OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum

ului cu glas tare şi răspicat.
O catană bătrână muştruluia-n faţa bisericii pe flăcăii
care urmau să-i iasă la hotarul satului episcopului în
cale, toţi călare şi-mbrăcaţi în haine de sărbătoare. Erau
între dânşii şi treizeci de şvabi, care, având cai frumoşi,
ţineau să ia parte la sărbătoarea vecinilor lor români.
Era mare frumuseţe de cum ştiau să se aşeze-n şir oblu
şi să se-ntoarcă deodată, când la dreapta, când la
stânga, ca traşi pe sfoară. Mai ales între şvabi erau şi
câţiva călăreţi atât de îndemânatici, încât spre marea
noastră mirare, călăreau şi de-ampicioarele.
Atât biserica cât şi şcoala erau împodobite cu frunziş
şi cu fel de fel de flori, iar îndeosebi în şcoală au fost
întinse mese pentru praznicul cel mare şi deasupra bisericii
stăteau gata douăsprezece tunuri, ca să fie descărcate
la paradă.
În zorile zilei hotărâte pentru sosirea Preasfinţiei
Sale, au venit în căruţe şi în trăsuri din toate părţile oameni
doritori de a lua parte la sărbătoare… preoţi din
toate părţile şi multă lume aleasă. Ceata de călăreţi a
ieşit departe la hotar, ca să-l primească acolo pe cel
mult aşteptat şi să-l însoţească până la biserică. Dimpreună
cu călăreţii a ieşit la hotar un lung şir de trăsuri
şi căruţe, lume doritoare de a-i ura episcopului bun
sosit. Episcopul era şi el însoţit de câteva trăsuri, în care
venea protopopul, câţiva „consistoriali” şi alte persoane
marcante.
Eu mă aflam între cei ce aşteptau la marginea satului,
căci acolo aveam să-mi spun „oraţia”. După ce fetele-mbrăcate
de sărbătoare i-au dat episcopului
smocuri de flori, corul a cântat „Pre arhiereul nostru” şi
directorul localnic i-a zis: „Bine ai venit”. Era ceva nemai
închipuit alaiul acela: în frunte, la dreapta şi la stânga,
precum şi după trăsura episcopului se aflau călăreţii,
după aceea urmau vreo cincizeci de trăsuri, iar departe,
pe deal, bubuiau tunurile… Noi, copiii, eram într-un fel
de extaz şi plângeam de bucurie, nu numai babele şi
moşnegii, ci pe ici pe acolo şi câte un om în toată firea.
Erau tot lucruri care mă puneau în uimire, încât eram
oarecum ameţit, şi-mi aduc între altele aminte că în timpul
liturghiei, când am spus „oraţia”, am fost pus să îngenunchez
la picioarele preasfinţiei sale, care mi-a dat
binecuvântarea arhierească şi m-a făcut citeţ.
Abia mai târziu am aflat ce va să zică a fi citeţ şi nu
mă mai îndoiam de loc că am să fiu preot după ce voi
mai fi făcut şi diacon.
Anul următor, vizita episcopului s-a petrecut în altă
localitate la care au fost prezente şi familii din Şiria, inclusiv
cel care îi spusese „oraţia”, de data aceasta cântându-i
„Pre arhiereul nostru”, numai că, tare i-a fost de
mirare copilului că deşi îşi întâlnise episcopul, acesta
nu l-a mai recunoscut şi nu i-a mai spus că făgăduiala
făcută cu un an în urmă rămâne valabilă, adică dacă a
rămas să fie citeţ.
Vorbind despre şcoala făcută, ca şi în Moldova, pe
la anul 1854, când Slavici a început să umble la şcoală,
aceasta era cea din faţa bisericii. Hotărât ştiu că atât
atunci, cât şi mai târziu, timp îndelungat după-aceea,
învăţător era Avram Voştinar, cântăreţul bisericii şi vânător
vestit, pe care nu mi-l pot închipui decât cu
PRO
SAECULUM 5-6/2011
istorie literară
„joarda” în mână, fie arătându-ne slovele de pe tăblii,
fie pişcând mai pe unul, mai pe altul dintre cei neastâmpăraţi.
După cum spune fostul elev, mai era jupânul învăţător
şi meşterul care îi tundea pe şcolari, iar pentru osteneala
aceasta primea de la fiecare dintre cei tunşi câte
zece oauă.
Sfârşind cu „bucfarul”, cititul din ceaslov, apoi din
abecedarul cu „litere”, folosind noile peniţe din pene de
gâscă, au ajuns la cititul psaltirii… Şi deoarece şcoala
se ţinea de biserică, duminicile şi zilele de sărbători, îmbrăcaţi
curat, ne adunam cu toţii la şcoală, de unde jupânul
învăţător ne ducea înşiruiţi doi câte doi la biserică,
unde dădeam în timpul slujbei răspunsurile – la început
într-un glas, iar în urmă în patru voci armonizate…
Lucru mare era când ni se dădea voie să citim Apostolul.
Se umplea biserica, deoarece rudele, finii şi prietenii
casei, toţi ţineau să fie de faţă când cutare sau cutare
cântă-n strană ori citeşte Apostolul şi săptămâni de zile
de-a rândul se vorbea pretutindeni asemenea-ntâmplări
de mare însemnătate.
Era o strânsă legătură între casă, şcoală şi biserică,
încât noi, copiii eram cuprinşi mereu de simţământul că
fiecare dintre noi face parte nu numai din familia sa, ci
dimpreună cu aceasta şi din obştea creştinească şi că
bine pentru ei nu poate să fie decât ceea ce şi pentru
toţi e bine.
– Bunica mea, Maica, straşnică povestitoare, mi-a
umplut copilăria cu chipul tatălui ei, Tata Bătrânu, cum
îi spuneau în familie lui Ion Slavici – scrie Cristina Struţeanu,
nepoată. Mult mai târziu, am aflat că străbunicul
meu era un clasic al literaturii române. Când am citit
cartea lui Lumea prin care am trecut, am văzut cu încântare
că şi el îi zicea bunicului său – tata bătrân, fiind
fascinat de prezenţa şi personalitatea lui. Şi ajungând
la Tata Bătrânu, îi şi descria portretul lui Mihai Fercu, întocmai
cum am făcut şi noi mai înainte.
Apoi continua povestirea.
– Maica Mare, străbunica Eleonora, soţia lui Slavici,
rostea adesea: „Sssssst, copii! Ascultaţi! Tata scrie. Linişte…”
Scââârţ, scââârţ… Slavici scria cu pana de
gâscă, aşa cum învăţase în copilărie, la şcoală, la jupân
Avram Voştinar.
La atenţionarea străbunicii, joaca copiilor se potolea,
se stingea, iar ochii celor mici căutau pe sub uşă,
la lumina de dincolo…
Şi-n liniştea creată, uşa se dădea de perete, iar în
prag apărea, cine Străbunicul, scriitorul.
– Da vorbiţi tare, copii, vă rog! Nu mai şoptiţi, că mă
siliţi să trag cu urechea! Vorbiţi tare, că nu mă pot concentra,
pentru Dumnezeu! – ne solicita cel pentru care
făcusem liniştea, cerută de bunica Eleonora.
Povestea penei de gâscă tot Cristina Struţeanu o
redă cititorilor, luată tot din Lumea prin care am trecut:
Tot cam pe atunci (prin 1854, după ce sfârşise „bucfarul”,
citise din ceaslov şi se introdusese abecedarul
n.n.), au fost introduse şi peniţele, noi însă, şi
dup-aceea, ne foloseam mai mult de penele de gâscă,
pe care ni le tăia jupanul învăţător – din cinci pene, una
pentru cel ce i le aducea. Una din marile bucurii ale
73