OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum

ţindu-se de „Ceilalţi care vorbesc în cuvinte lejere” şi
„Sunt precupeţi de vorbe-n panere” (Neobositul odor,
p. 101), de „poezia leneşă”, cum a zis Ion Barbu. Din
poezia barbiană, chiar dacă nu atât de evident în constituirea
verbului secund, se aud sonuri şi rezonări în
câteva poeme (de pildă, în Geometrul de la Păltiniş:
„E naşterea în zonă a ideii / Fierbinte ca un popas în
somn / Se-aud retragerile-n vânt ale scânteii / Când
aburesc în verticala unui dom”, p. 72; sau în Sâmbure
personal, din incantaţiile poemei După melci). Însă din
„lecţia” poetului-matematician, Marian Barbu şi-a însuşit
mai mult. Şi anume, acea aplecare asupra cuvântului şi
şlefuire spre a-l aduce la starea de oglindă a gândului.
Dar, ca o reacţie, sub aceasta se întinde acaparatoare
„lecţia soresciană” cu răsucirea de fire epice şi înnodarea
lor în idee. Rămâne scopul, dar mijloacele se
schimbă! (Să cităm un singur poem, fie el cel care dă
titlul, Provizii de soare: „Totuşi nişte provizii de soare /
Autentice ca frânghiile de circ / Ne-ar trebui / Nu ştii cum
e vremea mâine / Să fie urmaşilor / În mileniul următor
/ Să ne-ncingem cu ele / La nivelul inimii / Până murim
/ Apoi centura s-o punem / Tot spre răsărit / Nu vom mai
putrezi / Va fi cea mai bogată / Hrană de faraon / Până
când urmaşii / Vor găsi soare pe măsură / Şi vor deschide
un magazin / «Magazinul soarelui» – / El va fi rar
/ Dacă ne gândim bine, / Ca rocile selenare. // Ce vom
face noi, / Noi adunătorii de soare! / Noi vom vinde lumină
/ Altor galaxii / Vom fi savanţii de duzină”, p. 123).
Faptul acestor însuşiri de „lecţii” se datorează atât
experienţei de dascăl şi cărturar, cât şi solicitării spiritului
său de a face vădit sensul construcţiei poematice
drept reflexie a celui din subterana existenţei. Realitatea
de zi cu zi îl obturează, ea se mulţumeşte cu precaritatea
formelor şi cu evanescenţa proprie. Rar ajunge sesizabil
sensul ce mişcă lumea – şi atunci, viclean,
surprins conceptual de viclenia raţiunii. Este însă în sarcina
celorlalte forme ale spiritului să se încerce, să-l
caute şi să-l lumineze în instituirile de sine, proprii şi ale
fiinţei. Rămâne, prin urmare, şi artei şi poeziei câmp larg
întru încercare şi împlinire ontică. Revenind, de aici
poate la Marian Barbu nevoia de construcţie riguroasă
şi intelectiv-univocă. Dar o cantonare în orizonturile intelectului,
oricât ar fi de străbătute, nu poate să aducă
în faţă decât determinări abstracte şi umbre ale individualului.
Prins între acestea, poetul trăieşte cu mare luciditate
criza particularului cu precaritatea
determinaţiilor sale. Majoritatea poeţilor se pierd în expresia
şi jocurile „fiinţei” de-o clipă a individualului,
rămân pradă patologiei metaforei, nesfârşitei metaforizări.
Fenomenul cuprinde o întinsă arie a poeziei, din
anumite zone şi epoci, este aproape generalizat datorită
absenţei unei conştiinţe critice şi a neputinţei intelective
şi creatoare a autorilor, postată în frapantă imaginaţie.
Însă, la Marian Barbu, creator sorbit de idee, care consideră
starea naturală a poemului ca fiind izbucnirea
dintr-o idee, se manifestă un alt fenomen: universalul în
abstracţiunea sa îi solicită să configureze pregnant sensul
şi poetul se angajează la echivalări şi apropieri de
elemente la nivelul abstract al limbajului, forţând „metafora”,
expresia plasticizantă. Inconsistenţei din primul
PRO
SAECULUM 5-6/2011
eseu
caz îi corespunde, la acest nivel, o presiune ontică a
poematicului. Aici poetul trăieşte sub presiunea sensului.
Marian Barbu a presimţit-o şi poate din cauza
asta, mult mai ascunsă şi insidioasă, a amânat ieşirea
în „arenă”. A încercat să i se sustragă, să iasă de sub
presiunea ontică, dar, la celălalt capăt al traseului străbătut,
clipeau ochii amăgitori ai metaforizării. Şi luciditatea,
experienţa şi lecţiile asumate nu-l lasă să facă
pasul înapoi, deşi „resturi”, „veşminte colorate”, de pe
acest traseu, poemele „eşantionului” Provizii de soare
mai poartă cu ele. Este lesne de văzut cum unele îşi au
axa construcţiei chiar pe aceste echivalenţe şi analogii
şi, totodată, printre cuvintele lor „zâmbesc” prepoziţia
atributivă „de” şi „genitivele” (spre exemplificare, poemul
Măsuri de prevedere: „Când e frig / oamenii se pierd
în priviri / se-ncreţesc în culori / şi-n ţipete / ca un cârd
de cocori / Flăcările frigului / sug sângele lucrurilor /
fruntea ceasului / limbile degetelor mele / Frigul parcă
trage după sine / o sanie de pietre cu inele / Albul frig
se-ntreabă de noi / ca de o credinţă de copil / furată
într-un joc / de cărămidă-n doi / sau ca o cruce azvârlită
/ timpului înapoi”, p. 94).
Sub al doilea aspect, al determinării din partea procesului
individuaţiei, se surprind unele fascicule de lumină,
conturând stări şi evenimente lăuntrice la
marginea obsesivului: cuvântul cu lumea sa, reală şi
nominală, şi lanţul fiinţei omeneşti, cu continuitatea şi
discontinuitatea sa. Ambele, încărcate, genetic, de tensiune,
bucurie şi tragism. Şi, între ele, se află oglinda,
câmpul relaţional al conştiinţei. „Cuvântul” este răsucit
şi desrăsucit pe toate feţele, cu multă ştiinţă adunată
din studii „poetice” şi „stilistice”, uneori este trecut din
materie a poemelor în principiu generator şi model al
lor. Marian Barbu şi-a dorit continuu claritatea şi triumful
logosului. A preferat ordinea intelectului în pofida datelor
dezordonate şi inconsistente ale percepţiei. Cuvântul
şi-l închipuie oglindă a eului („Clatină-mă, cuvântule, /
Ca piatra în singurătate / Şi copleşeşte-mă cu toate /
Articulaţiile tale calde. // Fă-mă oglindă numai pentru
tine / Ca să văd grădina cerului”, Clatină-mă, cuvântule,
p. 31), iar în această oglindă se vede o verigă din
lanţul fiinţei omeneşti, cea neînchisă şi abstractă, pe latura
fără putinţă de trăit şi extrem de dureroasă: tată –
fiu. Singura relaţie peste care cade ghilotina finitului, ca
o fractură ontică, şi naşte percepţia tragicului. Pe latura
cealaltă, a mamei, nu se percepe finitul, căci legăturile
vieţii au un început nemijlocit. „Femeia – geneza existenţei”,
ce exact o spune poemul Geneză nevăzută (p.
71)! Ca salvare din fractura amintită se invocă relaţia
dintre cuvânt şi eros, în sensul lor adânc, de a aduna,
de a pune împreună, de a strânge laolaltă. „Trăim, constelaţii
de munte şi mare, / Prin copii, veşnica noastră
mişcare”, Între munte şi mare, p. 84). Şi totuşi, cuvântul
rămâne salvator: „cred că eu, numai eu / putrezesc
cu fiecare clipă / netrasă-n cuvânt / ca un clopot de
ceară e clipa / ca un sarcofag de pământ” (Pentru semenii
mei, p. 111).
Dacă femeia este geneza existenţei, pentru bărbat,
pentru cine trăieşte finitudinea şi ajunge în ipostaza
de poet, cuvântul trebuie să fie geneza fiinţei. Dar,
49