OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum

eseu
nescu. Redau doar o frază din interviu: „N-a fost un Popescu-Deleanu
care a făcut ca Groapa timp de cinci ani
să fie o carte interzisă şi cu ce s-a ales el, ca să nu-l
pomenesc pe A. Toma şi alţi ciocli literari ai dogmatismului,
n-a fost campania organizată de Breban în jurul
Principelui şi ce s-a ales de acei copii ai durerii care
scânceau în jurul cărţii” Consider că scriitorul se autovictimizează
în mod patetic, că mărturisirile sale au un
scop bine definit:crearea în jurul romanului său a unui
halo. Mai putem spune că nu recunoaşte că la 1981 el
însuşi era deja un cioclu al literaturii noastre.
Primele pagini din cartea care peste ani va deveni
romanul Groapa datează din 1946, când, dornic de afirmare,
frecventa cenaclu „Sburătorul” postlovinescian.
La una din şedinţe citeşte schiţa Aia mică. Referindu-se
la reacţia cenacliştilor, scriitorul mărturiseşte, destul de
arogant, că textul citit „nedumireşte pe venerabilii din
fotolii”. Ca autor de proze scurte, EB e un scriitor onorabil
în epocă, dar succesul obţinut nu-i mulţumeşte orgoliul
şi dorinţa de putere (această sete de putere
literară, şi nu numai, care l-a caracterizat toată viaţa,
poate fi psihanalizată). Aşadar se ambiţionează să devină
romancier, dar nu orice romancier. După scrieri şi
rescrieri, motivate prin dorinţa de perfecţiune, în 1957
iese de sub tipar Groapa. Schimbări în text face şi la
primele reeditări. Cele mai multe din schimbări sunt făcute
în sens ideologic, pentru a marca „protestul unei
anumite categorii de oameni faţă de alcătuirea socială
nedreaptă a timpului respectiv” (mărturisirea scriitorului).
Pentru a obţine „bun de tipar”, prozatorul a lăsat să
se înţeleagă că Groapa e doar începutul unui ciclu despre
clasa muncitoare şi spiritul ei revoluţionar. Într-adevăr,
va urma Şoseaua Nordului şi Facerea lumii. În
perioada 1957-1990, romanul e tradus în franceză, germană,
maghiară, rusă etc. Ar fi util ca documentariştii
să ne informeze ce edituri din lumea „capitalistă” au publicat
traducerea şi ce hram poartă şi ce calibru critic au
cei care au scris despre romanul tradus.
Cu toată „surpriza” de noutate, romanul lui EB se înscrie
într-o tradiţie. Tema mahalalei a fost abordată de
o serie de scriitori foarte diferiţi ca ideologie, putere
creatoare şi valoare literară: Anton Pann, Ion Ghica,
N. Filimon, G.M. Zamfirescu, N.D. Cocea, Liviu Rebreanu,
Tudor Arghezi, Mateiu Caragiale, I. Peltz, Ion
Călugăru, M.R. Paraschivescu. Critica literară, cu mai
multă sau mai puţină justificare, a încadrat „mahalaua”
evocată de aceşti scriitori în balcanism, o presupusă dimensiune
a literaturii noastre. Ce aduce nou EB în
această tradiţie sau prin ce se diferenţiază de un Mateiu
Caragiale sau G.M. Zamfirescu, adevărate embleme
ale temei În primul rând prin viziunea neorealistă şi
scriitura veristă (un neonaturalism) prin care evită narcotizarea
„decadentă” din Craii de Curtea-Veche, melodramatismul
şi meliorismul din romanele lui G.M.
Zamfirescu şi „ghetoul” lui Peltz, Călugăru, I. Ludo. În
cadrul acestei tradiţii, Groapa face faţă onorabilă. În al
doilea rând prin încărcătura de „ideologie nouă”ca răspuns
la cerinţele noului moment literar postbelic. Că tot
am amintit de ideologizarea romanului pe parcursul genezei
lui să o şi ilustrăm. Un capitol ideologizat este
„Moartea lui Marin Pisică”, în care personajul, în drum
spre abator – locul lui de muncă, are halucinaţia unei
alte lumi, mai dreaptă şi mai bună. Halucinaţia lui Pisică
e utopia lumii pe care o vor făuri proletarii de la abator,
tramvaie, vagoane. În capitolul „Morcovii”e introdus momentul
politic al alegerilor, prilej pentru scriitor de a
schiţa portretul agitatorului politic, expresie a demagogiei
politicianului, fie el liberal sau ţărănist. Discursul agitatorului
politic aminteşte de cel al lui Caţavencu,
celebrul personaj al lui I.L. Caragiale. Tot în registru
ideologic se înscriu şi discuţiile ceferiştilor despre nedreptatea
socială. Puternic ideologizat este şi capitolul
„La pârnaie” în care prozatorul demască metodele barbare
de interogare folosite de poliţia capitalistă. Oare a
fost conştient scriitorul că „demascarea” lui va acţiona
ca un bumerang prin cititorul vieţuitor în regimul „democraţiei
populare” Urmând evoluţia din „trilogia muncitorească”
şi din proza scurtă putem trasa drumul
scriitorului de la folosirea conjuncturii la convingere şi
angajament pentru ideologia comunistă. Din perspectiva
celor arătate, istoria genezei cărţii mă duce spre cu
totul altceva decât spre neliniştea creatoare, spre poetica
romanului care ar fi trebuit să-l preocupe pe scriitor.
În ediţia din 1983, considerată definitivă, textul
Groapa are următoarele capitole: Nunta, Iepe de şişic,
Lume, Didina, Ghetele,La spovedit, Moartea lui Marin
Pisică, Ramazanul, Pomana lui Mielu, Sinefta, Nea
Fane, Balul meseriaşilor, Săptămâna brânzei Rudele lui
Bică-Jumătat,La pârnaie, Aia mică, La Borţoasa, Priveghi,
Stăpânul, Stere, În câmp la „Căţelu”, Morcovii,
Vânzarea. Cele 23 de secvenţe au aerul unor fotografii
de epocă. Aceste capitole sunt flancate de un prolog şi
un epilog fără titlu. „La început a fost” Grigore, primul
locuitor al Cuţaridei, martor al întâmplărilor: „Când îşi
aduse Grigore nevasta şi lopata [perechea primordială
desacralizată] să-şi sape bordeiul, împrejur nu era ţipenie
de om. Un an de zile păzise singur tinichelele gropii.
De primăvara până dădea viscolul mai schimba o
vorbă, două cu gunoierii. Aceştia erau nişte drăngălăi
de la ţară, cam leneşi şi hoţi slugărind Bucureştiul cărând
tot ce lepăda oraşul […]. Pe urmă mai veniseră oamenii.
Mahalaua se lărgise spre marginea gropii, de-a
lungul drumului Cuţardei. […] Trecuseră zile după zile,
unii muriseră, el văzuse nunţi, petreceri, copiii mahalagiilor
crescuseră sub ochii săi bătrâni, îşi aducea aminte
de un foc ce mistuise casele, de nişte întâmplări de care
mai râdea şi acum, că aşa e viaţa, o panoramă”.
(s.n.-IP) Adică un bâlci. Prologul conţine o scenă cu valoare
de parabolă, Cina: „Gunoierii beau ţuică, plescăind
din buzele arse de tutun. Sticla trecu din mână în
mână. În jur se răspândi mireasma de prună veche,
dulce-amăruie. […] Aveau feţele ascuţite, prelungi. De
sub cozoroace privirile lacome nu slăbeau zeama din
talere. Clefăiau neîntrerupt urmăriţi de câini. Mâinile
murdare apucau cu îndemânare. Dulăii se apropiară,
încăierându-se. Femeia le aruncă o bucată de pâine.
Se iscă o bătălie înfricoşătoare. Trupurile animalelor se
încordară, ochii lor galbeni sticleau, se sfâşiară urlând,
îşi apucară bărăgăţile, căzură unul peste altul şi căutară
60 SAECULUM 5-6/2011
PRO