OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum

lele noastre. Mulţi, astăzi, nu suntem cu mintea limpede,
sau ceva în genul celor reproşate de Mîşkin. Câteva
dintre reacţiile prinţului Mîşkin şi din împrejurările în care
acesta e „uluit” de propria lui descoperire: „O, da sunt
vinovat! Probabil că de toate astea numai eu, singur eu
sunt vinovat!” sunt şi reacţiile noastre. Să fi fost Mîşkin
un altfel de Rastignac al epocii Nu, pentru că smerenia
şi blândeţea nu erau caracteristice eroului lui Balzac.
Dintre toate personajele lui Dostoievski, Mîşkin a avut
de suferit din pricina tezei că oblomovianismul încă era
perceput ca fiind cea mai naturală, emblematică figură
poetică a romanului din a doua jumătate a sec al XVIIIlea.
Dacă ar fi avut o puşcă în loc de cuvânt Ehe! „Una
încărcată pe ţeavă, cu vergeaua: o puşcă / pe pereţi.
Să / pătrunzi în atmosferă... Cai verzi pe pereţi. Să / pătrunzi
în atmosferă, înainte de Hristos, / să te consumi
prin ardere” – (tot din „craterul platon”, cartea sus menţionată
a poetului nostru). La urma urmei, Mîşkin e doar
creaţia autorului. După chipul şi asemănarea sa, spune
Biblia. Dar ce spune Dostoievski „Voi oamenii sănătoşi
(...) nici măcar nu puteţi bănui ce înseamnă fericirea,
acea fericire pe care o încercăm noi, epilepticii cu o secundă
înainte de criză”. Poetul vorbeşte (nu de o criză
anume), ci de un pitic „de după fiecare uşă / deschisă,
(care n.m.) se scălămbăie. / Într-o realitate spirituală paralelă”
şi unde fumul sobei din hornul casei părinteşti,
împrăştiat liber, ară şi câmpul imaginaţiei unuia ca Dostoievski.
Şi aici (o găselniţă a criticului), mizăm doar pe
cai răpciugoşi ca în basmele lui Ispirescu. Frâul ni-l vom
arunca în grajdurile împăratului Domn Amărăciune, pe
coama celui mai prăpădit armăsar, ştiind că după o
cupă de jăratec acesta va prinde aripi şi de aici de pe
pământ mult nu mai e până în acea dimensiune a „factorului
cal”: „Pe câmpul de luptă / unde curajoşii, asemenea
laşilor, au / fost uitaţi, degeaba / bat ei toba
pieptului pe mai departe cu degetele/mâinii drepte – în
cel mai bun caz / reuşesc doar să scoată la iveală buruiana
unor deşarte / nepriceperi.” (factorul cal). Poetul
care credea că poate alerga prin „miriştea iubirii”, nici
pe departe nu se gândea că un prototip al eroului lui
Dostoievski era însuşi Iisus Hristos. A spune că Mîşkin
e un memento al lui Crist e ca şi cum am da timpul îna -
poi: echivalentul acelor „cinci minute” ale condamnatului
la moarte evocat de autorul însuşi condamnat la
moarte. Cum, de altfel, noi toţi părem deja condamnaţi
în aceste vremuri la moarte. A însemnat pentru noi, cititorii
lui Dostoievski, un prinţ Mîşkin, echivalent al sfântului
Gheorghe Un sfânt Gheorghe ucigând balaurul
din viziunea lui Ippolit cel înfrânt de boală Rimbaud nu
se vedea prins în concilierile lui Christ; nici în concilierile
Seniorilor – locţiitorii lui Christ. El spunea că are de la
strămoşii săi gali ochiul albastru-alb, creierul îngust şi
stângăcia în luptă. I-a fost oare de ajuns „Copacul cu
ciori”, poemul de la pag. 23, e cât pe-aci să ne lămurească
enigma demonului care îl va răscoli pe poet de-a
lungul existenţei sale. Că n-o face, sau nici nu are interesul
de a-şi veghea îndeaproape adevărurile, face
parte din tainele poeziei. Cităm: „ciorile din vârful plopului
uscat, în curtea / bisericii, nu sunt / ciori – sunt
amintiri: dacă le-ar da prin cap să bea din apa / stâncii,
PRO
SAECULUM 5-6/2011
eseu
ar vorbi ca noi şi ar vâna / cu arcul”. (Noi am băut din
apa stâncii şi nu am murit – scrie mai departe poetul) –
iar asta ne aminteşte de apa asupra căreia s-a aplecat
să bea, înaintea bătăliei, Igor, cneazul Igor din vestitul
cânt, încurajându-şi oştenii îngenuncheaţi lângă scăriţa
sa de aur în câmpul dintre Don şi Mare. Igor chiar părea
un leu rănit în cele descrise de cronicarul său. Încântătoarea
Iaroslavna era în turn, încă plângând, când trâmbiţele
au sunat dezastrul întoarcerii la ceea ce mai
rămăsese din oastea lui Igor. „Să fiţi pe aproape”, ne
avertizează poetul. Pentru că un alt Igor vom zări noi
„cu capul plecat, cu ochii în jos, ţinând în mână un /
toiag şi purtând pe spate o / puşcă de vânătoare şi o
raniţă goală făcută din / piele de ţap. Poate va reuşi să
determine ca anumite evenimente să se producă mai
repede”. Legendarul Oedip încercase să rupă tăcerea
Sfinxului la acea răscruce de drumuri. Şi ce obţinuse în
schimb Un regat, o soţie şi întrebarea care avea să-i
aducă pieirea. „Îmi atrage atenţia această floare / a soarelui
trufaşă – de aici înainte poate să reînceapă declinul...”
(Obiect al vanităţii). LIS e poetul care nu reia
întâmplător obsesiile şi temele cândva atacate în poezia
lumii. Mereu şi mereu o va face, ori de câte ori are ceva
de spus, mereu altul şi din alt foişor de observaţie. Abia
de aici încolo cititorul va începe să înţeleagă din ce au
văzut alţii „în cealaltă dimensiune”. Sosirea lui Ulisse în
Ithaca nu s-a făcut defel cu trâmbiţe şi surle. Se mulează
foarte bine peste imaginea unei lumi tot mai cenuşii
(desprinse din coordonatele acelei imagini
tridimensionale) – fabuloase – nu şi în care credem
doar că ne mişcăm. Să fi avut eroii despre care tocmai
vorbeam acel sentiment al inutilităţii, de care aminteşte
acum poetul Păi fluviul rusesc şi marea care sparge
stâncile, şi pe care se înalţă semeaţă cetatea Greciei
antice, cântă şi acum legenda despre Igor şi oastea lui
de viteji, dar şi Odiseea eroului care a construit calul de
lemn la sfârşitul războiului troian. Întreaga literatură deplânge
soarta eroilor noştri. A venit însă vremea întrebărilor.
A semnelor. Prin această ultimă trăsătură,
tristeţea prinţului Mîşkin se leagă de perspectiva eroului
legendar Igor. Pentru că autorul lui este un rus fascinat
de Rusia. Pe când un erou fascinat de plaiurile noastre
mioritice „Sforăie calul pe una din nări şi / stă trist în
ham, e semn că se schimbă vremea!” (Calul trist). Ar
cam trebui să luăm seama: oamenii pot spune orice,
animalele au tristeţea lor şi niciodată nu se plâng omului.
Şi nu mai e mult „înaintea apariţiei vălului negru care
explică...”, dar să-i lăsăm şi cititorului să descopere singur
profeţia mirilor veniţi „cu calul la păscut prin zonă”,
dată la care „viitorul va fi preschimbat în trecut”. Nu măreţia
Creatorului, ci măreţia Creaţiei ne aşază alături de
zeii pe care i-am venerat toată viaţa. Dar pentru asta
trebuie să trudim din greu la foalele încinse ale focului
unde s-au tot pregătit pe nicovala Timpului cuvintele,
singurele certitudini din dicţionarul lui Dumnezeu. „Şi
când te gândeşti că tot acest derizoriu grup de luciri /
cereşti / o fi datând de dinaintea pământului...” (...)
Eroul lui Dostoievski, ca şi versul care ne-a îndemnat a
porni a scrie cronica acestei cărţi, toate acestea trăiesc
cât o gâză sau un fir de iarbă, sau nu vor muri niciodată.
45