OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum

Atunci când îl găsesc – cu condiţia să-l caute / Deoarece
el poate fi grai, fără culoare, / Dar respirabil în clipe
de restrişte / Sau de cotituri ale lunii pe cer. // Poemul
poate fi un bun corăbier / Al adevărului asumat. / Rămâne
cea mai estetică fiinţă / Pentru sărac, ca şi pentru
împărat.” (Ovidiu – autor de poeme, p. 78).
Poemele lui Marian Barbu, din această „experienţă
americană”, au concreteţea smulgerii din realitatea nemijlocită
şi nu imaginară. Starea civilă a societăţii este
sub lupă. (De câteva ori scrie, de pildă: „Binoclul
mi-aducea imagini stranii”, În plină iarnă, p. 57). Ele
sunt ample desfăşurări de fapte şi obiecte, de situaţii şi
relaţii, de elemente şi legi, de acte de cultură şi civilizaţie,
de resturi arheologice şi amintiri, de istorii cu oameni
şi locuri, de cuvinte şi plante, de idei şi animale, de gesturi
şi întâmplări observate, decupate şi descrise, legate
intelectiv după principiul analitic. Şi fapt extrem de important,
pe care îl desemnăm metaforic. Fiecare poem
îşi are o celulă stem extrasă din cordonul ombilical al
lumii cuvântului în stare de naştere şi al existenţei, sau
din acea placentă existenţială, nutritivă, în care se formează
lumea conştiinţei, în sens nemţesc, de Bewusstsein.
Se ştie că aceste celule tulpinare, universale ale
organismului uman se pot dezvolta în mai multe tipuri
de celule specializate în ţesuturi, înlocuindu-le pe cele
distruse. Cu alte cuvinte, această celulă poartă informaţia
necesară şi proprie pentru întregul organism şi îl supune,
prin sine, re-facerii. Ceea ce interesează în
comparaţie, revenind la poemul analitic, nu este geneza
acestei celule stem, ci procesul de re-facere, conform
informaţiei, a ţesutului organic al întregului. Cu alte
cuvinte, nu geneza din prima instanţă contează, ci „refacerea”
din a doua instanţă. „Celula tulpinară”, „universală”
este „prelevată”, adică descoperită, decupată şi
pusă în funcţiune, în dezvoltare poematică. Să nu
uităm, informaţia ei individuală poartă date universale.
Prin urmare, în cazul poemului analitic, poetul trebuie
să aibă intuiţie şi cultură ca să o descopere şi să o pună
în mişcare. Ea va duce spre configurări şi sensuri universale.
Mişcarea îi este proprie, poetului revenindu-i
poziţia de observator, descriptor şi, în unele cazuri,
de interpret. El trebuie să o descopere, prin intuiţie şi
cultură, să o vadă, să-i surprindă şi să-i expună desfăşurarea,
să o descompună şi recompună, asemănător
metodei analitico-sintetice, încât imaginaţia cu arbitrarul
ei să lase loc reflexiei cu adevărurile-i necesare. Poezia
porneşte de la o „celulă”, element, situaţie individuală
şi concretă şi ajunge să comunice în orizontul analitic
al reflexivităţii. (Particularul cu determinaţiile sale se deconspiră
şi în acest caz, ca fiind atins de precaritate,
dar nu-i acum locul de dat seamă.) Poetul expune (şi
interpretează) exact sensul, încât poezia analitică vine
în atingere cu eseistica. Poemele lui Marian Barbu au
reflexe cristaline de eseu.
Autorul pune accentul pe experienţă, deşi ea pare
subiectivă, este experienţa unui om într-un anumit loc
şi spaţiu, într-un anumit raport de cauzalitate cu lumea
şi sine, rezultat al unui şir de experienţe. Contează dacă
reuşeşte să prindă şi să apuce obiectul. În cazul de faţă,
„întâmplările”, „situaţiile”, „elementele”, persoanele cu
PRO
SAECULUM 5-6/2011
eseu
„istorii”. Aproape în fiecare poem analitic al lui Marian
Barbu se întâlnesc personaje, ca în epică, sau ca în teatru,
nu preluând sarcina poetului, ci pe cea a poemului.
Fiecare poem „creşte” din „vocea” unui personaj, dintr-o
situaţie ce iese din comun sau chiar se ascunde în
comun făcându-l să persiste. Poetul ne ajută să vedem
traseul de „multiplicare” a „celulei stem”, modul de refacere
a părţii în întreg, al configurării poematicului de
natură reflexivă. El arată stratele ce se formează şi
acced la configuraţii, el demonstrează şi interpretează.
Ca un profesor în faţa auditorilor. Trece de la individual
la universal, de la concret la abstract. Nu inventează,
el descrie. Observă şi descrie. Lângă un „ochi
orizontal” şi un „ochi vertical” îşi alătură „a treia dimensiune”,
dar nu în afara cărţii, „A sufletului nerăbdător să
atingă / Plonjonul din sângele versetelor biblice” (Nerăbdare,
p. 71). Ochiul său cuprinde totul, dar nu mai
mult decât cultura asumată. El se transformă în oglindă,
în oglindă a Cuvântului („Numai poeţii vedem oglinzile
Cuvântului”, Într-o bibliotecă, p. 60).
Marian Barbu posedă perspectiva a două lumi şi culturi,
aşezate în prelungire, complementar sau în contrast.
În Oglinzile din Chicago se văd realităţi sociale,
politice, culturale, psihice ale lumii dintre cele două
oceane şi, ca într-un palimpsest, ale lumii europene, dar
şi ale celei preamericane. Contraste peste contraste, citiri
şi descifrări peste descifrări, însă după cum „decide”,
în desfăşurarea analitică, elementul generator al poemului,
acea „celulă stem”. Spre evidenţiere, câteva „celule”:
personaje cu istorii în contraste semnificative
pentru demonstraţie: Chuck, ce-a fost în Vietnam, îşi
deapănă cu năduf povestea la conacul fermierului, prietenului-gazdă
care a rămas acasă, fără să ia în seamă
prezenţa poetului-observator (ascuns „în scris”) – cu
concluzia: „Unul fusese în război şi s-a întors / Celălalt
şi-a înmulţit dolarii cu folos”, (Amintiri nejugulate, p.
4); băiatul cu chitara, a cărui prezenţă cu cânt luminează
coliziunea lumii: el „Trăieşte în planeta lui de cântece
şi vis”, iar ceilalţi, trecătorii, care „Mai scot câte-un
dolar şi în pălăria mare / Îl zvârl” au „gânduri abătute” –
cu derivarea logică: „Transformă-n evantai a lumii clipă
stearpă”, (Băiatul cu chitara, p. 6); „apaşii năuci”, ima -
ginaţi în „trenul cu circuit oval” de la gara din Chicago
spre O’Hare, cu amintirea preriei, „privind prin geamurile
securit / La turmele de animale pierdute sub beton”
– peste care vine tăietura bruscă şi dureroasă a civilizaţiei:
„Călătoresc cu ei până la mecanicul de tren. /
Aici, stupoare! Omul lipseşte / Fantoma de apaşi şi-ar
fi dorit o soră / Când acolo, un computer, august 2006”,
(Călătorie, p. 12); „copiii străzii din Buffalo Grove” pescuind
păstrăvi din râul Racine şi noaptea dormind sub
pod, spălaţi de apele răului – cu observaţia concluzivă:
„Numai păstrăvii mai se zbenguiau / lovindu-le
mâinile amorţite / De căutări prin toate cotloanele / Refuzate
de locuitorii din Buffalo Grove”, (Căutări silnice,
p. 15); Mac Gregory, pustnic, „scârbit sau izolat de
lume”, „şi-a asumat rolul de paria”, trăieşte lângă un
arţar, iar iarna „coboară la grajdurile unui congresman”,
este „paznicul pădurii, / Al aerului curat, al anotimpurilor”,
al naturii – se înţelege – şi din această perspectivă
53