OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum

istorie literară
Ion N. Oprea
IOAN SLAVICI – UN NEDREPTĂŢIT
…Având să descriu lumea prin care am trecut, nu
pot să-ncep decât de aici, unde m-am născut, unde
mi-am petrecut copilăria şi cea mai frumoasă parte a tinereţilor,
unde au fost aşezate temeliile vieţii mele sufleteşti
– aşa îşi începea Ion Slavici amintirile (Amintiri,
EPL, pp. 180-202) ajuns la anii bătrâneţii înaintate, şirul
destăinuirilor din opera-i care se va numi pentru el, dar
şi pentru noi, cititorii, încă din şcoală, chiar aşa: „Lumea
prin care am trecut”. Începând chiar cu mediul familial.
Cu mama, cu tata bătrânul, cu… amintirile.
„Pace şi bună înţelegere” – erau sfaturile care ni le
dădea mama, cum s-a întâmplat cu fiecare dintre noi,
copiii.
– Când întâlneşti în calea ta un român, îmi zicea
mama, să-i zici „Bună ziua!”, dar maghiarului să-i zici
„Jo napot!”, iar neamţului „Guten Tag” şi treaba fiecăruia
e cum îţi dă răspuns. Tu datoria să ţi-o faci şi faţă de cei
ce nu şi-o fac pe a lor faţă de tine.
Şi cugeta în favoarea copilului ei, dar şi în apărarea
conaţionalilor, întocmai cum se întâmpla la noi în Moldova
cu evreii şi ţiganii, cu care convieţuiam.
– Săracii de ei, îmi zicea – nu sunt vinovaţi că n-au
avut parte să fie români!
Apoi explica scriitorul: În gândul lumii din care dânsa
făcea parte, vinovat, chiar greu vinovat era cel care prin
purtările sale îi făcea pe ai săi de ruşine, fie mai ales
urgisiţi.
– Supărarea, îmi mai zicea mama, orişicât de
adâncă ar fi ea, de azi pe mâine să n-o duci. Serile să
nu te culci mai-nainte de a te fi împăcat cu toţi ai tăi,
căci pe cel ce adoarme supărat îl ispiteşte Necuratul
prin somn. Cu aceia dar, cu care dintr-un blid nu mănânci,
să nu te superi, căci cu dânşii foarte cu anevoie
ajungi la împăcare.
Mai stăruia mama, să nu las mâncarea în farfurie, ci
să-mi iau din blid numai cât pot să mănânc, fiindcă ceea
ce rămâne-n blid, se păstrează pentru alţi oameni, iar
ceea ce laşi în farfurie se aruncă porcilor ori câinilor şi
e mare păcat să tragi pentru porci ori pentru câini mâncarea
de la gura oamenilor.
Vorbind despre oameni, explica naratorul, ea nu-i înţelegea
numai pe români, căci îmi mai dădea tot atât de
stăruitor şi altă îndrumare.
– Dacă-ţi rămâne o bucată de pâine, îmi zicea, şi o
cer de la tine doi dintr-ai tăi, s-o tai în două bucăţi
deopo trivă de mari, pentru fiecare câte una. Tot aşa să
faci şi dacă doi străini îţi cer bucata. Dacă însă unul dintre
ai tăi şi un străin ţi-o cer, să tai bucata în aşa fel ca
una dintre cele două bucăţi să fie mai mare, iar pe
aceasta străinului să o dai, căci al tău îţi este mai apropiat
şi din partea lui dai ceea ce e mai mult.
Şi încă o precizare de la autorul ajuns la vremea dăruirii
poveţelor: Acestea şi multe altele de felul acestora,
mama nici nu le-a născocit din capul ei, nici de prin cărţi
nu le-a scos, ci le-a învăţat de la lumea în mijlocul căreia
a crescut şi-şi petrecea viaţa. Aşa gândeau şi simţeau
şirienii şi fără îndoială tot ca dânşii, toţi românii cu
mintea limpede.
„O mare sărbătoare” a fost în satul lui şi în împrejurimi
sosirea episcopului printre ei, întocmai cum se întâmpla
şi în Moldova, episoade descrise în cărţile
noastre.
Cu deosebire zeloase erau pregătirile făcute în casa
noastră, în care stăpân era tata bătrân, Mihai Fercu, unchiul
de pe mamă şi părintele adoptiv al tatei, care rămăsese
de mic copil orfan.
Om cu stare frumoasă şi fruntea cărturărimii din
Şiria, bătrânul Fercu se deosebea-n toate privinţele de
cei de seama lui. El şi-a păstrat, înainte de toate, portul
din tinereţe până la vârsta de 76 de ani, când a murit.
Om de statură mai mult decât mijlocie, uscăţiv şi cu faţa
zbârcită, el purta un aşa zis „gheroc” de postav, totdeauna
măsliniu, croit pe talie şi lung până mai jos de
genunchi, pantaloni strâmţi şi un fel de pantofi cu cataramă
mare. În cap purta pălărie cu borduri cam prea
mari şi strâmtată spre vârf, iar părul îi era lung, prins
într-un pieptăn lat şi-mpletit în coadă lăsată pe spate.
Unul dintre ochi şi-l pierduse încă-n timpul tinereţilor,
dar cu celălalt vedea bine şi la bătrâneţe. El a fost cel
mai însemnat dintre părinţii mei sufleteşti, în tot cazul
mai mult decât tata, care, om de o fire duioasă, trăia
mai mult pentru alţii decât pentru sine şi umbla mereu
în voile celor mai apropiaţi ai săi şi mai bucuros primea
decât dădea-ndrumări.
Bisericos afară din cale, tata bătrân n-ar fi lipsit,
Doamne fereşte, de la vreuna din slujbele de la biserică,
unde-şi avea locul lângă strana de la dreapta, şi
ţinea-n casă rânduială straşnică-n cele religioase. Când
a aflat dar că vine Episcopul, chiar episcopul, el însuşi,
bătrânul şi-a pierdut oarecum sărita şi alerga de ici până
acolo ca să-şi facă pregătirea pentru primirea la casa
lui a prietenilor de prin împrejurime, care trebuiau
neapă rat să vină şi ei ca să vadă şi să se bucure.
Îi era parcă episcopul de dragul lui vine.
…Tata bătrân ţinea, între altele, ca la slujba cea
mare să citesc eu Apostolul. Învăţătorul, parohul localnic,
chiar şi protopopul se-nvoiau şi ei, dar nu s-a-nvoit
directorul localnic, care le conducea pe toate, ajutat de
epitropii bisericii.
…Drept mângâiere pentru că n-aveam să citesc
Apostolul, am fost rânduit să spun în faţa episcopului o
„oraţie”, pe care o recitam în fiecare zi-n faţa-nvăţăto-
72 SAECULUM 5-6/2011
PRO