OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum

eseu
şi-a asumat rolul de consultanţă pentru îndrăgostiţi, cu
subînţelesul: „facerea de bine nu e a noastră / Ne-a
lăsat-o Dumnezeu, ca să ne aducem aminte de El”,
(Consulul îndrăgostiţilor, p. 18); Pierre, chiropracter
la Chicago, recită versuri în franceză şi le traduce pentru
sine în engleză. Pourquoi îl întreabă poetul-observator.
Răspunsul: „ – Să-mi păstrez în activitate creierul.
La policlinică, îl conduce pacientul / Aici, îl conduc eu.
Iar în somn, mă conduce el. / Nu este şi el chiropracter”
(Corp cu trei responsabilităţi, p. 19); dascălul
nepot al indianului Kirksy; doamna în vârstă, Iudith, care
plonjează în apele lacului din Indian Prairie Park; domnul
Richard, funcţionar de patru decenii la o bancă de
comerţ, care o urmăreşte din spatele vilei, sâmbăta şi
duminica, pe „doamna din Ţara Ceaiului”, sperând să
dea de „Cuvântul Dintâi”; grădinarul bogat „Duce de Valois”
în zbaterea continuă de prelungire a frumosului natural;
contabilul egiptean, Hussein, şi Ciu Cen, asistent
social, o familie cu sclavie asumată din partea soţiei;
pictoriţa Joel, care pleacă din Atlanta, cu pruncul
Matew, şi se instalează în Valea Cucutelor din Algonquin;
jamaicana lui Johnny, cunoscută „la-mpachetat de
peşte” cu care a cochetat, s-a iubit şi au făcut o fetiţă şi
– demonstraţia se încarcă psihanalitic – o visează ca
peşte, fetiţa înoată „prin inima lui / Prin sângele lui, prin
ochii dilataţi spre imposibil”, întregul corp fiindu-i „ocupat
de femeia-peşte” şi concluzia, dacă soţia îi va fi mutată
în alt loc, în mod firesc, şi el va visa altceva, dacă va fi
mutată la „departamentul jucării pentru copii”, atunci şi
el, îi spune patronul, va visa că a devenit copac să facă
umbră copiilor (Familie fără acte, p. 39). (Poemul
aminteşte, însă fără izul psihanalitic, de versurile lui
Ezra Pound, din perioada imagismului, unde copacul
creşte prin om: „Copacul mi-a intrat în mâini, / Seva
mi-a urcat în braţe, / Copacul mi-a crescut în piept – /
În jos cresc crengile, ieşind din mine ca braţele...”, Riposte,
1912); obiecte: prezenţa, lângă o benzinărie, a
unui panou cu anunţul „vând zece acri de pământ” şi în
scurt timp răsărirea clădirii „Academia de Muzică şi
Dans” – cu demonstraţia: celeritatea schimbărilor dintre
natură şi civilizaţie – şi efectul „Stupoare pentru europeanul
care scrie acum” (Acri de vânzare, p. 3). În
fine, elemente ale naturii, de la arbori şi ape la vegetaţie
şi animale, aflate în conexiune cu omul şi coliziune cu
civilizaţia, cu regele său, dolarul, şi cu omul alunecat
în coliziune – sunt tot atâtea elemente generative ale
poemelor, desfăşurate analitic.
Întâmplări şi situaţii se alătură acestei mişcări, ducând
spre concluzia încărcată de lirism reflexiv. Se
porneşte de la concreteţea individualului, propriu viziunii
empirice cu toate desfacerile filosofice ajunse la zi, şi
se ajunge la desfăşurări deductive ale cunoaşterii artistice.
Eliberat de Ideale şi sofisme poetice, Marian Barbu
caută concretul şi anvergura reflexivă a experienţei poetice.
Fireşte, în această experienţă lirică de influenţă
americană, se porneşte de la individualul nemijlocit,
însă după cum s-a văzut, acesta, cel descoperit şi decupat,
„celulă stem”, poartă cu sine informaţii ce îl (o)
depăşesc şi se relevă într-o unitate de altă împlinire, în
unităţi de unităţi sau întreguri de întreguri. Contrar aşteptărilor,
cursul inductiv este înlocuit cu cel deductiv,
traseele urmează metoda analitico-sintetică. Se ajunge
la reflexie şi universal, numai că în genere dubla mişcare
din particular a fost obturată sau nu fructificată îndeajuns.
Pentru Marian Barbu, în structura sa profesor,
ce îmbucurător şi fascinant este acest demers poetic,
de reflexie şi eseistică! În cea mai mare parte, poeţii
americani nu duc experienţa poetică până în orizonturile
reflexivului, ci se cantonează sub cele palpabile, sau
atitudinale, ale individualului frust, precar şi rebarbativ.
După cum stările sociale, ideologice şi politice, cu subterana
psihică, o cer.
Intermezzo 3. O experienţă spectaculoasă în 2007.
Din februarie până în august. De pe două „staţii orbitale”,
Chicago şi Montréal, Marian Barbu întreprinde nenumărate
călătorii în zona marilor lacuri americane (şi
canadiene). Cu chip întreit, de reporter-jurnalist, de profesor
în calitate de critic şi istoric literar şi de poet, străbate,
cum zice „în sus” şi „în jos”, nu numai geografic,
ci şi cultural, această zonă şi scrie „în cunoştinţă de
cauză” pentru prima oară despre Canada. Un itinerar
de „cinci mii de kilometri”, dar câte itinerare culturale nu
i se supun şi suprapun acestuia! Stârnite de identităţi şi
nonidentităţi, de reflecţie şi imaginaţie, la marginea miracolului:
„Bogăţia diversă a pământului, măreţia locurilor
şi a oceanelor, ca şi aurul verde care te întâmpină
la tot pasul, din oraşe, până în depărtate zone vălurite
ale ţării – notează în Turist prin America franceză –
îţi stimulează imaginaţia, obligându-te să crezi că Dumnezeu,
întâi a trecut pe aceste locuri, binecuvântân du-le
cu har şi credinţă în toate cele”. Marian Barbu scrie 18
texte, pe pământ american (după cum sunt adnotate: la
Algonquin, Chicago, Montréal, Chicago şi din nou Algonquin),
cuprinse ulterior în cartea Trăind printre
cărţi, vol. V (Ed. Sitech, Craiova, 2008), ordonate în
strictă conexiune ideatică, în capitolele: II. Literatură
universală (Jean-Baptiste Baronian – Fantasticul în interpretare
belgiană (Panorama de littérature fantastique
de langue française, 2000); Antologii americane (Robert
Bingham Downs – Books that changed the World
(5 ediţii, 1956...1978); Daniel S. Burt – The Literary 100
(2001); Frank N. Magill – Masterpieces of World Literature
(1989) şi În şi dincolo de dicţionare americane
(coord. Robert McHenry, 1995)); Antologii canadiene
(Patrick Coopens – Anthologie des écrivains lavallois
d’aujourd’hui (1988); René Dionne – Antologie de la Littérature
franco-ontarienne des origines à nos jours
(1997) şi Michel Erman – Littérature canadienne-française
et québécoise (1992)) şi G.G. Márquez – Cercurile
de vârstă ale lui Márquez (A trăi pentru a-ţi povesti
viaţa, 2002, trad. 2004) – Iubirile n-au vârstă (Povestea
târfelor mele triste, trad. 2005) – Originalitate şi manierism
la Márquez (Douăsprezece povestiri călătoare,
trad. 2004); Luigi Pirandello – Redivivus la Montréal;
Adam Puslojić – un virtuoz al limbii române (Trimitor la
vise, 2005) şi John Updicke – Detalii cinematografice
din Pennsylvania (Centaurul, trad. 2006)) şi III. Bloc
notes (Marian Barbu – Proprietarul superlativelor este
limba română; – Turist prin America franceză; – Mont -
54 SAECULUM 5-6/2011
PRO