OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum

Ionel Popa
eseu
GROAPA E NUMAI TRUP
Despre Groapa (1957), romanul lui Eugen Barbu,
poţi scrie o dată în alb şi o dată în negru. Apariţia romanului
a fost un eveniment literar care a declanşat un
adevărat război mediatic. A fost criticat pentru naturalismul
excesiv, pentru limbajul argotic îndestulat (până
la trivial) şi pentru alte aspecte. În schimb, a fost apreciat
tocmai pentru aceste aspecte prin care s-ar opune
realismului socialist al epocii. În majoritatea judecăţilor
pro şi contra prevalează criteriile extraestetice, strict
socio-ideologice.
Romanul lui EB aparţine unui deceniu literar (1950-
1960) foarte denivelat şi amestecat. Din producţia lui,
istoria literară a reţinut ca realizări parţiale: Nicoară Potcoavă
(1952), Bietul Ioanide (1953), Un om între oameni
(1953-1954), Moromeţii I (1955) – marea excepţie,
Cronică de familie (1957), Groapa. Nu ele dau tonul şi
fac muzica momentului literar respectiv. În sterilitatea
lăbărţată a maculaturii epocii, în mod firesc cartea lui
EB a provocat un şoc la care, din varii motive şi sub diferite
forme s-a răspuns prin adeziune sau respingere.
Istoria receptării romanului este importantă în sensul
că e un seismograf al umorilor ideologice care au impus
fiinţarea dramatică a literaturii şi criticii postbelice. Receptarea
controversată a romanului se repetă şi în timpurile
mai noi. Deschid dosarul receptării Gropii cu un
citat din Şerban Cioculescu: „Dacă s-ar face o anchetă
cu privire la cele mai bune romane din literatura noastră
n-aş ezita să înscriu printre ele şi Groapa de Eugen
Barbu […] Ţin să stărui asupra poeziei romanului, care
la întâia lui apariţie în volum a ridicat şi obiecţii, necruţându-i-se
calificarea de . Dacă naturalismul
lui Zola şi al Şcolii de la Medan s-a caracterizat prin
stăruinţa exagerată asupra instinctelor brutale şi a eredităţilor
încărcate, precum şi a plăgii alcoolismului, micul
univers al se individualizează prin pasiuni primitive
mai ales sănătoase şi printr-un plei-airisme robust
iar însăşi mizeria şi moartea au altă tonalitate mai
puţin sumbră şi niciodată repulsivă până la îngreţoşare
(efect parcă sistematic vizat de epigonii zolişti) […] Scrisul
lui Eugen Barbu oferă tot felul de surprinderi, dar
mai ales concizia rară, frazarea scurtă, sacadată, dialogul
concentrat nervos, veridic.” Nu cred că, astăzi,
Şerban Cioculescu şi-ar menţine întru totul aprecierile
de odinioară. Elogios scrie şi Nicolae Manolescu în
1965, elogii reluate într-un limbaj critic mai subtil în cronica
la ediţia romanului din 1983: „…scriitorul interpretează
cu sensibilitate stări de conştiinţă”, „episoadele
consacrate aventuroasei vieţi haiduceşti sunt remarcabile
nu numai prin parfumul lor aţâţător, ci şi, mai ales,
prin intuirea potenţialului de umanitate existent până şi
în sufletele cele mai pervertite.” 1 Acceptabilă ar putea fi
PRO
SAECULUM 5-6/2011
observaţia: „Poezia este conţinută în rafinata percepţie
a curgerii timpului, cu măcinarea lăuntrică, insensibilă,
a tot ce există şi, implicit, cu perceperea germi naţiei, cu
zbuciumul parcă al materiei universale, cu sforţările ei
de a zămisli în forme noi, clipă de clipă.” 2 Una din ideile
lui N. Manolescu greu de acceptat este următoarea:
„Privită de departe realitatea plăsmuită în roman aduce
foarte mult cu aceea a satelor româneşti.” Şi continuă
criticul printr-o subtilă întorsătură de condei: „E, de fapt,
o lume rurală coruptă, anormală, în care viaţa e întoarsă
parcă pe dos. Mediul respectiv conservă toată primitivitatea
rustică, manifestând o activă neaderenţă la fenomenele
civilizaţiei şi ale culturii, mai ales, fără a
păstra însă ceva din sănătatea robustă a lumii ţărăneşti.
Toate elementele universului sătesc se pot întâlni aici,
dar nici unul intact”. 3 Opinia e preluată şi „argumentată
solid” de Georgiana Sîrbu 4 Elogii îmbelşugate are romanul
şi din partea lui Ovidiu Ghidirmic 5 . Lionel Decebal
Roşca 6 făcând sinteza aprecierilor critice elogioase
ajunge la apologie: pune pe picior de egalitate tâlharii
şi declasaţii „gropii” cu „obidiţii şi osândiţii” dostoievskieni,
iar mahalaua Cuţarida e pusă alături de Yoknapatwpha
şi Macado. Asocierea celor trei toposuri e
suportabilă, dar a afirma că toate componentele ideatice
şi stilistice ale cărţii converg spre o viziune antropologică
şi cosmologică de semnificaţie ontologică şi că
romanul este unul dintre cele mai izbutite din literatura
universală e totuşi prea mult. Ceea ce criticii cu staff au
elogiat, cei cu mai puţin (sau de loc) staff au condamnat.
Prin urmare, nu mai e nevoie să apelăm la textele
lor pentru a puncta receptarea cărţii.
Indiferent de ce parte a baricadei ne situăm, trebuie
să fim rezonabili şi la obiect în aprecieri şi să păstrăm
proporţiile când avem tendinţa comparaţiilor sau facem
clasificări. Pentru a reveni pe pământ(ul) Gropii să luăm
aminte la exemplul lui Alex. Ştefănescu de la care am
reţinut câteva opinii: „[Barbu] e mai naturalist decât inventatorul
naturalismului. La Émile Zola încă mai întâlnim
o ideologizare a reprezentării (…). La Eugen Barbu
descrierile sunt simple descrieri, fără sugerarea unei filosofi”;
„confecţionează (sub. în text) peripeţiile personajelor
sale cu un fel de dezabuzare ca şi cum o viaţă
întreagă ar fi făcut acelaşi lucru”; „romanul are valoarea
lui, indiscutabilă, numai că această valoare nu constă
nici în crearea , nici în (cum a afirmat
Nicolae Manolescu), ci într-un indefinibil farmec enciclopedic”.
7
Ediţia din 1995, Ed. 100+1 Gramar, conţine un grupaj
de mărturisiri ale scriitorului sub genericul „Cum am
scris Groapa”, extrase de editor din Jurnal – 1966, Jurnal
– 1974 şi din interviul din 1981 acordat Mariei Bră-
59