OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum

PRO
SAECULUM 5-6/2011
eseu
fruntare a memoriei / Cu bibliotecile rezistente la aşteptări
/ Avusese loc printr-un examen public în faţa câmpiei.
/ Tinerii şi străinii de neam american mă secătuiesc
/ Cu întrebările lor filologice şi de literatură comparată.
/ Convenisem că le voi dat toate detaliile ştiute / Din
spaţiile lingvistice europene – / Apropiate celor din România.
/ Chiar despre nivele stilistice ale comunicării actuale.
/ Despre originile lor romanice, latine, în plan oral
şi cult. / Despre circulaţia motivelor, metodelor, calculelor
profesionale, / Vizând anumite domenii ale existenţei
oricărui popor modern” (Dezbateri în câmpie, p. 38).
Sunt supuse descripţiei oraşe: din nou Chicago, transcrierea,
fie şi a unui fragment, este edificatoare atât
pentru obiectul ajuns în descripţie cât şi asupra metodei:
„Cum să te numesc eu cetăţean adoptiv / Pe tine,
monstrule de Chicago, oraş visat înaintea altora, / Când
sunt european şi pe deasupra / Antreprenor de cuvinte
din toate limbile pământului / Cum, când Sandburg, fiu
natural din Illinois, / Ca şi tine, deşi nu eşti capitala statului,
/ Ţi-a compus o listă de determinări neaoşe, oacheşe,
/ Pe când trăia (1878 – 1967), el infanteristul, /
El organizatorul Social Democratic Party / Iar în 1916,
ţi-a dedicat Chicago Poems /.../ Şi totuşi, eu, europeanul,
îţi transcriu / Câteva determinări – pe care nu le
cred decât în parte: / «Măcelar al lumii», «Făurar de
scule», «Hambar de grâu», / «Oraşul umerilor mari»,
«Furtunos, vânjos, gălăgios». / Eu te găsesc în 2007
doar «Oraş al umerilor mari». / Restul determinărilor
s-au pierdut sub clarul /Năbădoios al capitalului. Acesta
este targetul / Şi circuit închis...” (Indeterminări, p. 65);
sub lupa observaţiei şi a descripţiei ajung oameni: copii
şi tineri, copii ai străzii, femei şi bărbaţi de pe trepte de
jos sau de sus ale societăţii, „rătăciţi” psihiatric, cât şi
personalităţi (Florin Smarandache, poemul Funcţii cu
numele lui, pp. 55-56; muzeul Al. Capone, poemul
James Bond redivivus, pp. 82-84; Gerald Ford, poemul
Lupta pentru fericire, p. 93; Petru Popescu, poemul
Stare de fapt, p. 141).
Privitor la nivelurile compartimentelor, acestea
creează perspectiva, posibilitatea desfăşurării descripţiei
analitice, a poemului ca atare, fireşte, pornindu-se
de la acea celulă stem cu configuraţiile ei urmărite în
procesul de facere şi re-facere a diferitelor ţesuturi artistice,
purtătoare de sens. De fapt, raporturile dintre
aceste nivele dau sens poemelor, constituie substanţa
poematică şi atitudinea reflexivă. În genere, ele sunt fie
de includerea sau excludere, fie de omologie sau complementaritate.
Cele mai multe sunt de excludere,
având la bază coliziuni. De pildă: o comunitate cu conştiinţă
de grup şi arhaitate versus societatea americană
prezentă: „Un neruşinat funcţionar al primăriei din Valea
Nucilor, / Care se află lângă Thermopolis, din Statul
Wyoming, / Mărturisea, cu haz şi pompă deşucheată,
că în parohia lui / Sunt nişte mineri, altfel conştiincioşi,
care nu vor să ştie / De niciun partid politic – / Fie al republicanilor,
fie al democraţilor. / Nu-i interesează nici
de guvernator, nici de şerif. / Ei ştiu una şi bună – muncesc
cât le trebuie să aibă un an” şi „Funcţionarul devine
grav, pronunţându-se – / Totul devine posibil, /
Dacă se va învinge cerbicea unităţii de grup, / Cu gândire
tribală” (Adevăr blocat, p. 9); memorie geologică
versus memorie prezentă, cea de acasă şi cea din societate;
natură versus civilizaţie.
Pe aceste raporturi se bizuie descripţia şi, în ordinea
formală, compoziţia, care se împlineşte şi echilibrează
conform argumentului. Marian Barbu nu se sfieşte să
adauge acelei „directităţii” spre individual, „oglinda” reflexivităţii
cu lumini bine filtrate dinspre universal.
Aceasta îi aparţine structural, dar este solicitată şi de
metodă. Iată „descripţia”, descompunerea: „Eu aşa
cred că aripa veşniciei / Nu de laude duce lipsă în zborul
spre neunde; / Ci de cuvinte realiste, ca nişte fructe
de mare, / Care se divid. Mai târziu, exponenţial, / Se
formează după gust, după provenienţa apei – / Ori sărată,
ori dulce, ori pur şi simplu, stătută. / Cam aşa văd
eu poezia de dragoste, / Când citesc despre ea în volume
americane. / Orice s-ar spune, poezia de iubire nu
mai este blândă. / Dar nici coborâtă la nivelul măruntaielor,
/ De scoică îmbibată, îmbuibată, combinată / Sau
cum i se mai spune de către italieni / Sau greci, atunci
când o gătesc ca pe o delicatesă” (De dragoste, p. 32).
Din perspectiva reflexivităţii se distribuie şi efectele ironice,
sarcastice, ori rarele tuşe sentimentale.
Preluând disocierile făcute de T.S. Eliot în conferinţa
Cele trei glasuri ale poeziei, ţinută la Liga naţională a
cărţii, din 1953, şi anume: primul glas, „al poetului care
îşi vorbeşte sieşi – sau nimănui”, al doilea, „al poetului
care se adresează unui public” şi al treilea, „glasul poetului
încercând să creeze un personaj dramatic”
(Eseuri, Ed. Univers, Buc., 1974, p. 123), la Marian
Barbu, în Poeme americane, se găsesc ultimele două
glasuri. Poetul se adresează unui public (deseori întâlnim
formula „conaţionalii mei”) şi aduce personaje,
uneori în situaţii dramatice, din realitatea nemijlocită, cu
starea lor civilă. Cartea s-ar putea numi şi O comedie
lirică a Americii. Poemele, mai toate, sunt monoloage
dramatice, demonstraţii rostite în faţa unui auditoriu. O
povestire cu „eroi” smulşi din interstiţiile vieţii de zi cu
zi, spusă unui public, însă cu adaos, reflexiv. Aici poetul
este „retor” şi „interpret”, adică povestitor de „întâmplări”şi
descifrator de sensuri. Îşi face loc şi „monologul
interior”: despre rostul cuvintelor: „Simt că fac embolie,
de parcă toate cuvintele / Din lume îmi strigă «nemernicule,
/ Ţi-ai irosit bruma de viaţă scriind! / Pentru cine
şi de ce atâta zădărnicie / Mai bine visai ca orice muritor
din neamul tău / Şi veneai să faci bani aici, de
tânăr! / Băncile te-aşteptau cu ei, oferindu-ţi zeci de
oficii. / Tu munceai, ele gândeau». Munceau visând
M-am auzit ţipând. «Da, mi s-a şoptit. Banii se fac din
muncă, nu din vise.» / Şi cu ele, cuvintele, ce se
putea-n tâmpla / «Veneai să le speli în râu. Apoi le luai
cu tine / În călătoria cea mare a existenţei acvatice.»”
(După aceea, p. 44). În altele, cu desfăşurare mai întinsă,
pe diferite „cercuri” ale demonstraţiei, apar „staţii”
ale epicii, scene dramatice cu personaje. Pentru a spori
efectul şi forţa demonstraţiei, povestirea se desface
spre dramă, încât în curgerea ei apar şi „insule” dramatice,
ocupate de acţiunea personajelor: „– De la ce
vârstă aţi avut armă, domnule Golden / (Să ne tutuim
ca semn de apropiere, de intimitate) / – Păi de la patru
57