OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum

husău, ai> şi râse uşor pe sub mustaţa blondă, ce-i
umbrea buzele subţiri.” De la început, Paraschiv are
pofta puterii. Pentru început, tânărul tâlhar poartă
masca indiferenţei şi supunerii. Comportamentul lui e
guvernat de câteva trăsături contradictorii. Noul membru
al cetei are capacitatea de a răbda, de a aştepta, e
viclean; în acelaşi timp este impulsiv, violent în tot ce
înfăptuieşte alături ceilalţi hoţi. Fruct al unei lumi antimorale
şi antisociale, Paraschiv creşte adunând în el
multă ură, ajungând să urască omul, pe cel care îi stă
în cale. Întreaga lui existenţă (vorbă, gest, faptă) se
identifică cu şişul. E o adevărată „bestie umană”. Posedat
de morbul puterii, mintea i se tulbură şi instinctele
primare se dezlănţuie. El nu iubeşte pe nimeni. Faţă de
Gheorghe, tatăl de suflet, manifestă neînţelegere până
la dispreţ. Pe Didina doar o râvneşte. După victoria asupra
lui Bozoncea, Didina, „prada de război”, e dată
hoardei de hoţi. Gestul, bine calculat, este o momeală
aruncată cetei cu scopul recunoaşterii şi consolidării autorităţii
sale de stăpân absolut. Paraschiv are „suflet
negru”. Gheorghe îi zice mustrător: „– Nu pricep, de ce
pângăreşti.” Un critic îl considera o personalitate cu un
puternic orgoliu, uitând că o personalitate, „bună” sau
„rea” nu se poate defini în afara conştiinţei. Orbiţi de
atâtea „însuşiri” unii au văzut în personaj o „fire romantică,
deschisă” 15 . Bozoncea şi Paraschiv reprezintă
două momente din istoria tribală a cetei de hoţi. Bozoncea
e tatăl ucis de copii pentru a-i lua locul şi pentru a
pune stăpânire pe mama-femelă. Nu ştiu în ce măsură,
în 1957, putea scriitorul cunoaşte opera lui Freud, dar
rivalitatea şi lupta dintre Bozoncea şi Paraschiv mă
duce cu gândul spre rivalitatea şi lupta dintre masculii
hoardei primitive 16 . Didina e floarea gropii din a cărei
sevă femeia preia dezlănţuirea dionisiacă a sexualităţii.
17 Didina e făcută tot din material arghezian. În trupul
ei, scriitorul a pus pe Rada şi Tinca: „trupeşă Didina!
Şi-avea o gavie, roşie, cărnoasă, numai bună de pupat.
[…] Era înaltă, clădită bine, cu un păr bogat adunat
într-un coc la spate.” E nuditatea instinctului sexual.
Mişcarea trupului şi privirile excită masculul. Pe dinafară,
Didina e numai trup mustind de senzualitate neruşinată,
pe dinăuntru e goală.
Vitalitatea acestor personaje e teribilă, dar în loc să-i
înalţe îi prăbuşesc. Hybrisul lor nu mai are nimic comun
cu tragicul, ci numai cu instinctul orb. Personajelor cărţii
li se atribuie o adâncă ştiinţă de viaţă (18). Mă întreb ce
ştiinţă adâncă de viaţă pot avea nişte fiinţe care ilustrează
spiritul primar agresiv, gregar (cf. Marin Preda).
Altă figură interesantă a gropii este Stere, cârciumarul-negustor
al Cuţaridei. El e „ciocoiul nou” de la începutul
secolului XX. Spre deosebire de personajul lui
Filimon,care e autodidact, cel al lui Eugen Barbu primeşte
„educaţie” de la stăpânul său, „domnul” Pandele
Vasilescu. În momentul părăsirii stării de slugă-ucenic,
stăpânul îi ţine o lecţie finală de ceea ce înseamnă şi
transmiterea „filosofiei vieţii”: „– Stai colea şi ascultă, îi
zise. Acum ai terminat cu mine. Na banii tăi, numai
minte să ai! Eu iau mâna de pe tine. La mine au slujit
mulţi. Au avut de învăţat de la mine, când mă văd îşi
scot pălăria. […] Ce să te mai învăţ Ia-o încet, de la
PRO
SAECULUM 5-6/2011
eseu
mic la mare! Fii cu ochii în patru! Se deschid cartiere
noi, acolo e câştig . Dacă eşti şmecher, banul creşte,
face pui! Lasă-i pe alţii să petreacă, o să-ţi vie şi ţie rândul.
Te uiţi că ţi-am dat cam puţin pentru cât ai muncit
Să faci la fel. Slugii să nu-i întinzi mâna, să nu-i laşi
decât să răsufle, altfel nu te mai respectă. Cumpără un
loc şi ridică o magherniţă, pune o firmă, plăteşte statului
ce-i al lui şi nu te mai odihni. Prost nu eşti, vrednic te
ştiu, niţel noroc să ai, şi atât!” Stere „era tânăr şi ager,
cam duhos, nedezlegat la limbă, nu-şi vinde lesne sufleul.
Muncea cât şapte, îşi spăla singur rufele, mânca
ce da Dumnezeu. Sănătos aşeza totul la spate, nu se
încurca. Avea o privire de punea omul jos, hăndrălăii nu
ridicau colţul. Îi plăcu şi lui Grigore. Într-un an împrejmuise
dugheana, mai înmulţi capitalul, se cunoştea că
avea şcoală de negustor.” Dacă Filimon avea repulsie
faţă de personajul său, Barbu manifestă o oarecare
simpatie faţă de al său. Sub masca sfioşeniei şi a bunelor
intenţii, se ascund avariţia şi o aprigă dorinţă de
îmbogăţire (de putere). Pe Stere îl însoară Aglaia, cu
Lina, unica fiică a unui meşter dogar înstărit. Aceasta la
început e timidă, cu o conştiinţă pură, de fapt albă.
După ce trece de perioada acomodării la noul mediu şi
la starea de nevastă, Lina devine o cârciumăreasă
aprigă. În fiinţa naivă până la prostie se trezeşte şi se
dezvoltă instinctul proprietăţii şi de stăpână. Marea ei
plăcere este să pipăie şi să numere banii. Acum ea devine
o prelungire a bărbatului şi o familistă, ajungând,
după o scurtă criză de gelozie, neconvingătoare, să respingă
avansurile altor bărbaţi şi să treacă cu vederea
pasagera infidelitate a soţului. Singura valoare a existenţei
sale este statutul de nevastă bogată şi de proprietară
(vezi tribulaţiile înscrierii ei în actele de
proprietate). Văzând cum creşte mahalaua, pe Stere îl
apucă o poftă nebună pentru bani. Îşi lărgeşte cârciuma
şi trece şi la afaceri cu alimente. „Seara după ce lasă
obloanele, se apuca să-şi numere câştigul. Şi parcă îl
mânca un vierme pe dedesubt.” În altă parte: „Dormea
iepureşte, îşi păzea câineşte avutul. Într-o zi, văzând
cârciumii alb şi gol în lumina amurgului, îl străbătu un
fior : după moartea lui nimeni nu va mai şti cine a ridicat
casa cu cârciumă. Regretă amarnic că, la ridicarea ei,
n-a pus un zidar să sape sub streaşină Stere Drăgănoiu,
proprietar”. Numai lipsa crimei îl deosebeşte de
hoţul Paraschiv. Ambiţios şi energic, nu are sentimente
nobile, nu iubeşte pe nimeni. Căsătoria cu Lina e din interes,
iar aventura erotică cu fata de la podgoriile de
unde îşi aducea băutura nu se justifică prin dragoste, e
doar manifestarea instinctului, o verificare a puterii şi
poziţiei sale sociale. Stere are răbdarea şi dibăcia lui
Dinu Păturică, hărnicia şi vanitatea lui Ghiţă.
Mari condeie critice, de la D. Micu la N. Manolescu
şi E. Simion, au susţinut că în lumea „gropii” există un
fond de umanitate, că intenţia prozatorului a fost recuperarea
acesteia, că scopul cărţii ar consta într-o „elevaţie
purificatoare” şi că are un mesaj umanist, de
înţelegere şi preţuire a acestei lumi. Îmi permit să nu fiu
întru totul de acord cu ilustrele nume. Toate ar fi adevărate
în planul ideal al literaturii, numai că romanul nu
are suficiente elemente artistice de convingere. Pâlpâi-
63