OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum

PRO
SAECULUM 5-6/2011
eseu
zadarnic. Oamenii râdeau, asmuţându-i cu alte bucăţi
pe care le zvârleau [ …]”. Dincolo de mis en abyme, ritualul
sacru al mesei trece pe nesimţite în „epoca grotei”
deschizând… prezentul Cuţaridei. [Nu mai e nevoie de
o comparaţie cu scena similară din Moromeţii I]. Prologul
se vrea o deschidere spre o geneză. Epilogul închide
prezentul naraţiunii sugerând o aşteptare a unui
posibil (bănuit) viitor: „Peste salcâmii Cuţaridei treceau
brabeţii. Se lăsau stoluri-stoluri la rampă. […]. [Grigore]
se aşează pe un scăunel şi privea groapa […]. Câmpul
Cuţaridei se umpluse de lume. Nu mai aveai loc. Să se
fi sculat morţii s-ar fi rătăcit prin mahala.[…]. Noaptea
de primăvară, rece şi înaltă, îşi aprinsese toate stelele.
Aglaia tot mai bodogănea: – Grigore, trece spărgătorul
de lemne, tu nu-l auzi Bărbatul ascultă puţin şi spuse
dând din umeri: – Ţi se pare, creşte iarba…”
Prologul, prin toate elementele de portretistică, prin
gesturi, situaţii, ambient, „vorbe inexistente”, sugerează
o lume primitivă, nu arhaică cum se spune, oglinda el
fiind haita de câini care se sfâşie între ei. De la prolog
la epilog peste Cuţarida timpul curge nepăsător. Prozatorul
deschide şi închide cartea cu reflecţiile lui Grigore,
afirmă Eugen Simion 8 . E cam exagerată afirmaţia criticului.
Nu putem vorbi chiar de reflecţii, mai degrabă de
simple constatări, „notaţii de grefier”.
EB nu are vână epică-constructivă de respiraţie epopeică
cum susţin unii din comentatorii cărţii, e doar un
lucrător bun, priceput în a asambla scene, situaţii, ima -
gini, simboluri, dar toate cu sursă pentru că nu are suficientă
imaginaţie creatoare, el în multe cazuri
calchiază ceea ce îi oferă literatura (naturalistă). Prozatorul
dă o turnură ideologică de stânga aspectelor sociale
şi morale după exemplul ultimilor naturalişti care
aveau, în forme şi grade diferite, drept discipol nu pe
Zola, ci pe Marx. Autorul Gropii se desfăşoară pe spaţii
mai restrânse, pe instantanee autonome. Capitolele-povestiri
au o pronunţată tendinţă de desprindere din ansamblul
textului. Dovadă, unele secvenţe au fost
publicate în volumele de proză scurtă. Dincolo de înnobilarea
textului, metafora „reportaj transfigurat” folosită
de Gheorghe Grigurcu, exprimă un adevăr. Şi Georgiana
Sîrbu, care manifestă o mare empatie faţă de cartea
lui Barbu, afirmă: „Deşi nu e redactată la persoana
întâi, cartea pare mai degrabă un jurnal decât un
roman.” 9 Sub aspect epic, textul e o aglomerare de
amănunte încărcate de pitoresc. Or, pitorescul, aşa cum
e prezent în text, nu poate susţine suflul epopeic de
cosmogonie. Dacă nu are suflu epic romanesc, are în
schimb calităţi cinematografice, întregul text fiind o succesiune
de cadre, iar prologul şi epilogul formează genericul
(rama) „panoramei” Prin urmare, cartea nu are
structură de roman (unii au considerat-o chiar roman
modern), ci de montaj cinematografic, montaj de imagini
ciné-vérité. Suita de secvenţe-povestiri prezintă denivelări
valorice, doar unele suportă superlative şi sensuri
de parabolă (pe care mai degrabă le dă cititorul decât
scriitorul). Aşa sunt capitolele: „În cîmp la ”,
care se remarcă prin dramatica moarte a tarafului de
lăutari, atacat de haita de lupi; „Ghetele” în care ino -
cenţa copiilor scoate „groapa” din timpul şi spaţiul profan
orientând-o spre miraculosul poveştii. În schimb, capitolul
„Nunta” e la graniţa kitsch-ului, iar „Săptămâna
brânzei”, care descrie rutul câinilor şi al pisicilor, e un
capitol aproape scabros. „Morcovii” e imaginea veridică
a unui „conclav” al babelor care au nostalgia tinereţii,
dar prozatorul trece de la realism la licenţios. Întregul
capitol e construit pe imaginea morcovului – simbol
falic. O parte din comentatorii cărţii au „remarcat” prezenţa
„realismului crud” şi a „lirismului năvalnic” văzând
în asocierea lor o expresie a talentului scriitorului. În entuziasmul
aprecierilor, ei au uitat ceva. Când e vorba de
combinarea epicului cu liricul, poetica romanului cere
structurarea naraţiunii într-o polifonie a vocilor, or, tocmai
acestei cerinţe autorul nu-i face faţă. Structura cinematografică
dă specificul actului narativ. Succesiunea
cadrelor implică o axă orizontală – creşterea mahalalei,
şi una verticală cu vector descendent, care imită o lume
arhaică degradându-i relaţia cu sacrul. Din perspectiva
narării întâmplărilor, materia cărţii e organizată pe două
linii care merg mai mult paralel; „povestea” hoţilor lui
Bozoncea, şi „povestea” lui Stere, cârciumarul-negustor.
Cele două direcţii narative au ca element comun
lupta pentru putere. Lupta lui Stere e pentru putere economică
şi poziţie socială. Paginile respective sunt în tradiţia
realismului secolului al XIX-lea. Paraschiv luptă
pentru poziţia de stăpân cu putere de viaţă şi moarte
asupra celor din banda de hoţi. „Povestea” lui ne aminteşte
de „romanul popular”. Cuţarida lui Barbu are câteva
repere semnificative pentru toposul mahala:
cârciuma, mereu prosperă, biserica, de la sfinţire,
moartă şi uliţa plină de praf sau de noroi. Restul – ce
mai conţine naraţiunea, e , mai mult, pentru atmosferă.
Dacă atribuim cărţii, cu multă bunăvoinţă, şi un plan ontologico-metafizic,
Groapa e construită pe cuplul Eros-
Thanatos. Instinctul erotic, fără niciun moment de
sublimare, stăpâneşte lumea Cuţaridei, de la câini şi pisici
la bovarica Florica, de la inocentă la prostituată şi
până la demonica Didina. Frenezia simţurilor e mereu
însoţită de o umbră – moartea. În această lume, sub
unghi etic, inteligenţa devine viclenie animalică, curajul
– cruzime bestială, iar iubirea – instinct trezit de mirosul
excitant rezultat din amestecul parşiv al miasmelor gropii
cu mirosurile naturii. Întreaga evocare a Cuţaridei,
cu tot epicul şi lirismul care i-au fost atribuite, nu depăşeşte
nivelul pitorescului care de la un punct încolo devine
narcisiac. Oricum am mânui condeiul nu putem
eluda lipsa filonului filosofic (în sensul larg al termenului)
şi dacă ridicăm ochiul critic numai până la nivelul viaţă
vom constata că lipseşte tremurarea existenţialistă.
Această „facere rea”, această sociogonie lipsită de
suflul eroic şi de trăirea interioară interogativă rămâne
la stadiul de „enciclopedie” (cf. Alex. Ştefănescu), de
mici „panorame” ale unei lumi înapoiate, nu ale unei
lumi arhaice venită de la sat (periferia) la oraş (centrul),
după cum s-a afirmat. Micile panouri atrag atenţia, până
la încântarea unora, prin stridenţă şi belşug de pitoresc.
De neajunsurile cărţii unii critici probabil erau conştienţi,
dar le-au eludat (motivele pot fi bănuite) pedalându-se
pe „realismul nou”. Scriitorul e doar un aparat fotografic
(de filmat) care înregistrează. De aceea capitole pre-
61