OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum

eseu
punerea la „poezia lirică” – aşa cum o practica –, decantată
de epic, tinzând la o puritate şi purificare până
la a-şi anula autorul şi a sfida cititorul „tribului”, consideră
că există, pe de o parte, ab initio, un „apăsător germen
creator” („ein dumpfer schöpferischer Keim”), un
embrion neliniştitor presimţit de poet, iar pe de altă
parte, limba comunităţii cu cuvintele sale. Poetul simte
presiunea şi ameninţarea acestui embrion ce-şi cere
drepturile la „viaţă” şi cuvânt. Simte, dar nu ştie de ce
cuvinte are nevoie, abia când i le găseşte după cerinţă
şi embrionul se înfăşoară în cuvintele potrivite şi în ordinea
solicitată, poetul ştie că l-a identificat, dar de cunoscut,
mai puţin, acesta dispărându-i în cuvintele date.
Pare ca în basmele noastre, cu copilul ales, ce ţipă şi
nu vrea să se nască până nu i se oferă nepreţuitul dar,
dintr-o altă şi miraculoasă ordine a lumii. Fireşte că
acest „germen creator”, Gottfried Benn îl plasează în
subiectivitatea poetului, însă nu este greu de înţeles şi
acceptat, pe orizontală, existenţa unor fluxuri şi refluxuri
dialectice între subiectivitatea creatorului şi obiectivitatea
lumii, iar pe verticală, între eul poetului şi „inconştientul
colectiv”. Fără să privim, ca adaos, şi vârstele
omului „strânse” în individ, să conchidem că acest „germen
creator” are caracter obiectiv, însă greu de decelat.
În cazul poeziei analitice am propus „celula stem”, ce
este mult mai cuprinzătoare şi relevantă pentru geneza
poeziei, în accepţie largă, cu suma de stadii şi feluri ale
ei. Ea, ce pare că funcţionează într-o a doua instanţă,
am zis a re-facerii, de fapt, o presupune şi o implică pe
cea din prima instanţă, desemnată de Gottfried Benn
prin „germen creator”. Oricum, această conjuncţie de
gând îşi are lumina ei, ce dă siguranţa păşirii printre lucruri
tainice. Ca expresie, ambele sunt propuneri ornate,
însă revelatorii. Celula stem strânge şi desface
cu mai multă transparenţă firele din zona obiectivă a
lumii. Şi, prin urmare, poartă mai uşor asupra genezei
poeziei.
Prezenţa ei dă semne mai puternice în acea poezie
care şi-a făcut din „directitate” şi aplecare asupra cotidianului
de zi cu zi, a lumii nemijlocite, un mod de constituire
a realităţii sale, răspunzând, după puteri, acelei
tentaţii fireşti a artei de recuperarea a individualului. Pe
întinse laturi şi în partea esenţială, poezia americană
răspunde acestei preocupări. Ea sesizează „întâmplările”
obiectului şi le determină în conexiuni ce ţin de asemănări
şi deosebiri, fără haloul subiectivismelor şi al
norilor metafizici, conexiuni ce solicită mai întâi o cercetare
amănunţită a obiectului decupat, a descompunerii
lui în părţile şi elementele constitutive până la
depistarea acelei celule stem, sau directa ei relevare,
după care şi prin care urmează expunerea configuraţiilor
ei ce duc spre un posibil „întreg”. Spre un sens ce
stă ascuns şi numai printr-o astfel de riguroasă descripţie
începe să lumineze şi să farmece estetic. În funcţie
de însuşirile surprinse, se stabileşte felul conexiunilor,
forma ansamblurilor care să releve şi să constituie desfăşurări
de sensuri cu un mare grad de exactitate şi valabilitate.
Se porneşte de la parte spre posibilul întreg
sau sens, amânându-se cât mai mult sau definitiv raportul
invers dinspre totalitate spre părţi. Această metodă
analitică presupune existenţa unui spirit de riguroasă
observaţie, stăpân pe descripţie şi capabil de reflecţie
viguroasă. Ele îi sunt proprii cercetătorului, în
câmpul teoretic, deseori şi artistului în constituirea orizonturilor
poematice, de realitate artistică. Marian Barbu
îşi construieşte astfel poemele. Fiecare este un eşantion
„viu”, apărut, graţie celulei stem, din realitatea lumii
americane (şi canadiene), „extras” din diferite compartimente
(sociale, de la existenţiale şi sănătate, la drepturile,
libertatea şi demnitatea omului; politice cu
democraţia proprie şi stările electorale; culturale, de la
muzee şi biblioteci la mass-media, maşinism şi informatică;
educaţie şi învăţământ; literare, cu scriitori, opere,
reviste; muzică şi arte ale spectacolului, de la obiectul
propriu-zis estetic la spaţiile necesare acestora; oraşe,
străzi şi arhitectură; lingvistice, de la şcoli în domeniu
la multilingvism; istorice, unde ca într-un creuzet sunt
strânse istorii de comunităţi ale lumii, ale celor ajunşi în
„lumea nouă”; geografice, de la denumiri toponimice la
forme de relief; naturale, de la plante şi animale la oameni
obişnuiţi, „păţiţi” sau personalităţi; juridice, cu funcţia
legii şi modul de aplicare a ei; administrative, cu
detalii şi generalităţi; financiare, unde „dolarul rege” impune
orice lege, mai puţin Legea; statistice; comerciale;
demografice – cu reprezentanţii, acţiunile şi efectele
lor) şi luminat la niveluri situate istoric. Câteva exemplificări,
nu chiar în ordinea amintită: „Splendid au preluat
americanii, ca oameni ai legii, / Denumiri de ape,
munţi, localităţi şi străzi, / De la cei care le-au convenit,
fără să le ceară aprobarea. / Cum odinioară, în America
de Nord, / Coloniştii fuseseră englezi, francezi, pe ici,
pe colo – / Germani, italieni, spanioli, olandezi, greci, /
Fiecare şi-a adus de acasă / Merinde topografice, toponimice,
onomastice”, sau despre dolar, care se rostogoleşte
pe traseul analitic al multor poeme: „Dolarul,
atât de concret în cămaşa lui de forţă, / Circulă, când
tânăr, când matur, niciodată bătrân. / Doar ca un simbol
al ţării care călăuzeşte lumea” (Amintiri despre viitor,
pp. 10,11); „Am observat că revitalizarea trecutului literar
/ S-a făcut, mai ales în sec. Al XX-lea. Ca după
aceea, / Mereu generalizat şi amplificat, / Devenind
chiar o modă pentru ţările mici” (Circuitul apei în natură,
p. 22); „Iată cum «ţara tuturor posibilităţilor» se
confirmă / Prin copacul verde cu fructe roşii. / Aşa arată
un alt alfabet al vieţii. / Lângă multilingvismul planetar,
la comanda / Limbii americane, creşte armonia iubirii /
Dintre femeie şi bărbat” (Copacul verde cu fructe
roşii, p. 28); iată-l pe poetul descriptor şi într-o sală de
judecată: după ce expune cazul, procesul unui violator,
urmează „bucla” dezbaterii (în chip de situaţie dramatică:
„de-aici încolo, procesul trece prin urechile mele. /
Avocatul acuzării vorbeşte. Cel al apărării pledează. /
Judecătorul mă roagă să ascult. / Eu sunt buretele de
absorbţie a informaţiei. / Prelucrătorul şi omul de decizie
este el”), şi apoi, sentinţa, care se desface surprinzător:
datorită „vocabularului pornografic” al acuzatului, acesta
este condamnat mai întâi pentru ultraj „La adresa deontologiei
de procedură în justiţie. / Celălalt proces s-a
amânat” (Democraţia la ea acasă, pp. 33-34); ori nori
lingvistici stârniţi peste faţa unei câmpii: „Marea con-
56 SAECULUM 5-6/2011
PRO