OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum

ţeşte poezia din prima ei clipă, şi încearcă să îndepărteze
roiul de neaveniţi, chiar de cititori inadecvaţi ai
acesteia. Dar dezavuarea metaforizării presupune eforturi
continue, fiindcă metaforizarea este solicitată chiar
de procesele limbii, unde se ascunde şi fascinează, însoţind
cuvântul ca o umbră, mai ales, în încercările ina -
decvate de recuperare a individualului. Şi mai cu spor,
sub volbura presiunilor ideologice. Este fapt evident că
în procesul cunoaşterii teoretice individualul se pierde,
din prima clipă şi fază, chiar prin numirea sa, recuperarea
rămânând în sarcina celei artistice, care să-şi încerce
şansele în vederea unei conjugări în câmpurile
ontice. În tentaţia recuperării prin numire se ascunde şi
partea goală de substanţă şi fiinţă din câmpul metaforei,
cea nefolositoare şi proastă, ca în cazul infinitului
prost cu care, de altfel, se înrudeşte – vizibil, în planul
ravagiilor patologice în domeniu.
Creatorii, în marile lor experienţe şi drame poetice,
au încercat să-i recupereze şi să-i constituie metaforei
câmpuri ontice, ca de pildă situându-se şi deschizând
creaţia în viziuni, sau să-i îndepărteze prin demers „reflexiv”,
uneori ironic, crustele hrănite şi sporite cu sevă
din marele proces al conotaţiei şi să facă, uneori, din
această îndepărtare, „subiect” pentru avansările poetice.
Ori să împingă reflexivitatea în aerul rarefiat şi plin
de traseele teoreticului, din preajma universalului. Însă
o altă cale, şi cea mai largă şi bătătorită, este cea pe
care călătoresc poeţii sub deviza: „Înapoi la individual!”.
Ea s-a multiplicat în n cărări în spaţiul anglo-saxon, iar
deviza amintită se aude tot mai puternic în epoca modernă,
însă cu câteva corecţii. Unele vin din partea empirismului
şi filosofiei analitice.
Mai înapoi se distinge acel menhir britanic, lordul
Bacon adunând mărturii şi argumente pentru filosofia
experienţei, iar pe la începutul secolului al XX-lea îl
vedem pe Bertrand Russell căutând, împreună cu matematicianul
Alfred North Whitehead, bazele logice ale
matematicii în monumentala Principia Mathematica
(apărută la editura Universităţii din Cambridge, între anii
1910 şi 1913), după care dă la iveală cărticica, Problemele
filosofiei (1912), ce va însemna cu adevărat
prima piatră a filosofiei analitice. Deşi aceasta îşi are
rădăcini şi ramificaţii europene (de la Kant, şi nu numai,
la Frege, ori Carnap, care mută distincţia dintre adevăruri
analitice şi sintetice ca graniţă între ştiinţele formale
şi ştiinţele factuale, empirice, sau „Şcoala de la Viena”),
fructele ei s-au împlinit şi se savurează peste ocean. Se
găsesc în empirismul logic, în semiotică şi, chiar, în poezie.
Ele au apărut ca reacţie la indeciziile metafizice şi
ca nevoie a spiritului de căutare a adevărurilor necesare
în lumea empirică. La o privire atentă, nu cu acest context
rezonează cuvintele poetei Sylvia Plath: „Cred că
poezia mea izvorăşte direct din experienţa senzorială
şi emoţională; trebuie însă să spun că nu pot să
accept aceste strigăte ale inimii, inspirate doar de un
ac, de un cuţit, sau te miri ce altceva. Cred că trebuie
să fii în stare să manevrezi experienţele, chiar şi pe
cele mai îngrozitoare – ca de exemplu nebunia, tortura,
acest gen de experienţe, acestea ar trebui manipulate
de o minte inteligentă şi inspirată” (Sylvia Plath, Ariel
PRO
SAECULUM 5-6/2011
eseu
şi alte poeme, Ed. Univers, Buc., 1980, apud. Vasile
Nicolescu, Cuvânt înainte, p. 13, s.n.) Sau consideraţiile
lui Petru Comarnescu, făcute pe când poeta avea
doar 15 ani, despre specificitatea poeziei americane. El
este, în secolul trecut, românul cu cea mai întinsă informaţie
privind lumea şi cultura americană şi cu cea mai
adâncă pătrundere a conştiinţei acesteia. Studii peste
studii, de la Homo americanus (Buc. 1933) la Brâncuşi’s
Work (1970) şi între ele, doctoratul cu lucrarea
The Nature of Beauty and Its Relations to Goodness,
susţinut la Universitatea Southern din California.
Lui i se datorează şi prima Antologie de poezie americană
modernă, Buc., 1947 (urmată mult mai târziu de
cea a lui Ion Caraion, Antologia poeziei americane,
Ed. Univers, Buc., 1979). Ca atare, cuvântul lui are
greutate: „Noua poezie americană, antiromantică, antididactică,
antisentimentală, este o poezie vie, radicală,
ştiinţifică, adâncind psihologia omului, exprimându-i suferinţele,
nevoile, elanurile, aducând umor, ironie, dar şi
profetism şi generozitate socială (...). Poeţii noi iubesc
viaţa şi lumea, chiar dacă sufăr mai tare încă decât ceilalţi,
din pricina sensibilităţii lor sau nu pot înţelege totul.
Realismul lor social este considerabil lărgit, iar întrebuinţarea
vorbirii curente, a viziunilor şi sonorităţilor unui
secol maşinist, a procedeelor ştiinţifice şi gazetăreşti –
îmbinate adesea cu o vastă cultură umanistă – le conferă
mijloace de expresie mult mai variate şi mai adecvate,
apropiindu-i pe ei, poeţii, de ceilalţi muritori cu care
se identifică deplin”. Să reţinem, din acest evantai descriptiv,
tăietura opozabilă faţă de retorica unei poezii
transmutată peste ocean, îndreptarea ei spre experienţa
de zi cu zi a omului, de la lumina conştiinţei la
abisurile inconştientului, pentru a surprinde, decupa şi
recupera individualul propriu acestei lumi. O „poezie
vie” cu catene prinse de volutele realităţii sociale, care
să fie cu rădăcini specific americane. Unii poeţi, cu rădăcini
în America, şi-au căutat cerul poeziei în Europa
(Ezra Pound, T.S. Eliot), alţii şi l-au văzut deasupra
creştetului (W.C. Williams, W. Stevens, E.E. Cummings).
Cu stelele de deasupra luminându-le propriile
drumuri, propriile păşiri şi propriile oraşe. „Nu toţi poeţii
împărtăşesc vederile lui Williams – scrie în 1968 Serge
Fauchereau – despre necesitatea unui limbaj absolut
american (...) dar toţi sunt convinşi că rădăcinile poeziei
nord-americane se găsesc în Statele Unite, ceea ce nu
exclude că, pentru a le hrăni, pot fi folosite şi izvoare
ale poeziei europene, orientale sau sud-americane.
Americanii nu mai sunt foşti europeni.” (Introducere în
poezia americană, Ed. Minerva, Buc., 1974, p. 337).
Prin urmare, unei nevoi artistice de recuperare a individualului
i se alătură stringent determinanta americanităţii,
iar pe deasupra, în rezonanţă, schimbările
aduse în cunoaştere de filosofia analitică. Un nod
poetic privilegiat, rămas multora spre încercare şi desfacere!
2. Pe coperta ultimă a volumului Oglinzile din Chicago,
Marian Barbu dă câteva date despre aventura
„americană” a experienţei sale poetice: „Trăind ceva
timp în zona megapolisului Chicago (U.S.A.), am con-
51