OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum

eseu
cum „Nunta”, „Iepe de şişic”, „Moartea lui Marin Pisică”
sunt micromonografii profesionale, deci capitole cu pagini
de umplutură. Se pare că şi dimensiunea poeticului
(de)cade. Poeticul descoperit în descripţii – imagini ale
naturii în diferitele ei momente temporale, e unul căznit,
lipsit de trăire interioară autentică. Descrierile sunt simple
descrieri, fără sugerarea unei trăiri sau filosofii (cf.
Alex. Ştefănescu). Descrierea rămâne un artificiu menit
să puncteze simpla succesiune a zilelor şi a anotimpurilor.
„Eugen Barbu ilustrează în Groapa prima vârstă a
mahalalei pentru că el surprinde chiar naşterea unei societăţi
periferice, de la maidanul plin de gunoaie care
se întinde vast, pustiu, care începe să se populeze treptat,
care se extinde ca un aluat care dospeşte, dospeşte
până se va lipi de oraşul ale cărui lumini licăresc iniţial
în depărtare.” 10 Într-adevăr, EB surprinde în cartea sa
prima vârstă a mahalalei, numai că, în comentariul său,
criticul uită că suntem în ficţiune şi inversează planurile:
planul mitic-literar e înlocuit cu cel stric sociologic; planul
sociologic e „văzut” estetic şi analizat ca atare, iar
cel literar-mitic e analizat sociologic. Planul sociologic,
la care face referire criticul, este unul real al epocii moderne
şi postmoderne în momentele lor de criză ontologică,
în momente de criză a valorilor, de criză morală
şi economică. În asemenea momente nu numai oraşul,
dar societatea în ansamblul ei poate deveni o mahala.
Prin urmare nu e vorba de o deplasare fizică a mahalalei
spre oraş, ci de o contaminare. Fenomenul e surprins,
în parte, de Radu Aldulescu, căruia îi rezervă un
capitol în studiul d-sale.
În mahala domină moravurile nu caracterele 11 Populaţia
Cuţaridei foarte pestriţă şi pitorească e formată din:
hoţii-tîlhari, gunoieri, lucrătorii de la abator, tramvaie şi
vagoane, din zidari, cărăuşi, chivuţe, femei, copii. În viziunea
scriitorului, copiii acestora vor forma în zece-douăzeci
de ani muncitorii revoluţionari din Şoseaua
Nordului, după care va urma generaţia din Facerea
lumii. „Pornind de aici se construieşte civilizaţia urbană”,
afirmă cu grăbire Cornel Ungureanu 12 . În fiecare moment
temporal „groapa” îşi are înfăţişările ei receptate
pe rând sau simultan prin miros, auz, văz. Aglomerarea
acestora dau stilului un caracter senzorial şi induce
ideea de poem naturist. Pornind de la aceste aglomerări
senzoriale, MirceaTomuş a asociat stilul scriitorului picturii
flamande. Prozatorului nu i se poate nega imaginaţia
senzorială (cf. N. Manolescu) numai că pe mine nu
mă convinge că e semnul unei treceri dincolo de ima -
nent. E de remarcat că stilul senzorial nu se concretizează
într-o frazare largă, curgătoare care să te
ameţească. Dimpotrivă. Frazarea e concisă, scurtă, sacadată.
Dar acest stil are şi revers negativ, totul poate
să rămână la simpla notaţie fără vibraţie… poetică.
Acest tip de frazare, elementele de argou şi dialogul (de
care uneori abuzează golindu-l de sens) dau stilului un
caracter oral.
În lumea Cuţaridei ne introduce Grigore, primul locuitor,
martor şi evocator, şi nevasta sa Aglaia, „slută şi
slobodă de gură”, dar pricepută la toate şi de ajutor la
căsătorii, naşteri, înmormântări. Cei doi sunt imaginea
derizorie a cuplului primordial. Tot ei închid „poarta” Cuţaridei
prin acel celebru schimb de replici pe care le-am
mai citat. Marea reuşită a scriitorului este transfigurarea
gropii de gunoi într-un suprapersonaj. Groapa e spaţiul
fizic, psihic şi moral al locuitorilor ei. Groapa e singurul
component din imaginarul romanului prin care se poate
depăşi coordonata istorico-etno-sociologică spre una
mitică. În ipostaza de personaj, groapa este liantul care
leagă povestirile dând unitate textului.
Dumitru Micu vede în hoţi şi în viaţa lor de „haiduci
moderni” un mod romantic de a trăi viaţa cu sfidarea
convenţiilor, inversarea înţelesului noţiunilor de bine şi
rău.” 13 Cred că realitatea şi adevărul din ficţiune sunt altele
şi anume: lipsa unui sistem de valori umane şi sociale,
viaţa hoţilor fiind antisocială şi antimorală are
filosofia (!) lenei şi a libertăţii anarhice. Unul din hoţi (Paraschiv)
ţine unuia din tovarăşi o adevărată „lecţie” de
business tocmai în sensul arătat: „– Să muncească el,
că-i prost! Dacă munca era bună, o luau pricopsiţii şi
p-aia! Fiecare cu ştiinţa lui! Trebuie să fii prost să te duci
să-ţi dai libertatea pentru un pumn de biştari. Nu te uiţi
la pârliţii ăia din mahala! Îi stoarce până le iese şi sufletul
şi ce pricopseală mare de capul lor... Abia au ce
mânca! Noi suntem boeri mă Floreo. Că mai iei câte-o
mardeală şi-un an, doi de puşcărie, fleac! Nu tu stăpân,
nu tu nimic.” Nicio urmă de revoltă. Pe cine tâlhăresc
hoţii lui Bozoncea Pe oamenii simpli din oraş, pe cei
din târg, pe micii negustori. Ceata de hoţi nu are un cod
etic, cum afirmă Ovidiu Ghidirmic 14 , exemplul cu pedepsirea
hoţului care a furat pe cerşetor este o excepţie nerelevantă,
iar gestul de „dreptate’ al lui Bozoncea poate
fi interpretat, evident în favoarea lui. Banda de hoţi are
un cod de castă, care înseamnă ierarhizare şi împărţirea
puterii şi a funcţiilor, iar toată morala lor se reduce
la ascultare şi supunere. Dar acest statu quo, după cum
se va vedea mai încolo, e mereu ameninţat din interior.
Din ceata de hoţi se desprind figurile lui Bozoncea,
Paraschiv şi Didina. Bozoncea şi Paraschiv se definesc
prin contrast şi opoziţie. Bozoncea, şeful hoţilor, întruchipează
tirania autarhic-patriarhală. Fire conservatoare,
„patriarhul” trăieşte mai mult din amintiri. Acum
este bătrân. Instinctiv, vede în Paraschiv rivalul. Scriitorul
nu adânceşte analiza frământărilor pricinuite de
bătrâneţe şi de teama pierderii puterii asupra hoţilor şi
Didinei, ibovnica sa. Dat fiind caracterul pitoresc al romanului,
cu infuzii de aventură, pe autor nu l-a preocupat
analiza psihologică . El nu creează nici portrete.
Hoţii au doar nume sau o poreclă şi doar există fizic
(vorbesc, acţionează, chefuiesc). Din când în când, naratorul
intervine cu câte-o apreciere de felul acestora:
„om al dracului”, „e călcat, spălat, ţigluit”. Cu atenţie e
urmărit destinul lui Paraschiv, personaj creat din material
luat de la Arghezi: „Ucenicul avea un trup subţire de
fată mare şi o privire ascuţită, aspră.” „Ucenicul” e copil
din flori rămas singur pe lume. Bătrânul Gheorghe, poreclit
Treanţă, îl aduce în ceată fără să bănuiască că
ucenicul râvneşte la poziţia de stăpân: „Dar cine să-l
ştie pe ucenic, ce zace în el şi ce făcuse la viaţa lui” Şi
notează naratorul în continuare: „Cel tânăr îşi spuse