OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum

PRO
SAECULUM 5-6/2011
Bărci pe Neva
eseu
de lectură, am înghiţit – ei, nu chiar masochist ca Alex
Ştefănescu 250 de cărţi, ca să aflu Cum te poţi rata ca
scriitor – sumedenie de cărţi proaste. Am „lecturat” cum
se face o omletă pe 50 de pagini, cum se curăţă un
peşte pe 10, cum se cercetează jurnalier chiloţii, de frica
unei sarcini nedorite, pe vreo două sute şi… subiectele
astea nu mă interesează, chiar dacă tema non-semnificativă
a ajuns reper valoric. Asist de 20 de ani la involuţia
subiectelor. Violarea curcanului, sexul la ciclu ori
pe banca şcolii, jocurile cu părul pubian, sexperimentele
în decor exotic produc invitaţii repetate în emisiuni culturale
ori burse în Anglia. Oi fi expirată, dar prefer tema
cu grad mare de risc, abordată angajat. Nu vă place vocabula
Vă înţeleg, şi eu am cunoscut cenzura comunistă.
De altfel, această upgradare (ca să le faci pe voie
fetelor obsedate de fatalus, cuvântul lui Emil Brumaru,
vorbind cu î din p şi cu â din p) nu prinde pe oricine. Părerea
mea e că, spre exemplu, Gabriela Adameşteanu,
deschizând, ca să zic aşa, toate pistele, n-a ridicat valoarea
romanului Provizorat. Dimpotrivă.
Politrucii voiau reportaj optimist despre o realitate
sumbră, sinistră. Ca să refuze direcţionarea şi să-şi
construiască o lume de hârtie normală, Şcoala de la
Târgovişte a eliminat contextul politico-social, chiar şi
din jurnal (v. Părul Berenicei, 1981); narau ca şi cum nu
trăiau socialismul. Radu Petrescu ori Tudor Ţopa, Mircea
Horia Simionescu ori Costache Olăreanu se refugiau
în „literatura-rezervaţie”. Câştigul Eseul ca specie
a prozei şi exerciţiul calofil. Fresca socială era evitată,
tăcerea privind obsedantul deceniu fiind o poziţie fermă
vizavi de cenzura care îţi dădea voie să spui de aici şi
până aici, mai mult nu. Era de ales între a spune ce ţi
se permitea şi a nu spune nimic. Desantiştii/lune diştii/
textualiştii, mai înainte oniricii au optat, ca formă de evadare
din ţarcul ideologic, pentru un anume „indiferentism
estetizant” (mulţumesc, Th. Codreanu!). Au ros
precum castorii la Cortina de Fier. Numai că acest indiferentism
tematic s-a cam întors împotriva teoriei. Cădeau
sate, cădeau oraşe, cădeau biserici şi cutare
optzecist monta un cort pe vânt; se distrugea Bucureş -
tiul, dar ego-fictorul freca nessul. Ba mai dădeau, fără
voie, şi argumente proletcultiştilor, în numele autonomiei
estetice: gata, ziceau, dogmatismul jdanovorăutesc
s-a dus pe apa sâmbetei, iar tema închisorilor comuniste
nu mai interesează. N-or fi estetice Patimile după
Piteşti N-or fi groaza şi mila atributele tragicului Cât
despre dogmatismul de sâmbătă, n-a fost abandonat
nici atunci, nici acum.
„Moşu”, cum îl apelează Mircea Nedelciu pe Crohmălniceanu,
trecut la alte dioptrii ca să-şi spele păcatele,
a organizat diversiunea DESANT, sfătuindu-şi
cenacliştii să producă texte bine lucrate, indiferent de
temă. Numai că în literatură e important şi ce spui, şi
cum spui. Tăierea porcului îmbătat cu ţuică de corcoduşe
a trecut drept găselniţă deşteaptă. Sigur că, în
acest fel, „desanţii” lui „Crohu”, refractari la subiectele
impuse prin plenare PCR, voiau să se elibereze cumva
de ele, dar reversul medaliei a fost narcisismul jalnic ori
ludicul infantil. Dacă tăcerea apolitică, în timpuri comuniste,
a însemnat opoziţie la sistem, postsocialist, declaraţia
de război contra romanelor realiste ale „reme -
morării – rejudecării”, cum le numeşte Radu Mareş, a
dus la altă diversiune păguboasă. Calităţile unei proze
înalte: sensul/simbolizarea, expresivitatea, sintaxa au
părut apuse multor nouăzecişti ori douămiişti. Să ne întoarcem
la producte facil-senzuale, greu de asociat cu
verbul a crea pe gustul cititorului neavizat, dornic de lovituri
de pat, vodkă şi joint Da. Ia să povesteşti (pe
scurt, că nu-i vreme) cum te antrenai în scuipat, ca să
nu spun micţiune, la distanţă Golăneala agresivă de
cartier e în trend, ca şi jetul de urină slobozit pe înaintaşi;
querella penibilă cu predecesorii e aplaudată de
critica mică. Invitaţia la scato se învecinează cu înjurătura
de dulce Românie, trecându-se de la vulgaritate la
injuria neamului – tot obscenitate. N-a fost de ajuns că
ogorul literaturii postdecembriste a fost năpădit de mătrăgune
(unde Creangă, în Ionică cel prost, aduna surcele,
bravele brădence şi gole taie lemne la greu); din
exces critic, o autoare complet dezinhibată mai scrie şi
România cu r mic, ţara asta neavând drept la majusculă.
Românul are inima „ca un cur” Aş vrea să-l aud
pe Marko Bela zicând asta despre maghiar.
Şi când te gândeşti că „Harper’s Bazaar” a respins
oferta Capote, Breakfast at Tiffanny’s, pentru că autorul
ar fi folosit un limbaj vulgar şi neglijent. Editura Polirom
n-ar fi făcut greşeala, judecând după cum încurajează
sexplozia literară. Sobrul Mareş nu se conformează
trendului tematic ori stilistic. Nu căutaţi la el viscere,
comportament neruşinat. Nu-i vulgar niciodată, nici erotoman,
după cum e străin de orice literaturizare găunoasă.
În decalogul său de narator, intră ca porunci de
necălcat: nu dilua/nu lăbărţa/nu face burţi. Datele lui
Mareş: limpezimea stilului, tensiune epică, psihologie
fină. Radu Mareş este – cum s-o spun – concret. Cuvintele
nu-s abstracţiuni, sunt nişte cărămizi. Romanul
e treabă serioasă, zidire solidă. Stilul îngrijit nu-i unul
relaxat. Nu-i place frumosismul (cuvântul lui Pleşu
pentru scrisul frumos, fără idei). E străin de inovaţii tehnice
de ultimă oră. Scrie ca Mircea Eliade, scrie ca Dinu
Pillat; ca Sadoveanu, când vrea. O mostră „Zgomotul
scârţâitor de jucărie de plastic pe care-l fac gâzele în
ultimele raze de soare ale zilei”. Alta „uguitul ca un lătrat
al sutelor de porumbei”. Şi, ca din Creanga de aur:
„De altfel ce bărbat poate spune, dacă-i cinstit, că ştie
de ce zâmbeşte o femeie”. Limba lui Mareş are ecouri
de cronică: ruscă, ţentimă, bosiag şi încă roşu. Un cu-
7