OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum

eseu
rile de umanitate, atâta cât poate gândi şi simţi un Chirică
sau Treanţă ori puterea onirică a lui Mielu sau măiestria
lăutărească a tarafului sunt copleşite de legea
mahalalei. Ce scânteie umană mai poate fi salvată din
sufletul lui Paraschiv sau al Didinei. Anticipând concluziile,
pot afirma acum că Groapa este unul din cele mai
sumbre şi pesimiste romane din literatura noastră.
Atracţia pentru pitoresc şi dorinţa de a se impune ca romancier
l-au făcut pe EB să nu realizeze că scrie o astfel
de carte.
Fără dubii, Groapa coboară direct din naturalism.
Rebreanu, care a fost gratulat cu acest epitet, e un neofit
pe lângă Eugen Barbu. Naturalismul lui a fost asociat
(pentru a fi modernizat) neorealismului. În 1983,
scriitorul declară lui C.V. Tudor: „Groapa era ceva nou
pentru acele vremuri, adică o carte sinceră, scrisă fără
prejudecăţi, tragică fără nici o fardare a realităţii.” E clar
cum înţelege prozatorul realismul şi tragicul. În fond, naturalismul
cărţii nu trebuie condamnat, deoarece este
intrinsec lumii respective. Revenind la ce-i declara scriitorul
lui C.V. Tudor trebuie să mai spun că nefardarea
realităţii şi sinceritatea nu sunt condiţii ale tragicului. Autorul
Gropii e total străin de respectivul concept filosofico-estetic.
De această înţelegere slabă a tragicului
suferă şi critica care susţine cu seninătate existenţa tragicului
în romanul lui Eugen Barbu Se invocă suferinţa,
mizeria, sărăcia. Cel mai puternic argument adus este
moartea tarafului. Ţiganii lăutari, în timp de iarnă dezlănţuită,
în plin câmp, sunt sfârtecaţi de haita de lupi flămânzi.
Evocând această întâlnire cu moartea, scriitorul
pune accentul pe instinctul vital al lăutarilor, nu pe probleme
de conştiinţă (tragicul în afara conştiinţei este de
neconceput). Apoi nu trebuie să trecem cu vederea contextul:
lăutarii se întorc de la o petrecere sub influenţa
căreia, mai mult sau mai puţin, se dezlănţuie instinctele
primare care nu prea au de-a face cu frământările de
conştiinţă. Se mai afirmă că ar fi vorba de un „tragic degradat”,
al „unui rău chinuit, mizerabil şi fără speranţă”.
Degradarea e prezentă în roman, dar e a socialului şi a
moralei. Tragicul e tragic, el nu suportă calificative. Cel
care insistă asupra aşa-zisul tragic din Groapa este Ion
Holban. 19 Dau câteva extrase din consideraţiile criticului:
„aproape toate personajele din Groapa se definesc
în orizontul unui destin tragic”; „hoţii din Groapa sunt figuri
tragice, ilustrând un anumit statut existenţial care
a fost fixat în pagina romanului prin intermediul analizei
psihologice” (sic!). Iată şi punctul culminant al acestor
consideraţii critice: „Groapa se citeşte, mai ales, din perspectiva
acestui orizont tragic şi mai puţin din acela al
reconstituirii unui mediu social, cu pitorescul şi culoarea
sa. Groapa e un roman de analiză, căruia formula
i-a ajutat doar la început, atunci când a impus un
nou spaţiu epic şi o nouă pentru proza
noastră contemporană […]”. E drept că întreaga atmosferă
a romanului este una apăsătoare, tristă, cenuşie ,
dar sub niciun chip nu depăşeşte dramatismul. Lumea
din „groapă” nu are deocamdată conştiinţa de sine, prin
urmare nici pe cea a tragicului. Ea există, pur şi simplu,
în virtutea instinctului vital ce îşi urmează mişcarea cosmică.
Critica, grăbită în a revărsa elogii, se cam încurcă
şi se contrazice: Groapa e ori facere (cosmogonie, sociogonie)
ori tragedie, cale de mijloc nu există.
Recitită, din perspectiva drumului parcurs de romanul
autohton postbelic, e firesc ca romanul Groapa, cu
fiecare nou val de romancieri, să coboare pe scara canonului
, fie el oficial, fie el disident, ajungând de la statutul
(forţat) de capodoperă [cineva aprecia romanul
drept o capodoperă a literaturii universale; ce fericiţi am
fi!) la cel real de roman interesant, important pentru un
anumit moment din istoria literaturii postbelice. E un
roman care merită a fi menţionat la bibliografia temei.
Scriitorul a realizat imaginea de bâlci a mahalalei de oricând
şi de oriunde, dar mahalaua-bâlci nu înseamnă
LUMEA, UMANITATEA.
În concluzie, romanului i se pot reproşa: abuzul de
pitoresc şi argou (necesitatea e copleşită de plăcere);
aforistica îndoielnică; aspectul de „lucrare manuală”;
distorsionarea unei patriarhalităţi în coordonatele ei
socio-morale şi transferarea ei în spaţiul mahalalei şi
metamorfozând-o într-un hibrid. Pentru mine, autorul
Gropii şi al celorlalte romane rămâne un scriitor din literatura
noastră. Şi o ultimă observaţie: critica literară
care a proliferat în jurul romanului e mult mai interesantă
decât romanul însuşi.
(din vol. în pregătire, Recitiri din literatura română,
III)
Mediaş, oct., 2010
Note
1
N. Manolescu, Literatura română de azi, 1965.
2
idem, p. 197.
3
idem, p. 196.
4
Georgiana Sîrbu, Istoria periferiilor – mahalaua în romanul
românesc de la G.M. Zamfirescu la Radu Aldulescu, CR,
2009.
5
Ovidiu Ghidirmic, revista „Limbă şi literatură”, nr. 2/1988.
6
Lionel Decebal Roşca, Groapa, în Dicţionar analitic de
opere literare româneşti I, 1991.
7
Alex. Ştefănescu, Prim-plan, 1987, p. 140.
8
Eugen Simion, Scriitori români de azi, I, p. 255.
9
Georgiana Sîrbu, op. cit., p. 23.
10
idem., p. 9.
11
Sorin Lavric, Literatura de cârtiţă, în „România literară”,
nr. 51-52, 2009.
12
Cornel Ungureanu, Proza română de azi, 1975, p. 282.
13
apud Ion Vitner, Prozatori contemporani, 1961, p. 170.
14
Ovidiu Ghidirmic, op. cit.
15
E. Simion, op. cit., p. 257.
16
Sigmund Freud, Tabu şi totem, în Opere I, 1991.
17
Andreea Petre, Groapa în Cărţile supravieţuitoare, vol.
coord. de Virgil Podoabă, 2008.
18
Cornel Ungureanu, op. cit., p. 283.
19
Ion Holban, Profiluri epice contemporane, 1987,pp. 39,
42, 29.
20
Marian Barbu, Aspecte ale romanului contemporan,
1993, p. 141.
64 SAECULUM 5-6/2011
PRO