OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum

eseu
ani. / Am văzut-o la tata şi la fraţii mai mari. / De la nouă,
am încercat pe două pisici ale casei. / Pe la douăzeci,
eram în armată, la marină. / Apoi, mi-am împuşcat
palma stângă să pot picta. / – În cazul acesta, cele 7 tablouri
cu... / Se constituie ca o revoltă împotriva celor
care / Nu lasă talentul să se-mplinească / – Nu ştiu,
domnule. Treaba dumitale ce vrei să-nţelegi. / – Cât ceri
pe tabloul acesta cu pistolul trăgând / Într-un cireş înflorit
/ – Dacă te-nteresează păsările împotriva cărora
/ Este îndreptată ţeava, ţi-l fac cadou. / Dar dumneata
te prevalezi de natură, iar eu de viaţă. / – Nu sunt ecologist,
domnule Golden, dar nu cred / În vârstele de foc
ale morţii! / – O.K.! Sună-mă că locuiesc la Orofino”
(Pictură cu arme de foc, p. 123).
Din unghiul acestor „glasuri”, nu doar al metodei
analitice, iese în evidenţă şi obiectivitatea viziunii lirice.
Iar avansarea spre un sens bine extras şi de natură
surprinzătoare, îşi adjudecă o dimensiune
intelectivă. Poemul, pornind de la o celulă stem, prin
desfăşurarea analitic-sintetică, ajunge la un adevăr necesar.
Trebuie să acceptăm şi existenţa unui poematic
reflexiv, în care, printre altele, îşi găsesc loc şi adevăruri
artistice necesare. (Datorită forţei genetice a celulei
stem, răstignirea, şi a întinselor sale configuraţii,
poemul Ordinul Golgota străluminează şi cutremură
estetic între celelalte.) Fireşte, ele consistă în desfăşurarea
întregului poem, dar strălucirea o lasă într-un vers
sau câteva, de obicei subliniat (italic), mai spre final, sau
finalul poemului: „Nu doresc să fiu pustnic în limba americană”
(Ce se-ntâmplă cu mine, p. 18); „Femeia
americancă – / Strună de viaţă ori calendar pentru business”
(Femeia – strună de viaţă, p. 48); „Minunată
se arată vârsta tinerilor, / Când o priveşti ca pe un puzzle.
/ Şi scrii despre ea cu dreaptă-nţelegere” (Homo
ludens, p. 62); „Suntem oameni şi plângem fiecare în
ţara lui, / Bântuiţi de o matrice fluvială” (Incidental, despre
plurale, p. 64); „Piatra americană se naşte mereu
/ În zidul amăgitor al destinului fiecăruia” (Naţionalismul
pietrei americane, p. 101); „Uniformele de timp
stau pe pielea poeţilor / Ca tatuajele imprimate de copacii
vieţii” (Omul în faţa timpului, p. 107); „Apa este
caracatiţă pentru vânt. (...) Pădurea de cedri – o sărbătoare
permanentă / Pentru arta dolarului” (Pădurea de
cedri, pp. 120, 121); „...aici, orice stăpân îşi are propriul
stăpân. / În vârful ciorchinelui de şefi stă Legea!” (Recunoştinţă
de sus până jos, p. 129); „Imaginaţia dinlăuntru
se pierdea în sărbătoare de gând. / Robert îşi
căuta într-una fratele geamăn de pe pământ” (Sensul
zădărniciei, p. 138); „Cine are carte are sufletul aliat
divin. Toate însă, cum se exprimă prozatorul, / Vin după
facultăţi.” (Statistică de contabil, p. 143); „De aceea,
în furtuna din Munţii Stâncoşi ai Americii, / Am gândit ca
un cactus sub impulsul ploii” (Sub impulsul ploii, p.
144); „Nimeni n-are voie să dezerteze din propriul
sânge” (Supravieţuire cu semnătură, p. 145).
În situaţia când acea celulă stem lipseşte, simplificând,
atunci câmpul descripţiei se întinde între premizele
unui silogism. Şi reflexivitatea domină, devine neiertătoare.
Să cităm dintr-un poem premizele, fără
descripţie: „Am avut convingerea că Democraţia
te-nvaţă să fii om. / Să rosteşti că e bine să fii aşa.
Mai-ntâi, să te auzi singur, / Să te verifici. Să-ţi stabileşti
nivelul de concentrare / A curentului de fapte – continuu
sau alternativ. Cât despre numărul de Kw. pe care îi produce
Democraţia / Din tine, prin tine – stabilesc alţii. /
Tocmai aici este necazul străinilor naturalizaţi americani”
(Democraţia universală, p. 35).
Nu este uşor să determini prezenţa acestei celule
stem în funcţiunea ei. Atunci când, sub descripţie palpită
cu configuraţiile ei cu tot, materia şi substanţa poemului
sunt de natură lirică, se realizează un lirism reflexiv.
Însă, când, sub descripţie, prezenţa acesteia nu se presimte,
reflexivitatea se încarcă doar de o tensiune lirică,
deseori rămânând pură abstracţiune, hrănită din zonele
intelectului. Aici, individualul recuperat nu îşi apropriază
determinaţii de ordinul particularului (din şi cu deschideri
ontice ale acestuia), ci se „ofileşte” sub prea tarea lumină
a intelectului, venită dinspre universal. Poeţii, în
majoritatea cazurilor, nu ajung să conştientizeze acest
pericol şi să-l transforme în „criză” ca un Paul Valéry, ei
doar îl presimt şi abandonează calea spre câmpul întins
al empiricului, al realităţii nemijlocite, sperând în petrecerea
unui miracol al poematicului, care să se ridice din
masa amorfă şi inconsistentă de individualuri. Poemele
acestea încărcate de epicitate rămân, putem zice, făpturi
cu corpuri frumoase, pentru o clipă palpabile şi fascinante
prin mişcările adolescentine, orbitoare în
vălurile metaforice, dar fără consistenţă ontică şi conştiinţă,
nici de sine, nici pentru sine. Aventura poematică
a lui Marian Barbu nu are nimic comun cu zbaterea
acestor camarazi, a căror percepţie se întinde până
unde ochiul bate. El a abandonat metaforizările şi s-a
înscris în recuperarea individualului pe o cale a poeziei
analitice. Un drum început, pe care se vede antreprenorul
păşind, dar cu proiectele în braţe, îngândurat, vorbind
de unul singur: „văzând şi făcând”. Plin de
coliziuni, unele din lăuntru, altele din afară, ale lumii prezente
– cum am relevat – Marian Barbu a simţit mai
mult nevoia demonstraţiei cu însemnele de pe tablele
de piatră, decât a scrie pe „tablele de carne” şi, astfel,
a ajuns în coliziunea dintre lirismul reflexiv şi reflexivitatea
lirică. Ce va face sfâşiat, încotro va porni
cărui auditoriu i se va adresa, celui din sine sau celui
orbit şi asurzit de zgomotele şi cursa zilnică a vieţii şi
dolarului Îl văd pe Magister albit de idee, la malul
Oceanului Pacific, pe platforma Observatorului Astronomic,
întrebându-se în ce adâncimi ale minţii este
cuibă rită furia ideii, pentru a o transfera adâncimilor
bătrânelor ape, şi invers. Parafrazându-i ultimele versuri
din poemul Pacificul înfuriat, furia întrebărilor i-a ieşit
din matca trupului obişnuit, fugind gălăgioasă spre un
film de ficţiune. Spre Blaw-Up al lui Michelangelo Antonioni!
Şi-l aud, strigându-mi: Suntem ficţiunea ideii!
58 SAECULUM 5-6/2011
PRO