OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum

éalul european; Oratoriul religiei catolice şi – Niagara
falls). Două din aceste texte, primul şi cel despre Adam
Puslojić par să nu răspundă conexiunii amintite, decât
prin faptul că sunt scrise la Montréal şi Chicago, însă
să adăugăm alte trei scrise în ţară (în total 19) şi care
intră în conexiuni, două referitoare la scriitori români
dând seamă despre lumea americană (Alex. Cetăţeanu
– Scriind despre America [Străin în America, 2007] şi
Ilie Rad – Comunicarea la ea acasă [De la Moscova la
New York, 2005]) şi un text despre Florentin Smarandache,
matematician şi scriitor, profesor la Universitatea
New Mexico, cel care a descoperit funcţia ce-i poartă
numele şi a iniţiat în literatura lumii curentul paradoxist
(Florentin Smarandache – India magică văzută din
pers pectiva limbii române [India magică, 2005]). În
prima serie, criticul şi istoricul literar Marian Barbu stăruie
asupra antologiilor, luând în dezbatere principiile
întocmirii şi funcţia lor, obiectivitatea, subiectivitatea şi
sancţionează, din perspectiva dată de cultură şi de estetică,
subiectivismul generator de derapaje în selecţie.
(Cel mai polemic text este În şi dincolo de dicţionare
americane: este amuzant şi trist, observă criticul, când
în secţiunea privind literatura română lipseşte G. Călinescu
şi sunt prezenţi Carol II şi Armand Călinescu; sau
Sadoveanu este amintit cu Mitrea Cocor (1924). „Îmi
vine extrem de greu să interpretez asemenea inepţii –
de biografie şi de opere. Cine, de ce” (p. 356) – subliniază
şi se întreabă Marian Barbu. Cu ce se ocupă tismănenii
noştri, cu sinecuri peste ocean – se poate
întreba oricine.) Pe G.G. Márquez, părinte al realismului
magic, îl „înconjoară” cu trei eseuri pline de aserţiuni
ce consonează complementar cu structura psihică şi
creatoare a criticului nostru. Acel declic faţă de reflecţia
realităţii cotidiene prin care se realizează fantasticul (v.
Tzvetan Todorov, Introducere în literatura fantastică),
sau declic şi apoi includere prin care se împlineşte magicul
– sunt elemente pe care criticul le urmăreşte din
perspectiva poetului, necesare în desfăşurarea spre
sens a poeziei analitice. Despre fantastic observă situaţia
oarecum paradoxală, că acesta „traversează
parcă mai abitir epocile moderne, deşi acestea trăiesc
sub magia cotidianului. Adică a epocii de consum, pe
care comerţul (inclusiv de carte) îl întreţine şi-l aprinde
adesea până la sufocare” (op. cit., p. 325). Tot spre poezia
analitică avansează şi concluzia: „Povestea târfelor
mele triste poate fi numită o ficţiune documentară,
uşor perceptibilă, dacă fiecare dintre cititori îşi asumă o
interpretare pe cont propriu, pornind de la o experienţă
sau de la un nivel cultural, dincolo de impuls şi speculaţie”
(p. 394 ş.c.l.) La fel, în cazul lui John Updicke
(centrându-se mai mult pe romanul Centaurul), luminează
în ce consistă individualizarea substanţei narative
într-un spaţiu american şi o găseşte în
„documentarul cinematografic”, încărcat de „pigmenţi
informaţionali”, „privind străzile, casele, anotimpurile, tipurile
de maşini folosite, textilele cu care oamenii îşi îmbracă
existenţa”, de „detaliul posibil de a fi verificat sau
marcat” (p. 429 ) Textele din Bloc notes, privind Canada,
trec de la perceperea prin uimire la treptele reflexiei,
la înalta lumină a miracolului şi înapoi în reflexie.
PRO
SAECULUM 5-6/2011
eseu
Descripţia Oratoriului Sf. Iosif din Montréal, minuăţie
a arhitecturii omeneşti, unde religiosul şi-a absorbit utilul,
se atinge în sublimitate cu frumosul natural al celeilalte
descrieri, minunăţie a naturii, Niagara falls. Aceste
„determinante” converg spre poezia analitică a lui Marian
Barbu şi mi-l imaginez aici pe Profesor la catedră
vorbind unui auditoriu despre potenţarea naturii prin cultură.
El, încărcat de scepticismul vârstei şi al reflexiei
într-o lume plină de precarităţi şi în derivă!
3. Călătoriile lasă urme pe calea existenţială a lui
Marian Barbu, cu cât fiinţa sa îşi priveşte mai mult rupturile
lăuntrice. Priveşte în jur la ceilalţi, pentru comparaţie,
şi în sine, amintindu-şi continuu de acel delfic
îndemn: „Cunoaşte-te pe tine însuţi!” Greu de spus, din
cele două situaţii de cuprindere a lumii, care este consecinţa
celeilalte. Să le acceptăm ca suprapuse. Şi,
ornat spus, să căutăm, pornind de la urme, făpturile
care-i păşesc pe calea amintită. Repetăm, Marian
Barbu este o fiinţă transformată în ochi: văzul, fie în
afară, spre lume, fie înlăuntru, spre sine, este pentru el
cuprindere şi reflexie, stăpânire şi cunoaştere, orientare
şi iniţiere. Ca la cei vechi, dar mai mult ca la cei moderni,
din ultimul veac, al civilizaţiei ochiului. Omul este
cât vede, dar şi cât proiectează şi aduce în vedere. Cât
face văzut, cât reflexia aduce acasă. Ochiul său este,
de fapt, marele călător, el aduce lumea din afară şi o
supune reflexiei, „comparaţiei”, zice autorul, vorbind de
o dominantă contemporană a inspiraţiei poetului. Cartea
Poeme americane (Ed. Sitech, Craiova, 2008) este
o demonstraţie şi nu numai. A posibilităţii poeziei analitice
în latura reflexivităţii. În motivaţia care o drapează,
el precizează continuitatea experienţei în ceea ce înseamnă
directivitatea discursului, dar şi un anume tâlcul
polemic faţă de „occidentalizaţii” ce descoperă abia
acum lumea. Dacă „în volumul anterior, Oglinzile din
Chicago (2006) – scrie – am transferat o modalitate a
imaginarului american, în spaţiul limbii române, explorându-i
astfel nenumăratele potenţe de comunicare. Stilistica
folosită acoperea un concret trăit, un cotidian
receptat la faţa locului”, în Poeme americane, „am continuat
exprimarea de directivitate într-un panoramic
epico-liric, ale cărui registre morfo-sintactice ne domină
atât genetic, cât şi în devenirea noastră intelectuală”. Şi
cum există o „explozie de date ştiinţifice şi tehnice – răspândite
în practica întregii lumi din America de Nord”,
care presupune pentru cunoaştere lărgirea continuă a
„orizontului stilistic” (În loc de polemică, un pro domo,
pp. 6, 7, s.n.), se cuvine ca şi literatura, în sens larg, să
intre practic şi să se situeze în sincronie. De unde, consecinţele
pentru limba română şi tentativele autorului,
cu ceea ce am numit poezia analitică.
Intitulată direct şi simplu Poeme americane, cartea
aceasta, faţă de anterioara, Oglinzile din Chicago,
unde era subtitrat „aproape poeme”, presupune o validare
de metodă. Ea cuprinde 100 de poeme, puse în
mişcare de principiul generativ al poeziei analitice, de
acea celulă stem. În conferinţa Probleme ale liricii
(Probleme der Lyrik) (Secolul 20, 11-12, 1969), ţinută
în 1951, poetul german Gottfried Benn, restrângând ex-
55