea pe copii. Să nu-şi iasă din mână. Să
nu uite deprinderea.
Totuşi, până la urmă, copiii lui Slavici au scăpat de
a mai fi mereu tunşi. Într-o zi, aşa cum erau aşezaţi ei,
toţi şase pe o scară, în ordine, să le vină rândul la tuns,
s-au răzleţit brusc, îndată ce a izbucnit plânsul teribil al
unuia din ei. Ce se întâmplase Tatăl lor, frizerul, îi ciuntise
zdravăn urechea celui care se văicărea. Drept urmare,
soţia lui Slavici, Maica Mare, a interzis ferm tunsul
copiilor în casă. Iar porunca ei a fost respectată. Doar
era şi directoare de şcoală, iar cu dispoziţiile ei, nimeni
nu se putea juca!
Amintirile de familie spun că Slavici râdea mult. Mult
şi tare! La teatru i s-a întâmplat de câteva ori să rupă
chiar scaunul în foiala hohotelor sale. Eleonora, la asemenea
întâmplări, doar se îmbujora. Se îmbujora şi-şi
privea omul.
La restaurant sau chiar acasă, fiecare copil alegea
din meniu ceea ce-i venea sau ceea ce îi era la îndemână.
Apoi împingeau farfuriile cu desgust. Tata bătrânu,
atâta aştepta. Le trăgea spre el şi, tacticos, în
linişte, le dădea gata…
– Slavici – că aşa îi zicea soţia – ai să te îmbolnăveşti…
Ia seama!
– Să ştiu de bine că mor, Eleonoro, da’ eu mănânc
toate astea c-am dat bani pe ele!
– Era zgârcit – întrebau unii.
– Cred mai degrabă că era ecoul copilăriei, că scrie
el în „Lumea prin care am trecut” – „să nu las mâncare
în farfurie, ci să-mi iau din blid numai atât cât pot să mănânc…
îşi reamintea mama Cristinei.
Alte amintiri curg… Odată, la cimitir, pleca de la o înmormântare,
întâmplată pe vreme de zloată.
– Păi bine, Slavici, spuneai, c-ai încălţat galoşii cei
noi, dar unde-ţi sunt – îl întreabă Eleonora.
– Galoşii Eleonoro, mi-a rămas unul în noroi, într-o
baltă, şi l-am pus şi pe celălalt alături. Să-i găsească
perechea, cine i-o găsi…
Avea şi slăbiciunea de a umbla razna prin lume. Cu
prietenii. Cum au fost călătoriile sale cu Eminescu, cu
băieţanii aflaţi cu caii la păscut, cu propriii copii.
– Iată-l dom’le, cu grădiniţa! – râdea Caragiale când
îl vedea cu propriii copii urcând dealurile. Boierimea
mergea la Sinaia, la Peleş, scriitorimea, artiştii – la Buşteni.
După buget, şi atunci!
Slavici cu copiii după el urcau munţii chiar din zori.
– Pe poteci, pe bârne şi stânci, ziceau cei care îl admirau…
Cu o operă diversă – nuvele, romane, poveşti, teatru,
scrieri memorialistice, istorice, social-politice, pedagogice,
etnografice, articole de ziar şi, fireşte, nu numai,
Ioan Slavici a fost şi este privit diferit de critica literară,
dar şi de cititorul obişnuit.
„Un autor pe deplin sănătos în concepţie” care „reflectă
tinereţea etnică, curăţia de moravuri, seninul neamului
românesc,” „cugetă drept, are idei originale”, îi
vedem „adâncimea marii seriozităţi morale”, îi primeşte
opera Mihai Eminescu; „Slavici e cel mai capabil scriitor
al întregii Junimi”, scrie despre el Titu Maiorescu, care,
alături de Eminescu, Negruzzi, Gane şi Creangă – este
„dintre cei mai cu limbă românească ce i-a avut vreodată
literatura noastră…”; un prozator cu o „analiză conştiincioasă,
răbdătoare şi adevărată de mult ori” cu
„natura talentului său de observaţie măruntă, de cercetare
înceată şi migăloasă chiar”, îl remarcă încă din
1893 Nicolae Iorga.
Alţii îi reproşau însă destule. Însuşi Iorga îl acuză de
„prea mare îmbelşugare a amănunţimilor”; Duiliu Zamfirescu
spune că „personajele lui Slavici nu au aparenţă
de realitate”, că sunt „anemice şi nefireşti”, că „nu sunt
din carne, ci din carton”, că „stilul lui e dincolo de orice
condiţie estetică modernă”… îl vede E. Lovinescu, că
nici „concepţia ideologică nu-i este bună.” Pompiliu
Constantinescu găseşte în proza lui Slavici „mărturia
unui literat minor; cufundată în pâcla abstracţiilor”.
În prefaţa la Nuvele din „Opere – Univers enciclopedic”,
Bucureşti, 2001, Eugen Simion, comentând ediţia
lui Constantin Mohanu, reliefează că G. Călinescu este
cel dintâi critic român care intuieşte just – din 1941 –
valoarea operei în proză a lui Slavici.
Este prima oară – spune Eugen Simion – când literatura
„greoiului Slavici” este citită cum trebuie şi fineţea
analistului e pusă, critic, în valoare. El subliniază că
exegeţii mai noi, printre care îi enumeră pe George
Munteanu, Mircea Zaciu, Dumitru Micu, Pompiliu Marcea,
Ion Negoiţescu, Magdalena Popescu ş.a. se străduiesc
să descopere un alt Slavici, mai complex,
apelând la metode noi de analiză.
Susţinându-şi spusele cu exemple, prefaţatorul îşi
avertizează cititorul că are impresia că subiectul este
departe de a fi închis. Că s-ar putea, ca în viitor, Slavici,
citit mai bine, să ofere, în continuare, surprize… Las
adevăraţilor literaţi dezbaterile de specialitate, iar eu
despre omul Slavici am să mă ocup în continuare şi
despre unele întâmplări din viaţa sa, mai apropiate gustului
public. Şi nu atât gustului facil, cât mai ales pentru
anumite învăţăminte şi concluzii ale momentului, extrase
din întâmplările celor care şi-au trăit viaţa…
74 SAECULUM 5-6/2011
PRO